Pe timp de pace sau razboi, la bucurie sau necaz, bat clopotele. Cheama oamenii la biserica sau ii atentioneaza ca se intampla ceva. Demult, in vreme de razboi ele erau transformate in tunuri, iar cand venea pacea, tunurile deveneau la loc, clopote. Chiar marele clopot de la Mitropolie a fost realizat in anul 1889 prin topirea tunurilor turcesti luate ca prada dupa Razboiul de Independenta. „Garantia de functionare“ a unui clopot este de aproape trei secole.

Iubitorul de clopote

„Dang-lang, dang-lang!“, bate un clopot in larma noroioasa a Bucurestiului. A murit cineva la inceput de ianuarie. Clopotul e nou si suna bine. Langa el mai sunt alte doua. Toate canta. Se scutura ca un strugure mare de fonta. E realizat de ing. Dan Mihaescu. El a infiintat in garajul socrului sau, situat in cartierul Aparatorii Patriei, o hala dotata cu utilaje specifice unui atelier metalurgic: cuptor de topit metale, ciocane, clesti, matrite. Pasiunea pentru metalurgie a inginerului dateaza de aproape cinci decenii si este o traditie de familie. Iubirea de Dumnezeu se impleteste armonios cu dragostea de meserie. Bunicul lui era mare mester in domeniu si clopotar vestit. „Imi iubesc meseria cu patima. Incerc sa las ceva in urma si in fiecare zi ma rog la Dumnezeu sa-mi iasa bine clopotele. Tin foarte mult la ele, sunt creatiile mele si ale mesterilor mei. Vrem sa-l bucuram pe Domnul, vrem sa bucuram oamenii care asculta sunetele lor. In acest atelier am turnat, pana acum, peste 250 de clopote, cu greutati cuprinse intre 40 si 1000 de kilograme, pretul fiind cam de 360 de mii lei/kg“. Primul clopot a fost turnat acum sase ani si mesterul l-a daruit bisericii din lemn din cartierul Titan, construita peste drum de blocul in care locuieste nepotica lui, Diana Alexandra Mihaescu. Fata canta perfect la pian, e eleva la liceul „Dinu Lipatti“ si a primit numeroase premii internationale. Inginerul metalurgist tine la ea ca la ochii din cap. Cu banii castigati pe vanzarea clopotelor, el plateste deplasarile micutei pianiste la concursurile de peste hotare. „Practic, pentru ea muncesc - marturiseste Dan Mihaescu, zambind. Am vrut sa fie o legatura intre vocatia mea si vocatia ei. Cand pun mana pe un clopot ma gandesc la clapele pianului si la degetelele ei. Vreau sa o ajut si eu cum pot“.

Compozitia cantatoare

Tehnica fabricarii este complicata si cere atentie. Clopotele se „toarna“ ca in vremuri stravechi, dupa retete secrete. Cuptorul este construit sub podea. Stam deasupra lui. Se aud flacarile urland. E infernal de cald aici, iar afara e zapada si bate un vant de-ti taie respiratia. In cuptor se topeste compozitia „cantatoare“. Cand metalul atinge omogenitatea potrivita acesta se scurge printr-un orificiu lasat deschis la partea de sus a matritei. Odata turnat, clopotul mai trebuie sa stea o luna, doua, ca sa se maturizeze. Dupa ce este curatat de zgura si dezlipit de matrita el ramane ingropat in pamant, la picioarele muncitorilor, ca un trofeu misterios. Pentru ca un clopot sa sune bine, la turnare, trebuie folosit pamant din Dealul Feleacului de langa Cluj, pamant care „canta“, cum spun batranii din Ardeal. El da clopotului o reverberatie mare si un sunet dulce, unic. Produsul finit cantareste cat un taur comunal, dar sunetul lui frumos, acea nota „La“ ne incalzeste inima la zi de sarbatoare sau ne-o intristeaza la inmormantare. Dan Mihaescu a livrat clopote din bronz nu numai bisericilor din Bucuresti, dar si in judetele Alba, Arges, Constanta, Dolj, Olt, Prahova, Teleorman, Ilfov, Tulcea sau Bacau. Chiar si o unitate militara din Craiova a cumparat unul. In turlele manastirilor Remetea, Caldaruseni, Hurezi, Poiana Marului, in parohiile Tuzla II, Ileana, Corbii mari, Zalau, bat clopote facute tot de mana iscusitului metalurgist.

Un clopot ca o paine

Impreuna cu ajutoarele lui de nadejde, fratii Norocel (Petre, Dumitru, Ion si Constantin, toti cu nume de sfinti), inginerul reuseste sa construiasca un clopot de biserica in doua saptamani. El foloseste un bronz special care contine staniu, nichel, argint si cupru. Secretele meseriei se pastreaza cu sfintenie, fiecare clopotar avand reteta lui proprie in ceea ce priveste procentajul metalelor componente. Inainte de a incepe treaba, toti isi fac piosi semnul crucii: „Ajuta-ne, Doamne, sa iasa bine clopotul nostru! Amin!“. Peste tot prin atelier sunt expuse icoane, unele dintre ele facute chiar de mana inginerului. Cand este scos din cuptor, clopotul pare o imensa paine din care ies aburi densi. Confectionarea lui cere munca, nu gluma. Curge transpiratia pe oameni. Cei patru frati Norocel sunt mici de statura. Cam cat un clopot, putin mai mare. Cand ii vezi zambesti ironic. N-ai crede ca iti ridica de trei-patru ori greutatea pe care o au. Dar o fac cu usurinta si bucurie. Stai cu respiratia incremenita, de frica sa nu li se rupa ficatul in ei de efort. Nu le crapa nimic. Palmele lor, tarnacoape. In rest, vana, fibra si dragoste de meserie si de Dumnezeu. Hala in care se invart mesterii de dimineata pana seara este plina de clopote. Si mari, si mici, stralucitoare, cu incrustatii delicate. Preotii care vor sa le cumpere asteapta nerabdatori pe langa ei.

La sfarsit, proaspatul clopot este lovit de unul dintre mesteri cu o limba metalica. Pentru control. Suna bine. Dangat lung, puternic. Vestitor de moarte. Vestitor de sarbatoare. Vestitor de pace. Dang-Lang, Dang-Lang. Sunet dulce, sunet amar. Dang-Lang, Dang-Lang.

                                                                                           Cristina MARCULESCU
                                                                                     Lumea credintei, anul II, nr. 2(7)

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: