Contempland fruntea dantelata a muntilor, pilotul si a spus in sine: „ca sa trec, avionului meu i ar mai trebui 300 de metri de altitudine”. Toti aviatorii cunosc aceste miscari ale aerului, al caror ax e vertical si care ba ridica, ba coboara sensibila masinarie din mainile lor. In zonele muntoase acesti curenti dobandesc o forta si o viata cu totul aparte. Planorismul a fost conceput dupa legile lor. Astfel ca pilotul spera sa intalneasca un val de aer care, compensand insuficienta motorului, sa-l inalte cu cei 300 de metri necesari.

Va sti sa foloseasca acest soc pentru a trece. O data depasit zidul compact, se va strecura printre piscuri si stanci, va luneca din vale in vale, se va juca de a v ati ascunselea cu muntele si va ajunge la tinta.

Si iata-l patruland din nou in fata giganticului meterez, pandind miscarile vazduhului. Prima dintre ondularile pe care le a simtit sub aripi a fost insuficienta si a evitat „la milimetru” ciocnirea mortala printr o rasturnare pe o aripa, dar ajunsese aproape la inaltimea unei falii. A scapat o si pe a doua, si pe a treia. La cea de a patra, mai puternica, mai densa, s a simtit de parca s ar fi sprijinit, de parca ar fi fost insurubat in capitelul unei coloane ce se inalta. A atins linia pana atunci interzisa. Intre doi pereti de gheata, in fata sa se deschidea un coridor. Bariera fusese infranta. Sarise peste ea. Trecuse.

Bucuria de a fi fortat natura, expansiunea nelimitata a fiintei, tainica si atat de necesara biruinta a cautarii - careia ii inchinase intreaga viata - l-au luminat in clipa cand disparuse din ochii sai campia, cand s-a gasit de partea cealalta a zidului muntos, cand, unduind catre rasarit, creste tot mai joase nu-i mai zagazuiau privirea. Avea sa zboare peste ele, avea…

Dar ce era aceasta brutala prabusire a aparatului de zbor impotriva careia, cu toata incordarea muschilor, cu motorul ambalat la maximum, nu putea face nimic? Ce era acest vid care-l aspira? Aceasta chemare catre hauri, monstruoasa, invincibila, care i smulgea inima din loc? „Curent descendent” s-a gandit intr-o fractiune de secunda, durata care n-avea nimic comun cu masura obisnuita a timpului. El cunostea genul acesta de palnie care-l absorbea si mai stia ca la altitudinea la care se afla nu e posibila nici o manevra. „Sunt exact deasupra grohotisului si voi fi, inevitabil, placat de peretele muntelui, si a mai spus pilotul. Sa salvam ce mai putem salva.”

S-a gandit oare cu adevarat la toate acestea intre momentul in care a fost inhatat de chemarea vazduhului si clipa, aparent imediat urmatoare, cand a atins solul? Pilotul a cabrat avionul si a taiat gazele. O cumplita izbitura a zgaltait avionul. Pilotul si mecanicul s au privit scotand un oftat adanc. In aceasta prima clipa, fericirea si uimirea de a mai fi in viata, de a trai totusi, i-a coplesit pe de a ntregul. Mult insa n-a durat. Nu cumva pilotul amanase doar cu cateva ore – si ce ore! – intoarcerea “ acasa ”?

Se gaseau pe un platou, usor inclinat, imprejmuit de prapastii. De jur imprejur, intr-o dezordine fantastica si grandioasa, piscurile scaparau. Un desert de piatra si zapada se intindea cat vedeai cu ochii. Si o tacere, o tacere far’ de nume. Aparatul de zbor era de nefolosit. Un examen sumar ii fusese mecanicului de ajuns: fuselajul spart, trenul de aterizare schilodit, bechia smulsa… Totul era imbracat intr-o mantie luminoasa: la Orizont, te intampina stralucirea orbitoare a zapezii; la Zenit abia puteai zarii razele stralucitoare ale soarelui; sufletele celor doua fiinte erau inundate de o lumina si o pace dumnezeiasca. Printre lacrimi si suspine, abia ca se mai deslusea o voce a pacii, a fericirii si a impacarii divine! “Bine ar fi sa ramanem aici si sa facem trei colibe: una pentru tine, una pentru mine si alta pentru Dumnezeu!”

Doamne, ajuta!
Stefan POPA

.