Viaţa monahală, aşa cum au trăit-o şi au definit-o Sfinţii Părinţi, care i s-au consacrat integral, este un soi de anticipare a vieţii veşnice în veacul prezent. Călugărul, având certitudinea că îl aşteaptă altă viaţă, părăseşte lumea şi viaţa aceasta cu toate valorile ei şi se străduieşte să-şi făurească şi să-şi întreţină în cugetul şi în inima lui, sub smeritele lui veşminte şi îndărătul sărăcăcioasei lui înfăţişări, o stare cu totul nepământească şi de răstignire a duhului.

In loc de a-şi însuşi, monahul este chemat să dăruiască. In loc de a vorbi, i se cere să tacă. In loc de a se plânge, monahul este chemat să pătimească în tăcere. Voinţei de putere care clocoteşte în sufletul fiecărui om, monahul îi preferă ascultarea şi supunerea în general. Monahul are alte valori pe care le doreşte şi cărora este chemat să li se
dedice toată viaţa. încercăm să pătrundem în această lume, făurită pe alte criterii decât cele obişnuite, cu ajutorul Cuviosului Paisie Aghioritul.

1. Hotărârea monahului

Din ceea ce ne-a rămas scris şi tradus în limba română de la Cuviosul Paisie Aghioritul, constatăm că

Stareţul a cultivat încă din fragedă copilărie o mare nevoinţă spre a dobândi hotărârea cea bună, pentru a deveni monah. De fapt, el considera acest lucru temelia pe care,
cel ce intră în viaţa de mănăstire, îşi poate zidi casa virtuţilor.

Adesea, celor care veneau la el pentru a-i cere sfat cu privire la calea pe care să o urmeze în viaţă, Stareţul le povestea despre sine următoarele: „De la unsprezece ani
citeam vieţi de sfinţi, posteam, privegheam şi multe alte nevoinţe făceam. Insă fratele meu cel mai mare căuta să mă împiedice de la acestea luându-mi cărţile şi descurajându-mă în tot ceea ce făceam. Dar prin aceasta nimic nu izbutea, căci eu mergeam în pădure şi continuam cu mare hotărâre să citesc şi alte nevoinţe să fac.

Atunci Kostas, un prieten de-al lui, i-a spus: «II voi face eu să le lase pe toate». Aşadar, a venit şi a început să îmi spună teoria lui Darwin. M-am clătinat atunci în credinţă şi am spus în sinea mea: voi merge să mă rog şi dacă Kristos este Dumnezeu adevărat mi Se va arăta ca să cred. O umbră, un glas ceva îmi va arăta. Am mers şi am început să mă rog şi să fac metanii, dar nimic. In cele din urmă, fiind istovit, am încetat. Atunci mi-a venit în gând ceva ce-mi spusese Kostas, şi anume: «Sunt de acord, Hristos a fost un om important, drept, virtuos, pe Care L-au urât din pizmă pentru virtuţile Lui şi L-au osândit cei din neamul Lui». Şi mi-am spus: «De vreme ce este aşa, şi om să fi fost, merită să-L iubesc, să-L ascult şi să mă jertfesc pentru El» [...]. Dumnezeu aştepta prin aceasta să vadă cum înfrunt eu situaţia. îndată după aceea mi S-a arătat însuşi Hristos într-o lumină negrăită, m-a privit cu multă dragoste şi mi-a spus: «Eu sunt învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi» (In 11,25)".

Acest fapt dumnezeiesc i-a alungat tânărului Arsenie toate gândurile de îndoială care tulburau sufletul său de copil, i-a întărit hotărârea de a urma viaţa monahală şi de a rămâne neclintit în trăirea lui1.

Aşa îi sfătuia pe tinerii care doreau să îmbrăţişeze viaţa monahală. Să pornească pe această cale cu mare hotărâre şi să fie conştienţi că pornesc pe un drum fără întoarcere. Pentru aceasta însă îi îndemna să înceapă o viaţă de nevoinţă pe măsura acestor căutări, cercetând părinţi duhovniceşti harismatici, având duhovnici care să înţeleagă şi să încurajeze viaţa monahală, studiind Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor, împlinindu-şi pravila zilnică şi petrecând cât mai mult timp în viaţa de obşte mănăstirească unde să se acomodeze cu pravila bisericii şi cu ascultarea. Numai aşa ajunge monahul să-şi ia mântuirea în serios şi să fie hotărât, şi atunci inima lui arde pentru acest frumos ideal, mântuirea. Stareţul se întreba pe bună dreptate ce altceva va putea lua în serios monahul dacă nu mântuirea sufletului său. Când monahul nu uită că menirea lui aici pe pământ este dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu, atunci pătrunde în inima lui neliniştea cea bună care-i va strămuta sufletul în spaţiul duhovnicesc, unde va găsi din belşug resurse duhovniceşti pentru a se întări în hotărârea lui de a zbura la înălţime2.

Gândul bun ajută foarte mult la menţinerea şi chiar la sporirea hotărârii cea mântuitoare pentru monah. „Un gând bun are aceeaşi putere cu o priveghere de multe ceasuri. Când cineva ţine, fie şi pentru puţin timp un gând de-a stânga asupra cuiva, orice nevoinţă ar face, fie post, fie priveghere, se pierde.3

Când monahul vede toate cu gând bun, se curăţă şi primeşte har de la Dumnezeu, pe când gândul rău îl lasă pe diavol să lucreze liber în inima lui. Când încredinţăm lui Dumnezeu nădejdile noastre, îl obligăm să ne ajute, să rămânem hotărâţi şi stăpâni pe orice situaţie. Gândul cel bun are dragoste în el şi, după cuvântul Apostolului Pavel, cel ce îl dobândeşte nu cade nicidecum (I Cor. 13, 8).

2. Evlavia monahului

Stareţul Paisie considera că evlavia este pentru un monah cea mai mare virtute, deoarece ea atrage harul lui Dumnezeu. Aşa cum o vedea şi cum o înţelegea Stareţul, evlavia este frica de Dumnezeu, sensibilitate duhovnicească ce îi dă monahului simţământul sacrului, al prezenţei lui Dumnezeu în chip intens, şi-l face pe acesta să se poarte cu atenţie şi sfială. Insista asupra Iaptului că această evlavie trebuie să izvorască dinlăuntru, şi nu să constea din gesturi exterioare, lipsite de trăire, dintr-un pietism bolnăvicios. Evlavia monahului trebuie să înceapă de la lucruri mici şi neînsemnate şi să ajungă până la lucrurile esenţiale şi duhovniceşti. De aceea, îi sfătuia adesea pe monahi, spunându-le că: „Există primejdia ca dispreţuirea celor mici să înainteze şi la cele mai mari şi mai sfinte. Şi fără să-şi dea seama, îndreptăţindu-se pe sine şi spunând că «acesta nu-i nimic, cealaltă nu contează», monahul să ajungă la dispreţuirea cu desăvârşire a celor dumnezeieşti, devenind astfel lipsit de evlavie, neruşinat, ateu"4.

In această privinţă, Stareţul însuşi se distingea prin felul lui evlavios deosebit de a se închina la icoane, de a se ruga la slujbe, de a lua anaforă şi agheasmă, de a se împărtăşi cu Sfintele Taine, de a ţine icoana la procesiune, de a cânta în biserică, de a-şi împodobi bisericuţa chiliei sale. Era foarte scrupulos cu toate acestea, considerând loc sfânt nu numai biserica, ci şi întreaga lui colibă. Chilia în care se ruga era aranjată ca o bisericuţă cu iconostas cu multe icoane, în faţa căruia avea o candelă nestinsă, tămâie şi aprindea multe lumânări. Patul şi-l socotea ca pe un mormânt pe care aşezase cărţi şi icoane, dar numai la căpătâi, pe care le folosea cu mare evlavie.

Niciodată nu şi-a permis să se întindă pe pat şi să aibă picioarele întinse spre icoane, considerînd acest lucru o mare lipsă de evlavie. „Atunci când voia să intre în Sfântul Altar făcea metanie până la pământ, îşi lua fesul de pe cap, săruta crucea şi intra prin uşa diaconească [...]. Pentru o perioadă de timp a avut rânduiala să nu mănânce
nimic înainte de Sfânta împărtăşanie timp de treizeci şi trei de ore."5

Din nemăsurata lui evlavie pe care o avea faţă de Taina Preoţiei, nu a primit să fie hirotonit, deşi nu a avut nicio oprelişte. Refuzul l-a justificat cu mare delicateţe zicând: „Hristos ne dă multe daruri mai ales nouă monahilor. Oare trebuie să le primim pe toate?"6.

