Inainte de decembrie ’89, viata din inchisorile Romaniei reprezenta un subiect tabu pentru presa comunista, mult prea preocupata cu „realizarile“ epocii de aur ca sa patrunda intr-un spatiu aflat la periferia societatii. Faptele antisociale trebuiau ascunse cu strasnicie lumii intregi,pentru ca populatia sa aiba iluzia ca traieste intr-o tara sigura, fara infractori si evenimente negative, specifice „capitalismului decadent“.

Un spatiu al pedepsei

Realitatile crude dezvaluite publicului dupa 1990 nu au modificat, practic, statisticile in privinta ratei criminalitatii.

Cu toate gratierile si schimbarile Codului Penal, prin care s-a dorit ca mai putini oameni sa ajunga in spatele gratiilor, inchisorile Romaniei continua sa fie suprapopulate. Vesti din acest spatiu al pedepsei ajung astazi prea putin la presa si implicit la cetateni, din pricina unei hotarari a Directiei Generale a Penitenciarelor  de a restrange accesul ziaristilor in inchisori, pentru ca „deformeaza realitatea si fac mai mult rau decat bine“. Desi, oficial, dreptul la informatie este garantat prin Constitutie, felul in care sunt tergiversate solicitarile venite din partea publicatiilor fac aproape imposibile relatarile despre ceea ce se intampla in penitenciare. Treptat, viata acestor oameni, asupra carora instantele si-au pronuntat deja verdictul, se rupe de realitate, facand ca reintegrarea sociala de dupa ispasirea pedepsei sa fie cu atat mai anevoioasa. Nu e usor nici pentru ziarist sa treaca de porti ferecate, de cereri si faxuri, telefoane si rugaminti insistente pe la mai marii penitenciarelor, chiar daca intentia lui este de a scrie simplu, cu inima deschisa, despre biserica inchisorii, despre schimbarea in bine a detinutilor si despre un preot plin de ravna, care se straduieste sa-i ajute.

La vorbitor

Dimineata insorita din mijlocul Saptamanii Luminate. Pe soseaua Alexandriei, la iesirea din Bucuresti, peisajul pare o pictura inca uda. Case pitoresti, ciripit vesel de pasarele, iarba cruda taiata proaspat si zvon sfant de clopote in departari. Astazi este „Izvorul Tamaduirii“. Totul e atat de linistit incat cu greu iti vine sa crezi ca in imediata apropiere se afla o institutie al carei nume da fiori multora dintre noi: Penitenciarul de Maxima Siguranta Rahova. Sarmele ghimpate stralucesc deasupra zidurilor groase. La intrare, rudele care au venit „in vizita“ asteapta sa fie chemate inauntru. Sacosele uriase prin care se ghicesc cozonaci, oua rosii, suc si schimburi, abia sunt tarate de mame slabe si nedormite cu lunile, incaltate cu slapi de cauciuc. O nevasta tanara, ce-si tine copilul pe genunchi, plange si fumeaza. Povesteste unei babute cu albeata pe ochi ca barbatul ei nu e vinovat, ca „altii l-au invinuit pe degeaba, niste blestemati, iar ea a ramas singura, somera, cu copil de tata si fara aparare“. Doua fetiscane de vreo 16 ani, blonde si naive, stau si ele la coada. Inainte de a intra la vorbitor, au grija sa-si dea cu ruj pe buze, „sa nu ne gaseasca urate Gicu, inchis pentru talharie“.

Cainta

Ne vine si noua randul sa intram. Inauntru, preotul inchisorii, Paul Musescu, trimisul lui Dumnezeu in acest iad incorsetat de ziduri inalte, ne intampina calm. Usile de fier se inchid in urma noastra cu un muget. Ziduri, paza, ca-mere video. Deasupra, sarma ca o coroana de ghimpi in jurul unui cer albastru. Cand trecem pe langa geamurile inchisorii, se aud voci salutandu-l pe parinte. Acesta le raspunde tuturor printr-un semn al mainii. Prin menirea sa, preotul este dator si trebuie sa le arate detinutilor calea spre iertarea pacatelor pe care le-au savarsit cu fapta. Se spune despre rugaciune ca se poate face oriunde, daca este rostita cu sinceritate si credinta in Dumnezeu. Aici oamenii au nevoie de mangaiere. Cei carora li s-a aratat calea spre credinta si se caiesc pentru faptele lor spun ca asa suporta mai usor pedeapsa. Intr-adevar, detinutii cu care am putut sta de vorba au la activ fapte ingrozitoare si le platesc cu multi ani din viata lor. Dar nu numai cu atat. Isi pierd parintii, fratii, sotiile si copii. Nimeni nu mai vrea sa-i vada, fiind ca si exclusi din societate. Le ramane numai credinta. Se agata cu disperare de iertare. Noaptea, dupa stingere, ghemuiti in paturile inchisorii ca in pantecul mamei, plang cu sughituri, muscandu-si pumnii cu care. au ucis: „Iarta-ne Doamne, ca noi n-am vrut!“. Apoi, mainile ridicate candva cu furie impotriva aproapelui se unesc pentru rugaciune.

