Inmultirea painilor - Duminica a opta dupa Rusalii

„Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat (In. 6, 26)

Dreptmaritori crestini,
Intr-una din zile, aflandu-Se Domnul pe malul lacului Ghenizaret si vazand multimile care se inghesuiau sa-L cunoasca si sa-I asculte invatatura, a inceput sa le vorbeasca, predicandu-le pana seara tarziu. Atunci au venit ucenicii si I-au zis:

„Da drumul multimilor ca sa se duca in sate si sa-si cumpere de mancare. Iisus insa le-a raspuns: N-au trebuinta sa se duca, dati-le voi sa manance! Iar ei i-au raspuns: Nu avem aici decat cinci paini si doi pesti. Si El a zis: Aduceti-Mi-le aici”! Si I-au fost aduse. Si luandu-le in maini, Si-a inaltat privirea catre cer, S-a rugat Parintelui Sau, le-a binecuvantat si le-a dat ucenicilor Sai, iar ucenicii multimilor. Si nu erau putine persoane, ne spune evanghelia, erau cinci mii de barbati, afara de femei si de copii, si toti aceia, prin minune dumnezeiasca s-au saturat, ba inca au mai si ramas douasprezece cosuri de faramituri.

Aceasta este, pe scurt, minunea pe care o relateaza evanghelia de astazi! Si este lesne de inteles ca toata lumea a fost bucuroasa in seara aceea, pentru ca a primit in dar hrana. A primit hrana sufleteasca, prin invatatura Mantuitorului, dar a primit si hrana aceasta pamanteasca.

Ce se intampla, insa, in continuare? Imediat dupa aceea, Mantuitorul dispare de la locul minunii, iar multimile auzind ca a trecut de cealalta parte a lacului, luand mai multe corabii, au mers dupa Dansul. Acolo insa L-au aflat pe Iisus stand singur, rugandu-Se si fiind trist… Toata lumea se bucura de minune, pentru ca a mancat si s-a saturat, iar Hristos era trist! Atunci le-a adresat El cuvintele acestea dojenitoare, cu care ne-am inceput si noi predica astazi:

“Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat” (In. 6,26). Ce-a vrut sa spuna Mantuitorul Hristos, oare? Pai, daca ne gandim ca nu peste multa vreme Domnul urma sa fie arestat, trebuie ca a cunoscut cu duhul ca aceiasi oameni, care beneficiau acum in mod constant de minunile, de darurile si de binefacerile Lui, vor fi intre cei care, cu nerecunostinta Il vor renega, cerandu-I condamnarea la moarte.

Apoi, Mantuitorul le da pe fata „adevaratul lor entuziasm”: Il cautau nu pentru ca au inteles ca aveau de-a face cu Mesia Dumnezeu, ci pentru ca le-a dat sa manance gratuit painea pe care indeobste trebuiau sa si-o castige „in sudoarea fetei” (Fac. 3,19). Contemporanii lui Hristos n-au putut sa „vada” pana acolo unde tintea de fapt Domnul – si anume ca au de-a face cu Mesia Hristos, Care a venit pentru mantuirea, schimbarea, pocainta si inteleptirea lor -, ci au ramas „blocati” aici, la cele materiale, bucurandu-se ca au mancat si s-au saturat…

Isi vor fi zis, poate: iata un „Om” care ne da totul pe degeaba! Haideti degraba dupa El! Un astfel de „conducator” ne trebuie! Si „a cunoscut Iisus ca au sa vina sa-L ia cu sila ca sa-L faca rege” (In. 6, 15).