Stareţul avea convingerea că evlavia îl păzeşte pe monah de greşeli, de înşelări şi de căderi în păcat, potrivit cuvântului: „calea celor evlavioşi o păzeşte Domnul" (Pilde 2, 8). „Ii sfătuia pe monahi să se străduiască din toată inima s-o dobândească. Spunea: «Mai ales monahul tânăr trebuie să fie tot numai evlavie». La aceasta îl ajută să ajungă studiul duhovnicesc neîncetat şi să stea în preajma călugărilor evlavioşi. Odată, un monah tânăr i-a cerut sfat Stareţului la ce să ia aminte mai mult în viaţa de zi cu zi în mănăstire, iar el i-a răspuns: «Să iei aminte la evlavie şi la tine însuţi»"7. „Altădată, un episcop rus l-a întrebat pe Stareţ pe cine să hirotonescă întru preot, deoarece erau mai mulţi candidaţi. Cuviosul i-a răspuns: «Pe cei evlavioşi şi curaţi». Nu a spus pe cei cultivaţi, pe cei cu voce bună, pe cei activi"8.

Ii sfătuia pe monahi ca odată cu viaţa curată pe care se străduiesc să o dăruiască drept jertfă lui Dumnezeu, să ia aminte şi la darurile materiale pe care le foloseau la cultul public şi la cel personal. Socotea o mare lipsă de evlavie ca în aceste momente de slujire să fie folosite lumânări, prescuri, vin şi untdelemn de proastă calitate, îndemna cu mare hotărâre să-I fie dăruite lui Dumnezeu toate puterile şi toate gândurile şi simţămintele curate din fiinţa monahului, iar nu căscăturile şi plictiseala9.

3. Bucuria monahului

In slujba călugăriei, cel ce urmează a primi îngerescul chip este atenţionat că: „prin a fi batjocorit şi ocărât şi prigonit şi de multe alte întristări şi necazuri înconjurat, se închipuieşte viaţa cea după Dumnezeu"10. Plecând de la acest aspect esenţial al vieţii de nevoinţă călugărească, Cuviosul Paisie dezvoltă în dialogurile sale adevărate pagini filocalice, prin care analizează şi, în acelaşi timp, dă şi soluţia duhovnicească de a depăşi unele stări foarte periculoase pentru monahi. Prima încercare ce îl bântuie adesea pe monah este întristarea. Stareţului îi displăceau monahii întristaţi şi-i compara cu nişte băcani păgubiţi. Starea aceasta în care ajung astfel de nevoitori se datorează egoismului şi dezvinovăţirii de sine. Când monahul ia sarcina asupra sa, Dumnezeu ridică toată greutatea din inima lui. In aceste momente, el primeşte mângâiere şi bărbăţie duhovnicească, putând înfrunta cu curaj orice nevoinţă ce-i stă înainte şi primind în schimb multă bucurie. Viaţa monahului trebuie să fie cât mai plină de bucurie, iar Dumnezeu, potrivit Cuviosului, chiar are pregătite pentru călugări cele mai mari bucurii. Cum să simţi aceste bucurii dorind să stai cât mai mult lângă Hristos?11.

Bucuria lumească dăruieşte ceva vremelnic şi trecător, pe când bucuria duhovnicescă este viaţa paradisiacă la care este chemat să ajungă monahul prin răstignirea patimilor şi apoi prin învierea duhovnicescă. Ca să ajungă la acestă stare, monahul trebuie să aibă în vedere trei lucruri: să se mişte cu simplitate, să nu se preocupe de ceilalţi şi să rostească Rugăciunea lui Iisus. Dacă sufletul nu se încălzeşte cu această lucrare lăuntrică, nu poate înainta spre Dumnezeu. Când cele lăuntrice ale monahului se pun în rânduială, atunci el se mişcă într-o altă atmosferă decât cea lumească, dobândind - aşa cum spune Stareţul - ritmul serafimilor, care bat din aripi. Aşa trebuie să bată şi inima monahului, şi atunci viaţa lui are o mare profunzime şi dobândeşte o mare bucurie12. Cea mai mare bucurie însă vine din jertfă, din dăruirea de sine.

Acesta e un semn că monahul s-a împăcat cu Dumnezeu şi cu toată creaţia. Când monahul rabdă pentru dragostea lui Hristos chiar până la mucenicie, inima i se umple
de desfătare duhovnicească şi, cu cât suferă mai mult, cu atât se bucură mai mult, căci îl mângâie Hristos, Cel care tocmai pentru aceea S-a răstignit - ca să şteargă orice
lacrimă de pe faţa tuturor.

Ca să se poată tămădui total de întristare şi să nu mai rămână nicio rămăşiţă în suflet, monahul trebuie să se înveţe să II slăvească pe Dumnezeu neîncetat. „Din straja dimineţii până-n noapte" (Ps. 129, 6), monahul trebuie să spună neîncetat „Slavă Ţie, Dumnezeule!". „Dacă vrei să trăieşti Raiul încă din acestă viaţă - îi spunea unei monahii -, priveşte mai ales la binefacerile şi la darurile bogate ce ţi le-a dat Dumnezeu şi adu laudă de recunoştinţă Binefăcătorului. Recunoştinţa împreunată cu cugetarea smerită şi cu nevoinţă, făcute cu mărinimie de suflet, atrag neîncetat puteri cereşti şi binefaceri dumnezeieşti."13

„Doxologia le sfinţeşte pe toate. Prin ea toate devin sărbătoare şi bucurie pentru că acolo unde Se slăveşte Dumnezeu, diavolul, semănătorul întristării, nu poate să stea."14 Stareţul însuşi, slăvindu-L neîncetat pe Dumnezeu şi nevoindu-se cu pilduitoare mărinimie de suflet, era un om din care radia multă bucurie, ce o transmitea şi altora. Adesea, povestea istorioare pline de har, care provocau un râs spontan şi mângâiau suflete întristate.

4. Neîndreptăţirea monahului

Unul din gândurile de căpetenie care trebuie să stăruie cât mai mult în mintea monahului este acela de a primi necinstea ca pe o cinste, paguba ca pe un câştig, nedreptatea ca pe dreptate, gândind că cel mai neîndreptăţit este Hristos şi că cei nedreptăţiţi sunt copiii cei mai iubiţi ai lui Dumnezeu15.

Nu există nimic comun între viaţa duhovnicească a unui monah şi îndreptăţirea de sine. Prin aceasta te desparţi absolut de Dumnezeu, tai orice legătură cu El. Cel ce se îndreptăţeşte pe sine nu are nicio sporire duhovnicească şi nici lăuntric nu se odihneşte16.

Cel care are lucrare duhovnicească are totdeauna circumstanţe atenuante pentru toţi, dându-le tuturor dreptate, iar pe sine niciodată nu se îndreptăţeşte, chiar şi atunci când are dreptate. îndreptăţirea se datorează egoismului şi este o cădere ce alungă harul lui Dumnezeu. Ea este o tâlcuire satanică a lucrurilor17. Monahul, cu cât este mai lumesc, cu atât are mai multe drepturi; cu cât este mai duhovnicesc, cu atât are mai puţine drepturi. Monahul trebuie să aibă întotdeauna numai obligaţii, pentru că drepturile monahului le ţine Hristos pentru cealaltă viaţă18.

Din clipa în care monahul caută să nu fie nedreptăţit, să nu se ostenească prea mult, să nu se piardă osteneala lui, este ca şi cum nu ar crede că există Dumnezeu, că există altă viaţă, judecata viitoare şi răsplătirea dumnezeiască19.

Dacă atunci când i se face observaţie, monahul se dezvinovăţeşte, aceasta arată că are în el vie încă întreaga gândire lumească. Dumnezeu iconomiseşte să fie nedreptăţit de alţii sau să i se spună un cuvânt, pentru ca să i se şteargă ceva din păcate sau să depună ceva în cealaltă viaţă. Trebuie să se bucure abia când nu-i apreciază oamenii ostenelile şi nu i se răsplătesc, pentru că aceste osteneli le va avea în vedere Dumnezeu şi le va răsplăti cu răsplată veşnică20.

Arhim. Ioan Harpa

Fragment din cartea "Sfantul Paisie Aghioritul (editia a doua, revizuita si adaugita)", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Sfantul Paisie Aghioritul (editia a doua, revizuita si adaugita)"

Note:

1 Ierom. Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 38.
2Ibidem, p. 321.
3 Cuv. Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicescă, traducere din lb. greacă de Ieros. Ştefan Nuţescu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2001,
4 Ierom. Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 423.
5 lbidem, pp. 424-425.
6 Ibidem, p. 425.
7 Ibidem, p. 426.
8 Ibidem.
9 Ibidem, p. 429.
10 Molitfelnic, Ed. IBMO, p. 474.
11 Cuv. Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Ed. Evanghelismos, vol. V, Bucureşti, 2007, p. 300.
12 Ibidem, pp. 303-304.
13 Ibidem, p. 145.
14 Ibidem, p. 147.
15 Cuv. Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2001, vol. III, p. 82.
16 Ibidem, p. 91.
17 Ibidem, p. 95.
18 Ibidem, pp. 110-111.
19 Ibidem, p. 112.
20 Ibidem, p. 85.
 

• Cununia si Calugaria, asemanari in randuiala liturgica
  Publicat in : Liturgica
• Cununia si sora ei, Calugaria
  Publicat in : Liturgica
• Calugaria - calea experientei esentiale
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: