Esenienii

Istoricul iudeu Iosif Flaviu vorbeste de esenieni ca de a "treia dintre filozofiile" sau scolile de gandire evreiesti, dupa cea a fariseilor si saducheilor. Tot dupa informatiile acestui istoric se pare ca esenienii au aparut in istorie sub domnia lui Ionatan 160-142 i.Hr. si probabil, provenind, ca si fariseii, dintre "hasidimii" epocii Macabeilor.

In privinta numarului lor, Filon din Alexandria informeaza ca pe vremea lui aceasta se ridica la circa 4.000 de persoane si ca locuiau in satele si oraselele Iudeii indeletnicindu-se cu agricultura, dar dedicand mult timp insa studiului comun al moralei si problemelor religioase, inclusiv interpretarea cartilor sfinte.

Tot Filon interpreteaza denumirea lor ca insemnand "piosi", aducand la cunostinta si faptul ca esenienii respectau cu scrupulozitate puritatea ceremoniala, detineau toate proprietatile in comun, nu aduceau jertfe de animale, practicau celibatul, nu detineau sclavi, se ingrijeau de aceia dintre ei care nu puteau lucra din cauza bolii sau batranetii, nu faceau juraminte, nu luau parte la activitati militare si cultivau, in general, toate virtutile.

Intre cauzele care au determinat aparitia acestei grupari se numara, in primul rand, decadenta clerului de la templul din Ierusalim. Se cunoaste ca inca pe timpul regelui sirian Antioh al IV-lea Epifanes, o mare parte dintre preoti, in special cei tineri, se indepartasera de traditiile iudaice stravechi, acceptand influente straine, mai ales elenistice.

Astfel, se rusinau de circumciziune, isi abandonau indatoririle sacerdotale pentru a participa si chiar a concura la jocurile de pe stadioanele pagane, care aparusera si la Ierusalim. in sfarsit, regii sau parintii Macabei, din randurile carora a facut parte si Ioan Hircan I, au comasat in persoana lor arbieria si regalitatea, fapt care a dus la compromiterea functiei arhieresti ca urmare a abuzurilor comise din functia regalitatii.

In fata unor astfel de situatii, esenienii, rupand legatura cu iudaismul oficial, reprezentat de preotii de la templu, au ales o viata retrasa, grupandu-se in mici comunitati, cu reguli severe, cu avere comuna si mese sacramentale.

Cat priveste procedura intrarii in comunitate si de initiere a esenienilor, dupa informatiile lui Iosif Flaviu, aceasta includea o perioada de 3 ani de noviciat., Dupa un an de noviciat cu purtarea alba a hainei gruparii, candidatul era admis la ritualul purificarii in apa, dar la masa comuna a comunitatii, inteleasa ca simbol al initierii depline, nu era acceptat decat dupa trecerea a inca doi ani de noviciat, inainte de a trece de la noviciat la statutul de membru, candidatului i se cerea sa depuna mai multe juraminte solemne, dar infricosatoare, prin care se angaja sa cinsteasca dupa cuviinta pe Dumnezeu, sa se poarte cu dreptate fata de oameni, sa nu insele pe nimeni, sa-i apere pe cei drepti si sa-i deteste pe cei rai, sa nu minta, sa nu fure si sa nu divulge secretele comunitatii.

"Cei ce doresc sa intre in secta lor - spune Iosif Flaviu - nu sunt primiti numaidecat. Acela care face dovada de infranare este ingaduit, dupa un an, sa ia parte la botez in apa foarte curata, in vederea curatirii, dar nu e primit la ospatul comun. Dupa o incercare de inca doi ani, daca e aflat vrednic, e primit in cin. Cei prinsi in greseli mici sunt alungati din cin."

Dupa informatiile aceluiasi istoric, ziua esenienilor incepea inainte de rasaritul soarelui, cu rugaciunile de dimineata, adresate soarelui "ca si cum l-ar implora sa rasara". Apoi fiecare isi lua in primire sarcina incredintata, sub indrumarea unui supreveghetor si lucra pana la amiaza, cand membrii comunitatii se imbaiau si luau parte la o masa comuna simpla, dupa care continua lucrul pana seara.

Hippolyt nu spune nimic despre rugaciunea adresata de esenieni soarelui dimineata: el spune ca "ei staruiesc in rugaciune din zori de zi si nu rostesc nici un cuvant pana cand nu canta un imn de lauda lui Dumnezeu".

Esenienii aratau un mare respect Torei. Ei tineau cu strasnicie la ziua de sabat, trimiteau ofrande la templul din Ierusalim, dar nu participau la cultul de la templu, socotind ca acesta a fost profanat de Ionatan si urmasii sai, ca unii care au uzurpat demnitatea arhiereasca.

Despre esenieni vorbeste si un alt scriitor antic, Pliniu cel Batran, care ii prezinta ca fiind o comunitate situata pe tarmul de Vest al Marii Moarte, undeva la Nord de Enghedi. "Ei au locuit acolo de nenumarate generatii - spune el - au renuntat la femei si la bani; cu toate acestea numarul lor a fost menpnut in permanenta, deoarece multi oameni veneau in mod obisnuit si se alaturau existentei lor solitare, fiind istovip de viata obisnuita".

