Hristos este culmea dorinţelor noastre, cea mai înaltă dorire cu putinţă. Ceva mai înalt nu există. De toate cele materiale ajungi să te saturi, de Dumnezeu, niciodată. El este totul. Dumnezeu este culmea doririlor noastre. Nici o altă bucurie, nici o altă frumuseţe, nimic altceva nu se poate lua cu El la întrecere. Ce altceva poate fi deasupra Celui Absolut?
Erosul faţă de Hristos este cu totul altceva. Nu are capăt, nu te poţi sătura de el. Ne dă viaţă, putere, sănătate, ne dă, ne dă, ne dă... Şi cu cât mai mult ne dă, cu atât mai mult omul voieşte să se îndrăgostească. In timp ce îndrăgostirea omenească poate să-l epuizeze pe om, să-l scoată din minţi.
Când II iubim pe Hristos, toate celelalte iubiri se retrag. Celelalte iubiri duc la o săturare. Iubirea lui Hristos nu cunoaşte ce e săturarea. De iubirea trupească te saturi. Se poate preface chiar în ură. Apoi încep gelozia, cicăleala, chiar crima.
Iubirea întru Hristos nu suferă asemenea prefaceri. Dragostea lumească durează puţin şi încet-încet se stinge, pe când iubirea dumnezeiască creşte întruna şi se adânceşte. Oricare altă iubire îl poate duce pe om la deznădejde. Erosul dumnezeiesc însă ne înalţă la Dumnezeu, ne dăruieşte seninătate, bucurie, deplinătate. Celelalte plăceri ne obosesc, însă de aceasta, odată cu trecerea timpului, nu te mai saturi. Este o plăcere fără de săturare, de care nimeni, niciodată nu se va plictisi. Este bunul cel mai înalt.
Când omul se uneşte cu Hristos, săturarea încetează. Iubeşte, iubeşte şi cu cât mai mult iubeşte, cu atât vrea şi mai mult să iubească. Vede faptul că nu s-a unit, că nu s-a dat [desăvârşit] iubirii lui Dumnezeu. E mereu stăpânit de înclinaţia, dorinţa, bucuria de a izbândi să ajungă la cea mai înaltă dorinţă: la Hristos. Posteşte mereu, face întruna mătănii, se roagă tot timpul şi cu toate acestea nu-şi află mulţumirea. Nu-şi dă seama că a ajuns deja la această iubire. Nu simte că ceea ce-şi doreşte l-a umplut, că a primit-o, că o simte, că o trăieşte.
Acest eros dumnezeiesc, această iubire dumnezeiască o doresc toţi asceţii. Se îmbată de beţia cea dumnezeiască, în această beţie dumnezeiască trupul poate să îmbătrânească, să treacă, însă duhul întinereşte şi înfloreşte. Imnurile şi troparele Bisericii noastre sunt pline de eros dumnezeiesc.
Ascultaţi ce spune canonul Sfântului Apostol Timotei:
„Dorind fierbinte bunul cel mai înalt cu putinţă şi unindu-te întru iubire [cu dânsul], te-ai mutat prin râvnă, de Dumnezeu insuflate, la o viaţă pe măsură, de-a pururi având înaintea ochilor dorirea-ţi [dumnezeiască] şi îndestulându-te de a ei vedere" (Mineiul pe ianuarie, cântarea a patra a canonului Sfântului Apostol Timotei) (unindu-te) înseamnă a te face una, a te uni cu cel pe care-l iubeşti. Iar (săturându-te)" - a te umple, sătura, îndestula. Ah, ce cuvinte de seamă! Să adunaţi aceste cuvinte care semnifică iubirea, nebunia dumnezeiască. Nu te poţi sătura de unele ca acestea! Da, de iubirea lui Hristos nu te poţi sătura. Cu cât II iubeşti, cu atât ai impresia că nu-L iubeşti şi vrei să-l iubeşti tot mai mult. Totodată, sufletul ţi se umple de prezenţa Sa şi de bucuria cea întru Domnul şi de neînstrăinat. Nu mai ai nici o altă dorinţă.
Ceva asemănător scrie şi avva Isaac Sirul: „Bucuria care izvorăşte din Dumnezeu este mai puternică decât viaţa de aici şi cel ce gustă din ea nu doar nu voieşte să mai ia aminte la patimi, dar nici viaţa de aici n-o mai voieşte, nici nu va prefera ceva dintre cele materiale acestei bucurii, cu condiţia ca aceasta să fie adevărată, şi nu o rătăcire. Iubirea de Dumnezeu este mai dulce decât viaţa trecătoare... e mai dulce decât mierea şi ceara; acestei iubiri nu-i pare rău chiar să sufere o moarte grea pentru cei ce răspund acestei iubiri... şi acelei inimi, ce o va primi, toate dulceţile de pe lumea aceasta i se vor părea de prisos; fiindcă nici un lucru nu se poate asemăna dulceţii cunoştinţei de Dumnezeu" (Isac Sirul, Cuvintele ascetice, XXXVIII, Ed. Rigopoulou, Thessaloniki, 1989, p. 200-201.)
In Kegragariile Fericitului Augustin citim: „Te iubesc, Doamne Dumnezeul meu, şi-mi doresc să Te iubesc întotdeauna tot mai mult. Că Tu, într-adevăr, mai dulce şi decât cea mai bună miere, mai hrănitor decât cel mai ales lapte şi mai strălucitor decât toată lumina eşti. De aceea şi rămâi pentru mine mai de preţ şi decât aurul, şi decât argintul, şi decât pietrele preţioase...
O, iubire, care întotdeauna eşti mai mult decât preaînflăcărată şi nu ajungi niciodată căldicică! Aprinde-mă!... Te voi iubi, Doamne, fiindcă Tu eşti Cela Ce m-ai iubit mai întâi. Si unde voi afla eu cuvinte îndeajuns spre a descrie toate semnele preamării Tale iubiri pentru mine?...
Iar cu lumina feţei Tale, pe care ai pus-o ca pe-o inscripţie deasupra pragului inimii mele, mă luminezi tot mai mult..
Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul
Fragment din cartea "Când vine Hristos în inimă, viaţa ţi se schimbă", Editura Sophia
Cumpara cartea "Când vine Hristos în inimă, viaţa ţi se schimbă"
-
Nepatimirea
Publicat in : Credinta -
Hristos in mine
Publicat in : Religie -
Taina Marturisirii
Publicat in : Sfintele Taine -
Aripile rugaciunii
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.