Cultul mortilor in hinduism
Credintele cu privire la viata viitoare si riturile de inmormantare ale hinduismului nu sunt mult diferite de cele din perioadele vedica si brahmana. In general, indienii cred in existenta a sapte lumi superioare (swarga) si sapte lumi inferioare (patala), avand pamantul ca centru si constituind cu totul cele cincisprezece "lumi de purificare". In lumile superioare sunt sufletele celor drepti, in lumile inferioare ale celor pacatosi, iar pe pamant sunt sufletele celor care trec prin diferite reincarnari. Pe langa cele sapte lumi superioare, mai sunt insa in regiunile ceresti inca cinci paradisuri speciale ale diferitilor zei principali, unde sunt primiti numai unii muritori care s-au facut vrednici sa fie primiti in locurile de mare fericire unde salasluiesc acesti zei.
In cele sapte "lumi inferioare" se afla de asemenea 21 de infernuri, numite fiecare dintre ele intr-un anumit fel : "locul intunericului", "locul plansetelor" etc. In centrul regiunilor inferioare este palatul lui Yama, zeu mortilor. Imperiul lui Yama este despartit de lumea noastra printr-un fluviu de foc, pe care-l trec usor numai cei care au dat o vaca si o moneda brahmanului care le-a facut slujba de inmormantare. Agatat de coada vacii, sufletul trece fluviul intr-o clipita. Altfel i-ar trebui patru ore, in care timp sufera grozav din pricina apei care arde. In imparatia lui Yama, mortul se prezinta la judecata in fata acestui inspaimantator personaj. Secretarul infernului deschide marea carte in care sunt scrise zilnic faptele bune si rele ale mortului. Daca faptele bune sunt mai multe decat cele rele, mortul este trimis intr-una din cele sapte lumi superioare. Daca faptele rele sunt mai multe decat cele bune, atunci este trimis intr-unul din cele 21 de infernuri, in care chinurile sunt atat de ingrozitoare cum numai imaginatia indienilor le-a putut inchipui. Totusi, dupa conceptia hinduista, atat raiul cat si iadul sunt mai mult locuri de trecere, sufletele reincarnandu-se mereu pana la deplina purificare si eliberarea de a mai renaste.
In privinta riturilor de inmormantare, observam ca acestea sunt, ca la mai toate popoarele dealtfel, complicate si respectate cu strictete. Astfel, inainte ca muribundul sa-si dea sufletul, este asezat jos pe un strat de iarba acoperit cu o panza noua, pentru ca, daca moare pe pat sau pe o rogojina, in lumea cealalta trebuie sa tarasca dupa sine patul sau rogojina pe care a murit. De asemenea se leaga mijlocul muribundului cu o panza noua. Urmeaza un serviciu religios savarsit de brahman, care toarna in gura muribundului cateva picaturi dintr-un lichid in care a fost dizolvat praf de santal. Apoi se aduce langa muribund o vaca gatita cu o panza pe spinare si cu coarnele impodobite cu ghirlande si cu inele de aur sau de alte metale pretioase. Muribundul trebuie sa apuce coada vacii, pentru ca aceasta sa-l conduca in lumea cealalta la locuinta de veci. Vaca si gateala acesteia sunt daruite apoi brahmanului care a oficiat serviciul de inmormantare.
Dupa ce muribundul si-a dat sufletul, cei de fata incep bocitul sub forma unor lungi litanii cadentate. Brahmanul savarseste un alt serviciu divin, pronuntand la urechea cadavrului in chip misterios o formula sacra. Apoi cadavrul este imbaiat, i se pun pe frunte foi de plante sfinte, i se pune in gura betel si este dus cu pompa la locul incinerarii, grabindu-se cat mai mult toate aceste pregatiri, pentru ca obiceiul cere ca rudele, prietenii si chiar vecinii sa nu manance nimic pana ce mortul nu este dus de acasa. Pe drumul spre locul incinerarii se fac trei opriri, pentru ca un preot sa introduca in gura mortului cate putin orez inmuiat. Cenusa rezultata dupa ardere este pusa intr-o urna si ingropata pentru cateva zile in pamant. Apoi este scoasa si aruncata intr-un rau sau intr-un alt loc socotit ca sfant.
Desigur, castele inferioare au rituri de inmormantare mult mai simple si, cum incinerarea este costisitoare, cei prea saraci isi ingroapa mortii in pamant. Dealtfel, sunt regiuni ale Indiei in care inhumarea este traditionala. Mai demult se obisnuia sa se arunce cadavrele in Gange sau intr-o alta apa socotita ca sfanta. Englezii au interzis insa aceasta practica neigienica. De asemenea, a fost interzis, inca din 1822, vechiul rit funerar numit sati si potrivit caruia sotia mortului trebuia sa fie arsa de vie la moartea sotului ei.
Diac. Prof. Emilian Vasilescu
-
Reincarnarea
Publicat in : Editoriale -
Metempsihoza sau reincarnarea sufletului
Publicat in : Religie -
Metempsihoza si reincarnare
Publicat in : Viata vesnica -
Obiectii rationaliste si crestine fata de problema reincarnarii
Publicat in : Editoriale -
Metempsihoza - o conceptie gresita
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.