Fiecare are iadul lui

Cei cu care am stat de vorba la Rahova sunt inchisi pentru crime. Toti se caiesc si stau prin preajma parintelui Paul, de la care invata sa traiasca altfel. Stronschi Constantin are 58 de ani si este condamnat la 12 ani pentru tentativa de omor si talharie. E la Rahova de 8 ani. Are 5 copii, care il viziteaza destul de rar. „Eram beat cand s-a intamplat nenororcirea“, povesteste omul. „Sa stiti dvs ca de la bautura se nasc toate necazurile! M-am luat la cearta cu un cetatean. Era si el baut. M-a injurat, a dat in mine, eu in el, si a murit in spital. Mi-a parut rau. N-am vrut. Acum viata mea s-a luminat, pentru ca-i cer ajutor Maicii Domnului. De 5 ani studiez Biblia si inteleg mai totul. Cant in corul capelei, ma simt alt om. Sunt un nou-nascut si vreau sa urmez calea Mantuitorului Iisus Hristos, sa duc mai departe cuvantul Lui. Pentru mine nu mai exista altceva in afara Sfintei Biserici si a Domnului Dumnezeu, pe Care-L rog in fiecare clipa sa ma ierte!“. Detinutul Jireghescu Ioan este condamnt la 22 de ani pentru omor.  Conduce corul capelei, format din 30 de barbati. Acum are 43 de ani si sta la Rahova de 9. E acuzat ca a violat o batrana de 87 de ani, care a murit la spital dupa cateva zile. Tot din cauza bauturii a ajuns dupa gratii, pentru ca inainte de crima a fost la o cumetrie, unde a baut peste masura. Nu stie cum s-a intamplat. Nu-si aminteste. Are un baiat de 18 ani si o fetita de 17. Erau copii cand a intrat el dupa gratii. Sotia s-a recasatorit. Detinutul inghite dureros cand vorbeste despre ei. Strange din dinti! Lacrimile stau sa tasneasca, dar Ioan a invatat sa se abtina. Ne priveste insa trist, cu ochii lui albastri ca vioreaua. „Inainte sa-l cunosc pe parintele Paul eram o puslama. Incercam sa-mi gasesc dreptatea singur si am inceput sa refuz mancarea, sa-mi bat cuie in cap, sa ma tai cu lama. Dar Dumnezeu mi-a luminat drumul si m-a facut sa inteleg adevarul, sa merg pe calea mantuirii. Dupa ce ies, vreau sa iau viata de la capat si sa-mi fac o familie, sa uit tot trecutul. Nu mai pun gura pe bautura cate zile oi trai! Alcoolul m-a facut din om neom, mi-a distrus familia, viata, mi-a luat copilasii!“.

Schimbarea

Merita ei oare sa fie ajutati, sa se intoarca printre noi, nu numai fizic, mai devreme sau mai tarziu, asa cum considera legea? Ei trebuie readusi la comuniunea de ganduri si aspiratii apartinand oamenilor obisnuiti, cu care sa traiasca in buna pace si intelegere. Aceasta este o sarcina mult prea greu de realizat in afara lui Dumnezeu si a preotului. Vizitam capela pictata in intregime de puscariasi. Cei din cor au venit sa se roage in dimineata asta. Saruta icoanele si se inchina cucernici. Toti detinutii abia astepta sa se construiasca si marea biserica din curtea penitenciarului. De Paste au ascultat slujba, au cantat, au primit Lumina, apoi au ciocnit si ei oua rosii. Nu la miezul noptii, asa cum intampina oamenii liberi Invierea Domnului, cand strazile sunt inundate de lumina sfanta, ci a doua zi dimineata. Asa e la inchisoare. „Am o satisfactie imensa ca pot sa-i ajut pe acesti oameni“, marturiseste preotul Paul Musescu. „De cand sunt la Penitenciarul Rahova am reusit sa-i fac pe multi sa-si schimbe gandurile. Cred ca am contribuit la intalnirea dintre ei si Dumnezeu. Avem aici un baiat condamnat la 20 de ani de inchisoare pentru omor. In primii ani de detentie sustinea ca este nevinovat si isi cauta dreptatea apeland la diverse forme de protest. S-a automutilat, taindu-se cu lama pe burta, si-a batut cuie in cap, a inghitit fiare. Am stat de vorba. Zile in sir mi-a povestit despre viata pe care o ducea in libertate, ca muncitor silvic, de necazurile lui. Cu timpul a devenit alt om. A venit sa se roage impreuna cu ceilalti detinuti, iar astazi conduce corul capelei“.

Un inger sfios coboara in celule

La Penitenciarul Rahova se aflau inchise, la data realizarii acestui material, peste 1900 de persoane, in afara celor ce se gaseau in tranzit spre alte locuri de detentie. Nimeni n-a reusit vreodata sa evadeze de aici. Din cate am putut afla chiar de la unii dintre detinuti, conditiile de „cazare“ sunt bune. Camerele in care stau 9-10 persoane beneficiaza de confort. Unele sunt dotate cu televizoare, astfel incat accesul lor la informatie nu este ingradit. Mancarea este buna si chiar exista meniuri pentru fiecare religie. In timpul liber, cei inchisi picteaza sau confectioneaza diferite obiecte de artizanat. Altii imprumuta carti de la biblioteca. Gasesc de toate aici, volume semnate de B. P. Hasdeu, L. Rebreanu, V. Eftimiu,  M. Preda sau M. Cartarescu. Au de unde alege, in functie de preferinte! Detinutii citesc asteptand sa vina seara. Unii se roaga ore in sir, sperand in iertarea pacatelor cumplite pe care le-au comis. Stand umili in genunchi, cu ochii la icoane, ei vad parca aievea un inger coborand sfios la ei in celule. Timpul trece greu dupa gratii, dar cu ajutorul credintei, care a schimbat ceva esential in mecanismul complicat al gandirii lor, nu li se mai pare asa mult pana la eliberare.

                                                                             Cristina MARCULESCU

                                                                               Gabriel MATEESCU
                                                                        Lumea credintei, anulII, nr5(10)                    

.