"Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vison, veselindu-se in toate zilele in chip stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui, plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului; dar si cainii venind, lingeau bubele lui. Si a murit saracul si a fost dus de catre ingeri in sanul lui Avraam. A murit si bogatul si a fost inmormantat. Si in iad, ridicandu-si ochii, fiind in chinuri, el a vazut de departe pe Avraam, si pe Lazar in sanul lui.
Nu exista zi in care sa nu auzim la stiri de moarte. Nu exista clipe in care sa nu ne intristam de decesul cuiva, mai mult sau mai putin apropiat noua. Dar cu toate acestea ne gandim foarte rar, daca nu deloc, la propriul nostru sfarsit. Din pacate traim ca si cum nu am muri, si murim ca si cum nu am fi trait.
Nu as putea explica in cuvinte trairile Preotului ce slujeste cu toata daruirea si isi pune sufletul pentru cei pe care i-a cunoscut. Fiecare inmormantare este o framantare profunda pentru el, o rugaciune ce devine mult mai staruitoare in fata lui Hristos, caci nu poate consola precum si-ar dori familia, dar poate mijloci pentru mantuirea sufletului.
Si in aceste profunde dureri, adesea m-am intrebat: De ce nu ni se descopera starea in care se afla sufletul celui plecat dintre noi, ci exista o tacere ce parca ne mareste agonia? N-ar fi mai bine daca am sti clar ca sufletul s-a mantuit sau nu?. Cu toate ca avem marturii despre viata de dincolo, n-ar trebui sa fim si noi personal instiintati?. Intr-una dintre aceste clipe, am avut gandul ca prin aceasta tacere ne este pastrata libertatea!
Da! pana in ultima clipa a vietii Dumnezeu respecta libertatea pe care ne-a daruit-o. Iar daca noi ne framantam, ne facem bine noua. Ca sa fiu mai inteles: ganditi-va ca sufletul celui plecat a ajuns in sanul lui Avraam, pai ne-am linisti, ne-am bucura si ne-am continua viata de pana acum; daca am vedea chinurile prin care trece, nu am mai avea pace si dupa cum suntem cartitori in fata lui Dumnezeu de cele mai multe ori, L-am invinui pentru acest lucru (noi eram siguri ca se va mantui!?). Ne-am razvrati fara sa stim adevarata judecata a Domnului, in loc sa continue rugaciunea pentru cel adormit, ne vom simti insultati.
Cred ca acesta este unul dintre motivele pentru care Parintele Avraam refuza sa trimita pe Lazar la casa bogatului. Din pacate si bogatul a inteles mult prea tarziu - Dostoievski spunea ca "prin trei cuvinte se poate defini iadul: mult prea tarziu"!- ce era mai important in viata, dar si el ca si fratii lui aveau pe "Moise si pe Prooroci". Si din cate se pare nu le dadeau importanta. Ca unul ce inca ma aflu in viata, ma intreb adesea de ce uitam tocmai pe Hristos? De ce nu luam aminte la invataturile Sfintilor Parinti? Slujba inmormantarii se adreseaza mai mult noua decat celui adormit.
Din cate am observat, exista trei categorii de oameni: cei care cred in viata dupa moarte, cei care nu cred deloc nici in Dumnezeu si nici in moarte, si cei care spun ca Raiul si iadul sunt aici pe pamant! Nu stiu cum sa-i conving sa creada, dar cred si eu ca in aceasta viata exista o pregustare a vietii viitoare.
Atunci cand am constientizat ca viata noastra in Biserica este in, prin si cu Hristos, fara indoiala am trecut de la viata la moarte (cf. Ioan 5, 25) si suntem martori ai Invierii. Dar nu martori pasivi, ci activi; nu teoretic, ci practic! Exact ca fiul risipitor, morti am fost din cauza pacatului si acum traim prin iertarea lui Hristos! Pentru ca Sf. Simeon Noul Teolog spune: "daca omul nu va vedea inca din aceasta viata Lumina necreata, sa nu se astepte sa o vada in cealalta viata".
Greu cuvantul, dar sa nu deznadajduim! Nu trebuie sa avem viziuni ca sa vedem cu ochii trupesti Lumina. Ea patrunde in suflet prin felul in care privesti o icoana, prin bucuria pe care ai simtit-o cand ai fost la Biserica, prin gandul care te-a luminat sa faci o fapta buna, prin tresarirea constiintei ca ai facut un pacat, prin lacrima ce te insoteste la spovedanie, prin pacea iertarii primite de la Domnul, prin impartasirea cu Trupul si Sangele Mantuitorului cand prin lucrarea Duhului Sfant "toti devenim purtatori de Lumina", dupa cum spune intr-o alta scriere acelasi Sfant Parinte.
Iar daca printre noi exista oameni care nu cred in nimic si o duc bine bucurandu-se de bogatiile lor, sa nu va intristati! Caci spun Sfintii Parinti ca nu exista pedeapsa mai mare de la Dumnezeu, decat sa te lase in voia ta. Iar voia noastra singura nu duce niciodata la El! Ei si-au intors spatele catre Dumnezeu, s-au incredintat in cele avute si "se bucura de cele bune", insa singurul lucru pe care l-au castigat a fost "a murit si bogatul si a fost inmormantat" (vezi din nou Evanghelia de astazi) cu alai mare!
Parca avem mereu o balanta in mana prin care trebuie sa ne decidem: cu sau fara. Prin fapte tot la fel: cu sau fara Hristos. un sigur lucru este sigur, ca intr-un fel sau altul ceva iubim. Acum nu are importanta daca este cu sau fara Hristos.
Arhim. Siluan Visan.
Arhim. Siluan Visan
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.