Asa L-au privit cei mai multi dintre iudei pe Hristos: ca pe un conducator pamantesc ce trebuia sa-i scape de romanii cotropitori sau care, iata, este gata sa le dea de mancare gratuit. De aceea, in momentul in care Domnul le va vorbi despre „painea cea cereasca”, in locul celei de astazi, si despre Imparatia Cerurilor (In. 18, 36), in loc sa intemeieze o „imparatie pamanteasca“, ii vor intoarce spatele (In. 6, 27-66), uitand prea repede minunea de astazi si cautandu-si de-ale lor pana in clipa in care, auzind ca toata lumea este pornita impotriva Lui, strigand lui Pilat “rastigneste-L, rastigneste-L!” vor veni si ei si se vor alatura acelor voci vinovate vesnic de moartea Sa. Iata, asadar, de ce era Hristos trist, desi multimile il cautau „entuziasmate”! Savarseste o minune de care se bucura toata lumea, dar se retrage in pustie sa se roage, ramane singur, trist si neinteles…

Iubiti credinciosi,
Auzind astazi aceste lucruri, s-ar putea ca sufletele noastre sa se fi umplut de indignare si de revolta fata de contemporanii lui Hristos, pentru ca nu L-au inteles. Dar haideti, totusi, sa nu ne grabim sa-i condamnam prea repede pe aceia, ci sa ne gandim mai bine daca nu cumva si noi, la casele si rosturile noastre, nu avem aceeasi atitudine de neintelegere si de neintelepciune, neputandu-ne ridica pana la El, ci ramanand incurcati tot in lucrurile cele materiale si trecatoare.

Toata lumea stie sa se bucure de hrana pe care ne-o da Dumnezeu, de apa cu care ne potolim setea zilnic, de natura aceasta frumoasa pe care a creat-o El!… Cati, insa, reusesc sa se ridice la intelegerea Celui ce a zidit toate aceste minunatii si sa spuna: Multumesc Tie, Doamne, pentru toate cate mi-ai dat: pentru aerul pe care-l respir, pentru hrana de care ma indulcesc zi de zi, pentru apa curata cu care imi potolesc setea, pentru sanatatea de care ma bucur, multumesc, multumesc, multumesc!...

Cati dintre noi - si suntem astazi pe pamant mai mult de cinci miliarde de oameni, iar aceasta tara are peste douazeci si doua de milioane -, cati dintre noi intelegem ca, in zi de sarbatoare, sa ne lasam ocupatiile cotidiene si sa incercam sa pasim mai departe de bunurile acestea materiale, venind, iata, inaintea lui Dumnezeu si spunandu-I: Iti multumesc, Doamne, pentru toate cate mi-ai dat mie peste saptamana!…

Stim, indeobste, cu totii sa ne bucuram de ceea ce este frumos: de o floare, de iarba verde, de padure, de aer curat si, intr-un cuvant, de toata creatia lui Dumnezeu, dar prea putini reusim sa trecem si dincolo de toate acestea, la Cel care le-a facut pe ele. Comunistii, care ne-au guvernat atatea decenii, stiau sa se bucure de natura, stiau sa pretuiasca lucrurile marete, dar nu voiau sa auda de Cel care a creat frumosul si maretul, de Dumnezeu, Care a facut toate lucrurile frumoase si marete din lumea aceasta. Iata de ce spun ca nu trebuie sa ne pripim in a-i condamna pe cei care L-au intristat astazi pe Mantuitorul Hristos! Stia El ca entuziasmul lor este de moment; ca, de fapt, nu L-au inteles si ca nu-I vor fi recunoscatori pana in sfarsit. Caci, dragii mei, nu trebuie sa fim recunoscatori si multumitori lui Dumnezeu numai la vreme de bucurie, pentru ca, din nefericire, ca orice sentiment, si bucuria este trecatoare; fericirea in viata aceasta nu este un lucru constant, caci nu intotdeauna putem sa afirmam ca suntem fericiti, multumiti si bucurosi!

A venit un tanar la duhovnicul lui si i-a zis:

- Parinte, sunt atat de multumit si de fericit ca in ultimele luni am reusit sa savarsesc asa lucruri frumoase… Dumnezeu ma iubeste! Nu mai pot de fericire, nu mai pot de multumire!