Pliniu se refera de fapt la comunitatea de la Qumran, unde au si fost descoperite importante ruine ale asezarii eseniene. Pe membrii acestei comunitati, Pliniu ii numeste, asadar, "esenieni". De altfel pentru marea majoritate a cercetatorilor contemporani nu exista nici o indoiala ca asezarea de la Qumran adapostea o comunitate de esenieni, desi acest nume nu apare in documentele descoperite aici.

Sapaturile arheologice facute in anul 1951 si in anii 1954-1956 in campul de ruine de la Qumran au scos, intr-adevar, la iveala ruinele unui locas cum nu se poate mai potrivit cu nevoile unei comunitati eseniene.

Cladirea fusese inzestrata cu incaperi pentru trebuintele obstii, cu cisterne pentru spalarile zilnice, cu trapeza pentru ospatul sfant luat in comun, cu incaperi cu mese si calimari pentru copiatul cartilor sfinte etc. Langa cladire s-a aflat si un mare cimitir apartinator respectivei comunitatii eseniene.

Sapaturile amintite au scos la iveala in peste zece grote descoperite ale aceleasi regiuni si un numar impresionant de manuscrise, pe pergament si papirus ale comunitatii de la Qumran, si care cuprindeau fragmente din mai toate cartile Vechiului Testament ebraic, cu exceptia cartii Esterei, Tobit si intelepciunii lui Sirah.

Cladirea care adapostea comunitatea de la Qumran s-a zidit in vremea lui Ioan Hyrcan (135-104 i.Hr.) si-a dainuit, dimpreuna cu comunitatea, pana in anii 68-70 d.Hr., cand a fost distrusa in intregime de legiunile romane, in timpul razboiului iudaic.

Cat priveste insa soarta esenienilor dupa razboiul iudaic si distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Hr., parerile qumranologilor sunt grupate, in general, in jurul a doua teze:

a) teza disparitiei complete a esenienilor dupa anul 70, sustinuta intre altii de M. Simon si S. Baron.

b) teza trecerii esenienilor la crestinism dupa anul 70, incetand deci sa mai existe ca secta separata. in acest sens O. Cullman si J.T. Milik sustin ideea ca dupa impartirea comunitatii de la Qumran, dupa anul 70, ramasitele comunitatii au fost asimilate de catre grupurile crestine de la est de Iordan, care au suferit cu timpul tot felul de influente sincretiste.

Pr. dr. Athanasie Negoita este insa de parere ca dupa anul 70 d.Hr. esenienii n-au disparut, ci si-au continuat existenta timp de secole, "transformandu-se cu timpul intr-o secta iudaica, care exista si azi"su. Dintre argumentele sale amintim cateva:

1. Esenienii erau protejati de regii din familia lui Irod cel Mare si astfel implicit de catre romani. Din acest motiv ei au fost porecliti de contemporani "irodieni", fiindca se asezasera la adapostul regilor irodieni.

2. Aparitia pe la mijlocul sec. II d.Hr. a sectelor gnostico-iudaice care profesau unele doctrine observate numai de esenieni precum: celibatul obligatoriu, oprirea de la consumul de carne, genealogiile angelice etc., duc la concluzia conservarii esenienilor si a doctrinelor lor si dupa anul 70 d.H.

3. Sfantul Epifanie, care a trait ins sec. IV d.Hr., vorbeste de secta "oseenilor" ca vietuind dincolo de Iordan, dimpreuna cu alte secte ca cea a nazareeilor, sampseienilor s.a. de a caror existenta se cunoaste in sec. IV si V d.H.

Documentele descoperite la Qumran sunt de cea mai mare importanta nu numai pentru intelegerea miscarii eseniene, ci si pentru intelegerea Noului Testament. Veacul care a precedat imediat nasterii lui Iisus Hristos reprezinta o perioada relativ obscura a istoriei iudaice. Textele descoperite la Qumran in 1947, si dupa aceea, au ridicat intr-o oarecare masura valul care umbrea aceasta perioada.

Spre exemplu, documentele de la Qumran pun in lumina, printre altele, un aspect necunoscut pana acum al teologiei iudaice, anume un oarecare dualism, care deosebeste doua duhuri, cel al lui Dumnezeu si cel al lui Veliar, adica al diavolului; lumina se opune intunericului, atat in lume, cat si in sufletul omului.

Totusi, acest dualism ramane monoteist, caci Dumnezeu este cel care a creat amandoua aceste duhuri. Dualismul acesta iese in evidenta si pe plan moral: influenta duhului adevarului apare in practicarea virtutii, in timp ce pacatul apare ca o manifestare a duhului intunericului. Lupta aceasta va avea un sfarsit, terminandu-se cu nimicirea completa a raului si cu biruinta "fiilor luminii".

Pr. Conf. Dr. Stelian Tofana

• Aducerea Fecioarei Maria la templul din Ierusalim
  Publicat in : Intrarea in Biserica a Maicii Domnului
• Belgrad - Catedrala Sfantul Sava al Serbiei
  Publicat in : Biserica in lume
• Preotia universala a laicilor in traditia orientala
  Publicat in : Dogma
• Cronologia vietii Mantuitorului
  Publicat in : Istoria bisericii in primele trei secole
• Intampinarea Domnului nostru Iisus Hristos
  Publicat in : Viata liturgica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: