Rostul nebuniei pentru Hristos - dobandirea smereniei

Ceea ce-l face pe "salos" (termen ce desemneaza pe adevaratul nebun, folosit indeobste si pentru nebunii cei intru Hristos) sa simuleze nebunia este in primul rand dorinta de a fi dispretuit, umilit, batjocorit si lovit. Lucrul acesta se vede limpede din istorisirile hagiografice.

Astfel, Paladie, vorbind despre Isidora cea nebuna pentru Hristos, scrie ca "simula nebunia si facea pe indracita. Celelalte o dispretuiau, si tocmai aceasta ii era voia"; facea muncile cele mai de jos, fiind socotita "zdreanta manastirii", si indura fara cartire sa fie "lovita sau batjocorita sau ocarata sau injurata".

Teofil si Maria, prin scalambaielile si topaielile lor, cautau sa atraga asupra lor lovituri si palmuiri de la multimea celor din jur. Priscus, primind sa vorbeasca despre nevointa sa cu un frate trimis de avva Ioan de Amida, ii spune: "indur chinuri si lovituri, ca sa am parte de viata cea vesnica; si mare odihna am, ca, socotindu-ma nebun, oamenii nu-mi vorbesc si nu ma baga in seama".

Antioh istoriseste ca, instiintandu-se printr-un vis ca e mare datoria pacatelor sale, "deseteptandu-se, si-a talcuit vedenia si a zis: Sarmane Antioh, e nevoie de mai multa osteneala si necinstire. Am inceput deci sa fac pe nebunul. De aceea, vazandu-mi nemilostivii parinti ravna, ma puneau sa fac toate lucrurile grele ale manastirii".

In ceea ce-l priveste, pe Sfantul Simeon cel nebun pentru Hristos il vedem savarsind multe fapte nebunesti si de-a dreptul smintitoare, prin care nu credem ca vrea sa dea marturie despre bunatatile imparatiei, care n-au nici o partasie cu cele de aici, sau sa faca vadita "libertatea nehotarnicita" a sfintilor, ci doar sa atraga asupra sa batjocura si lovituri.

Inceputul nevointei sale de "salos" descopera limpede acest lucru: "Afland un hoit de caine pe gunoistea din afara cetatii, si-a desprins funia cu care era incins si legand cainele il tara dupa el. Si asa trecand el pe langa poarta unei scoli, copiii au inceput sa strige: Un calugar nebun!, si alergand dupa el il palmuiau. A doua zi, fiind duminica, luand nuci, a intrat la inceputul slujbei in biserica si a inceput sa arunce cu ele, stingand lumanarile. Si sarind oamenii sa-l alunge, s-a cocotat in amvon si de acolo de sus arunca cu nuci in femei. Cu mare greutate scos afara, iesind, a rasturnat mesele brutarilor, iar acestia l-au batut, lasandu-l aproape mort. Cand s-a vazut asa zdrobit de lovituri, si-a zis: Sarmane Simeon, asa cum te afli, intrat pe mainile astor oameni, cu adevarat n-ai duce-o nici o saptamana".

Sfantul Andrei, prin purtari asemanatoare, are parte de multa chinuire: e batut, lovit in cap cu ciomege, tras de par, scuipat, tarat pe strazi cu franghia de gat, palmuit, manjit pe fata cu sineala si taciuni, calcat in picioare.

Ierotei, cel din Manastirea Sfantului Simeon Noul Teolog, simuleaza nebunia sub chipul lipsei de indemanare, cu un scop pe care ni-l lamureste Nichita Stithatul: "Dorind sa-si omoare desavarsit trupul, adesea lasa sa-i cada din maini oalele ori varsa mancarea, ca sa primeasca ocari si palme peste fata. Iar de ocari se bucura ca unul care dobandise cea mai mare desfatare; si inca inseta dupa loviturile de bici".

O intamplare istorisita in Viata Sfantului Chiril Fileotul ni-l arata pe acesta facand pe mutul, din dorinta clara de a fi lovit si aruncat in temnita, ca sa aiba acolo parte de chinuri.

Nebunia Sfantului Sava cel Nou, care ia tot forma muteniei, urmareste acelasi lucru, ca oamenii sa se poarte rau cu el. Si, intr-adevar, e lovit crunt, batut cu pietre, manjit pe cap cu colb si scarna, strigandu-i-se: Piei de aici, netotule, cersetorule, nebunule, cucuvaie rau prevestitoare, pacostea cetatii; sa-l batem, sa-l omoram cu pietre, sa-l scoatem degraba din hotarele noastre". Alteori, se ia de cate cineva, numai ca sa fie lovit si batjocorit; asa, odata, tragandu-i unuia caciula din cap si aruncand-o pe jos, acela, infuriat peste masura, l-a batut pana l-a lasat lat.

Alti nevoitori fac pe nebunii in alt fel, dar intotdeauna cu scopul de atrage asupra lor batjocura si batai de la cei din jur. Astfel, Isidor simuleaza si indracirea, si nebunia. Tot asa, Simeon primeste sa fie socotit indracit. O calugarita din Manastirea lui avva Ieremia din Tebadia face pe betiva, iar Sfantul Andrei se preface beat. Maria, tovarasa lui Teofil, se preface a fi desfranata, dar si nebuna.

Pe langa nebunie, multi "saloi", in acelasi scop, se prefac a fi pacatosi, lasandu-se invinuiti fara sa se apere si indurand sa fie pe nedrept defaimati. Astfel, Maria, purtand vesmant de curtezana, e invinuita de desfranare, in vreme ce ea isi pastra deplin curatia.

Asemenea, Simeon primeste fara sa se impotriveasca invinuirea nedreapta de a fi lasat grea o copila roaba.

Prin indurarea necinstei, a umilintelor si chinuirilor, "salos-ul" cauta mai intai de toate sa dobandesca adancul smereniei. Telul acesta, esential, n-a fost insa sesizat de cei mai multi dintre cei care au studiat nebunia pentru Hristos.

Dar Evagrie Scolasticul, vorbind despre calugarii "pascatori", care se intorc in lume pentru a simula nebunia, arata lucrul acesta, spunand ca astfel ei ajung pe culmea nevointelor, lepadand desavarsit slava desarta.

Arhimandritul Sofronie, bun cunoscator al asceticii ortodoxe, scrie in acest sens: "Telul "nebunului" este sa fie batjocorit de toti. Multi nu pot intelege nevointa aceasta si o socotesc ratacita; insa, in esenta, acesta este cel mai sigur mod de a nimici slava desarta si de a birui cu adevarat lumea".

Sa amintim aici si cuvantul Sfantului Isaac Sirul, care zice: "Cel cu adevarat smerit la cuget, cand e nedreptatit, nu se supara, nici nu se apara pentru fapta pentru care a fost nedreptatit. Primeste defaimarile ca adevarate si nu se ingrijeste sa-i incredinteze pe oameni ca a fost defaimat pe nedrept, ci cere iertare. Unii au luat asupra lor de buna voie numele de curvari, nefiind asa; altii l-au rabdat pe cel de preacurvari, fiind departe de acesta, si au primit cu lacrimi sa fie impovarati cu rodul pacatului pe care nu l-au facut, si au cerut plangand de la cei care-i nedreptateau, iertare pentru nelegiuirea pe care n-au savarsit-o, fiind incununati cu toata curatia si neprihanirea. Altii, ca sa nu fie slaviti pentru virtutea lor, ascunsa in ei, se aratau in chip celor raniti de pacate, desi aveau in ei sarea dumnezeiasca si erau neclintiti in linistea lor".

*

a) Cel nebun pentru Hristos cauta smerenia primind sa fie batjocorit, alungat si socotit netrebnic, lucru intru totul conform invataturii patristice traditionale. Potrivit Sfantului Macarie Egipteanul, aceasta-i starea fireasca a crestinilor, care "sunt ca niste oameni care-si poarta sangele in mana lor (Iov 13, 14). Ei nu cred ca reprezinta ceva; sunt dispretuiti si defaimati de toti oamenii".

Multi Parinti spun ca cel care ne necajeste, ne nedreptateste sau ne batjocoreste trebuie privit ca un doctor care ne tamaduieste de mandrie si slava desarta. Zis-a un Batran: "De te va ispiti dracul cu slava desarta, fa vreun lucru de necinste inaintea oamenilor. Ca nimic nu-l intristeaza mai mult pe drac decat primirea cu bucurie a batjocurii si a necinstirilor". "Inceputul lepadarii slavei desarte e iubirea necinstirilor", spune Sfantul Ioan Scararul.

Si mai limpede spune iarasi: "Caci Dumnezeu se bucura vazandu-ne alergand spre necinstiri, ca sa stramtoram, sa lovim si sa pierdem inchipuirea desarta de sine". La randul sau, Sfantul Ioan de Gaza scrie: "Cel ce voieste smerenia poate sa tot zica: O vreau! daca nu sufera necinstiri, nu poate s-o dobandeasca". Iar Sfantul Varsanufie zice si el: "In aceasta sta smerita cugetare: in a purta ocari si osandiri si toate cate a patimit invatatorul nostru Iisus".

Smerenia dobandita astfel de cel nebun pentru Hristos este una cu adevarat trainica si nesmintita, caci e necontenit calita de intalnirea cu ceilalti, si la ea se ajunge mai cu greu si se pastreaza mai cu truda decat smerenia inimii. "In furtuna se arata carmaciul priceput, in stadion atletul, comandantul in lupta, omul cu suflet mare in necaz, iar crestinul in ispita", spune Sfantul Chiril Fileotul.

Semnul izbavirii de slava desarta este a nu te mahni pentru necinstea indurata inaintea oamenilor, a nu tine minte raul de la cel ce te-a defaimat ori te-a ocarat. Or, potrivit celor istorisite despre ei, asa se arata a fi cei nebuni pentru Hristos.

Aceasta este inca si cea mai adanca smerenie; caci "saloi", prin felul de a fi si prin faptele lor, ajung sa fie socotiti cei din urma oameni, implinind astfel porunca monahala: "Sa te vezi pe tine cel mai de pe urma". Dispretuirea de sine, prin care se urmareste deplina dezbracare de omul cel vechi, ei o implinesc printr-o mare injosire, dupa cum se vede din unele intamplari semnificative.

Din dezbracarea de omul cel vechi pe aceasta cale aleasa de nebunii pentru Hristos rasar viata omului celui nou si slava sa, asa cum invata Sfantul Isaac Sirul, spunand: "Smereste-te si vei vedea slava lui Dumnezeu intru tine. Caci unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu. De te vei nevoi sa te faci la aratare dispretuit de toti oamenii, Dumnezeu te va face sa fii slavit".

Sfantul Chiril Fileotul, inchis si chinuit pentru ca facea pe mutul si pe nebunul, zice catre sine: "Nu respinge piua, ca, asa zdrobit si calcat in picioare, frecat si scarmanat, ti se va lumina vesmantul"; "indura necazurile, caci din ele se impletesc cununile celor ce lupta"; "daca rabdam cu bucurie necazurile, schimbam blestemul in binecuvantare"; "dupa cum ostenelile luptelor gatesc cununi atletilor, tot asa incercarea ispitelor il duce pe om la desavarsire".

Nichita Stithatul, istorisind faptele lui Ierotei, vorbeste si el de "desavarsirea la care ajunsese ingrijindu-se sa traga folos din suferintele si ispitele" pe care singur si le provoca, si ca pe acestea le facea gandind ca "loviturile indurate de trup izbaveau omul cel launtric de pedepsele veacului ce va sa vie".

*

b) Cel nebun pentru Hristos se foloseste de faptele sale aparent nerusinate si smintitoare ca sa-si acopere nevointele, sa-si ascunda virtutile, sa-si tainuiasca minunile, ferindu-se astfel de slava cea de la oameni. Si acesta este un alt chip al smereniei la care ravneste. La Sfantul Isaac Sirul aflam o asemenea talcuire: "Parintii cei din vechime faceau unele ca acestea ca sa se necinstesca si ca sa ascunda slava vietuirii lor si sa departeze de la ei pricinile mandriei".

Sfantul Ammona, bunaoara, se prefacea a fi nebun din smerenie, ca sa nu fie judecator de pricini si invatator al celor care veneau sa-i ceara sfat. Calugarul lui avva Silvan, avand o mare nevointa sufleteasca si trupeasca, fatareste nebunia, ca sa-i indeparteze pe oameni de el si sa traiasca nestiut de nimeni.

In Viata Sfintilor Teofil si Maria, cei nebuni pentru Hristos, ni se spune ca purtau astfel de vesminte, ea de curtezana, el de comediant, ca "sa insele pe cei care-i priveau, temandu-se sa nu fie stiuti cum sunt cu adevarat". De altfel, Batranul Procopie, care ii indemnase la o astfel de nevointa, ii povatuieste sa-si tainuiasca castigul dobandit prin ea.

Despre Sfantul Simeon se spune ca "se ruga sa-i fie ascunsa virtutea de ochii oamenilor, ca sa scape de slava lumeasca, care-l duce pe om la mandrie si parere de sine"; si ca, "de facea undeva vreo minune, obisnuia sa plece de acolo pana ce toti uitau de ea", "grabindu-se sa faca un lucru de rusine, ca asa sa-si tainuiasca desavarsirea sa".

Astfel, facand bine unui carciumar, ca sa nu fie laudat de acela si ca sa nu se vorbeasca despre fapta sa, s-a strecurat, gol, in odaia unde dormea nevasta lui; si incepand femeia sa strige dupa ajutor, carciumarul l-a aruncat pe Simeon afara improscandu-l cu ocari.

Hagiograful sau spune ca, "acesta, care toata saptamana nu gusta nici o bucatica de paine, manca adesea carne in vazul tuturor; si asa ii ramanea postirea nestiuta, iar carnea o manca in fata lor, ca sa-l socoteasca lacom".

Multe dintre minunile sale le lucra intr-un chip ce parea sucit si prostesc, ca nimeni sa nu stie ca el le-a savarsit. Mai inainte de a istorisi una dintre ele, hagiograful spune: "Toata dorirea preainteleptului Simeon aceasta era: mai intai, mantuirea sufletelor, apoi tainuirea virtutilor sale, ca sa nu primeasca slava si cinstiri de la oameni".

Sfarsitul sau e pe masura vietii sale de nebun pentru Hristos; cunoscandu-si ceasul plecarii de aici si "nevoind ca nici dupa moarte sa aiba parte de slava omeneasca, ce facu, dar? Se strecura sub o legatura de curmeie de vita, si acolo se stinse". Aflandu-l rudele sale "mort sub curmeiele de vita, spusera: Acum, in fine, or sa creada toti ca intr-adevar era nebun. Ca si de murit a murit ca neoamenii".

In Viata Sfantului Sava cel Nou ni se spune ca, suparat din pricina cinstirii ce i se aducea, incepuse sa faca din nou pe nebunul, "ca sa-si tainuiasca cat mai bine harul duhovniciei salasluit in el".

Nebunii pentru Hristos isi tainuiesc, de altfel, cu multa grija locul in care, noaptea, in liniste si singuratate isi pleaca genunchii la rugaciune.

Pe cei duhovnicesti, care au patruns taina sufletelor lor, ii roaga sa nu-i vadeasca. Astfel, Sfintii Teofil si Maria ii spun lui Ioan din Efes, ca de nu-i va socoti pe ei asa cum se arata in ochii celorlalti, n-o sa-i mai vada niciodata. Tot asa si Priscus, dupa ce ii descopera celui trimis de avva Ioan taina nevointei sale, ii spune: "vezi sa nu fii pricina plecarii mele de aici, si roaga-l pe Batran ca, afland acestea, sa ma ingaduie asa cum sunt si sa nu fiu vazut altfel in ochii lui".

Iar atunci cand, cu toata straduinta lor, se afla ca doar simuleaza nebunia si cand virtutea sufletului lor e vadita, sau cand minunile savarsite ii fac cunoscuti si slaviti de toti, indata fag, cautand locuri uitate de oameni.

Astfel, Paladie istoriseste ca Sfanta Isidora, "data pe fata" de avva Pitirim, "nesuportand slava si cinstirea surorilor si simtindu-se impovarata de cuvintele lor de iertaciune, a iesit din manastire si nimeni n-a stiut unde s-a dus sau cum a sfarsit".

Tot asa, calugarita al carei nume nu-l stim, din manastirea lui avva Ieremia, fiindu-i data pe fata sfintenia inaintea staretei si a surorilor, fuge din manastire. Sava cel Nou paraseste si el locul unde se asezase, de indata ce i se afla virtutile si oamenii incep sa i se inchine ca unui sfant.

In unele cazuri, scopul simularii nebuniei este ispasirea pacatelor prin cainta, insa si aici e vorba de o pocainta implinita pe calea smereniei. Astfel, Sfantul Marcu cel nebun pentru Hristos spune ca a ales aceasta nevointa pentru a rascumpara vremea petrecuta in desfranare. "Cincisprezece ani m-a stapanit duhul curviei, dar, venindu-mi in fire, mi-am zis: Cincisprezece ani ai fost robul vrajmasului; de-acum, tot pe atatia sa te faci slujitorul lui Hristos! si calugarindu-ma la Pempton, am ramas acolo vreme de opt ani; iar dupa acei opt ani, mi-am zis: Acum, mergi in oras si inca opt ani fa-te pe tine nebun pentru Hristos".

Aici nevointa nebuniei pentru Hristos se arata a fi o completare a vietii calugaresti si chiar o depasire a ei, dupa cum se pare, prin umilintele indurate. Lucrul acesta se vede limpede din viata lui Antioh; acesta, instiintandu-se in vis ca are mare datorie de platit pentru pacatele sale, merge de petrece trei ani "in manastire, in ascultare fara alegere, umilit si asuprit de toti ca un strain". Si iarasi afland, tot in vis, ca astfel platise abia a zecea parte din datoria sa, si-a zis in sine: "De-abia zece? Cand voi plati oare tot? Sarmane Antioh, e nevoie de mai multa osteneala si necinstire. Am inceput deci sa fac pe nebunul".

Jean-Claude Larchet
Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor mintale"

• Nebunia pentru Hristos
  Publicat in : Morala
• Sfintenia sub chipul nebuniei
  Publicat in : Editoriale
• Fericita Pelaghia de la Manastirea Diveevo
  Publicat in : Fericita Pelaghia, ucenica Sfantului Serafim de Sarov
• Cerintele duhovnicesti ale nebuniei pentru Hristos
  Publicat in : Credinta