Si i-a povestit duhovnicului pe larg cate realizari avusese el. Iar duhovnicul, un om cu multa experienta si care mai intalnise in viata acest gen de entuziasm, i-a spus:
- Bucura-te, caci asa trebuie, sa te bucuri de clipele frumoase pe care ti le rezerva Dumnezeu! Fii multumit si da-I slava pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-ai putut savarsi in ultimele luni, dar pastreaza o buna parte din aceasta fericire si pentru atunci cand iti va fi greu, cand Dumnezeu te va lasa pentru o clipa singur, ca sa poti alerga inaintea Lui si sa-I multumesti si atunci, asa cum o faci astazi!…

Tanarul n-a inteles nimic. Era prea neincercat si prea entuziast. Toata lumea era a lui, viitorul ii suradea atat de promitator si stia atat de putine despre suferinta despre care ii vorbea parintele. A trecut insa o vreme si s-a intors tanarul nostru „strivit” si coplesit de greutatile vietii, a ingenunchiat inaintea duhovnicului sau si i-a zis:

- Parinte, a cazut cerul pe mine! Nu mi-am inchipuit ca poate un om sa indure atata suferinta! Nu mi-am putut imagina ca as putea trece de la bucuria aceea la o asa de cumplita durere!… Si l-a intrebat duhovnicul:

- Il mai iubesti pe Dumnezeu?

- Crede-ma parinte, a spus, am sentimentul ca ma tarasc, ca abia mai rezist, dar nu vreau sa ma despart de El!

- Fiule, l-a sfatuit parintele, nu inceta sa-L iubesti pe Dumnezeu, caci El rezerva astfel de incercari fiecaruia dintre noi nu ca sa ne piarda; nu pentru ca nu ne mai iubeste, ci ca sa ne intareasca!

Din nou nu a inteles nimic tanarul. Cum ar putea aceasta stare sa-l intareasca, de vreme ce el simte ca se prabuseste?… Nu stiu cati dintre dumneavoastra intelegeti de ce Dumnezeul acesta bun, care a facut atatea lucruri frumoase pentru noi, ne lasa, totusi, in anumite momente ale vietii, prada nefericirii? Prea putini oameni de pe pamant au parte de o fericire constanta, caci toti, aproape, trecem din cand in cand prin „iad”. Pe aproape toti ne lasa Dumnezeu sa trecem prin aceste clipe de suferinta. De ce oare, dragii mei?

Iata de ce! Fericirea pe care o semnala tanarul la inceput era o fericire triumfalista, ce izvora din bucuria unor succese trecatoare. Suferinta insa, paradoxal, zamisleste la crestinul intelept o fericire mult mai „durabila”, pentru ca izvoraste din smerenie, rabdare, experienta si recunostinta. Astfel, adevarata fericire se traieste doar atunci cand suntem deplin constienti si stim sa pretuim cu recunostinta darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Niciodata nu vom putea pretui aceste daruri, daca le vom primi prea usor sau cu „entuziasm inconstient”. De aceea obisnuieste El sa ni le dea, apoi sa ni le ia, si iar sa ni le dea, pentru a vedea cum este fara ele si, astfel, sa le putem pretui cum se cuvine. In felul acesta, Domnul ne face sa constientizam ca suntem oameni, si inca neputinciosi, si ca nu trebuie niciodata sa incetam a-I fi recunoscatori; ne arata ca intotdeauna, cat va dainui pamantul acesta, fericirea se va afla numai in mana Sa.

Dragii mei,
Am vazut cu totii ca oamenii din vremea Mantuitorului s-au aratat incapabili sa pretuiasca minunea ce s-a savarsit sub ochii lor. Mai mult, L-au inteles gresit, cautandu-L mai mult pentru painea cea trecatoare decat pentru dumnezeirea Sa, mai mult pentru hrana de aici decat pentru cea de dincolo, lucru ce se intampla adeseori si cu noi, cand aratam aceeasi nerecunostinta, aceeasi neintelepciune, aceeasi „deruta”, confundand raul cu binele, pacatul cu virtutea, trupul cu sufletul, nonvaloarea cu valoarea. Si, ca sa intelegem si mai bine cele spuse, as vrea sa aduc de fata o poveste care, de multe ori, se dovedeste a fi si povestea multora dintre noi:

„Se spune despre o femeie vaduva saraca, ce avea si un copil de crescut ca, nemaiavand ce sa-i dea de mancare fiului ei, intr-o zi l-a luat si a plecat la oras, hotarata sa cerseasca. Pe drum insa, undeva, sub o stanca, a vazut - ca in povesti - niste porti uriase deschizandu-se, si un glas strigandu-i:

- Intra, ia tot ce poftesti vreme de un ceas, dar nu uita ceea ce este mai de pret!

A intrat femeia, curioasa sa vada ce este acolo, si a aflat bijuterii, tezaure si bogatii fara de numar. Glasul misterios, insa, repeta intr-una:

- Ia tot ce poftesti vreme de un ceas, dar nu uita ceea ce este mai de pret!

Lacoma, femeia a inceput sa stranga cu disperare tot ce-i venea la mana, adunand intr-una si uitandu-se mereu la usi, nu cumva sa treaca timpul si sa ramana inchisa in pestera. La un moment dat, glasul a strigat:

- Gata, s-a sfarsit timpul, ia-ti cele pe care le-ai strans, dar vezi sa nu uiti ceea ce este mai de pret!

Si strangand toate cate adunase si vazand ca usile uriase pornisera a se inchide, s-a avantat cat a putut de repede afara, iar in urma ei, cu zgomot mare, usile s-au inchis. In clipa aceea insa, si-a dat seama ca a uitat inauntru… copilul. A aruncat tot ce stransese, s-a repezit la usi, a inceput sa bata si sa strige, dar, zadarnic, pentru ca timpul se scursese…”

Ei bine, dragii mei, aceasta este si povestea multora dintre noi. Caci, adeseori si noi, in viata aceasta, ne lasam rapiti de „farmecul” lucrurilor pieritoare si uitam sau neglijam sa pretuim cum se cuvine „sufletul”. Abia cand se sfarseste viata noastra ne dam seama ca ceea ce aveam mai de pret a fost, de fapt, uitat si neglijat. Asa se va intampla si cu noi, daca nu vom sti sa apreciem cum se cuvine viata acesta si mai ales pe Cel ce este Stapanul ei, adica pe Dumnezeu; daca vom proceda ca multimea din evanghelia de astazi care a stiut sa se bucure doar pentru faptul ca a mancat si s-a saturat, dar n-a luat seama ca in fata ei se afla insusi Dumnezeu. Nu a inteles faptul ca mesajul, tinta misiunii lui Iisus, nu era sa creeze paine si pesti, ci sa o constientizeze pe ea sa se pocaiasca, sa se mantuiasca, sa puna pret mai mult pe suflet decat pe trup.

Mantuitorul Hristos S-a intristat astazi, asadar, vazand tendinta omului de a se bucura mai mult de trup decat de suflet si ca Il cauta din interes mai degraba, decat din iubire si recunostinta. Iata, ne sta inainte perioada aceasta de post! Prilej ca fiecare dintre noi sa mai uitam o vreme de lucrurile cele materiale, care ne ravasesc de multe ori si ne deruteaza, si sa ne aducem aminte ca purtam cu noi „copilul” acesta de pret - sufletul - care nu va muri odata cu trupul, ci va trebui sa mearga in fata Dreptului judecator si sa raspunda pentru faptele noastre. Este aceasta perioada un prilej ca fiecare dintre noi - care, poate, n-am avut pana acum puterea sa calcam pe egoismul si mandria din noi - sa mergem si sa recunoastem in fata duhovnicului ca suntem pacatosi, spovedindu-ne si impartasindu-ne cu Sfintele Taine. Sa facem aceasta, ca sa putem spune cu sufletul astfel primenit:

“Doamne, Iti multumesc pentru minunile pe care le faci cu mine in fiecare zi, dar mai ales pentru ca am cunoscut ca esti Dumnezeu adevarat”. Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa putem da si noi, in viata aceasta, cu intelepciune „Cezarului, cele ale Cezarului, si lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Mc. 12, 17). Sa ne daruiasca discernamant sfant, ca sa putem aprecia lucrurile la justa lor valoare, slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, iar nu lui mamona (Lc. 16,13), si mai ales iubindu-L pe Hristos cu entuziasm sfant, iar nu din obligatie ori interes, Amin.

PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor
(Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

• Taina inmultirii painilor intr-o societate in criza economica
  Publicat in : Duminica a 8-a dupa Rusalii

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: