Nu este parabola a Mantuitorului care sa nu schimbe mintea, sa nu aprinda inima si sa nu lumineze sufletul. Dar declaratie de dragoste mai aprinsa catre omul cel ratacit, risipitor al bogatiei darului celui de Sus, catre facerea mainilor Lui, parca nu face Dumnezeu in nici alta din zicerile Sale. Dumnezeul inomenit vesteste oamenilor posibilitatea mantuirii din oricat de adanca mocirla a pacatelor ne-ar cuprinde spre inecare.

Sfantul Ioan Gura de Aur, incercand sa surprinda drama Intruparii lui Dumnezeu, vorbeste despre logodna din Cer dintre neamul omenesc, omenitate, si Dumnezeu. Cum omenitatea, tradand logodna cea din Rai, a decazut tot mai mult, iar Dumnezeu tot mai mult a incercat sa cheme inapoi, la starea dintai, pe oameni. A facut dar de indragostit muntii si apele, stelele si norii, mahrama cea de lumina a apusului si cea de borangic a cetei. Dar omenitatea nu s-a lasat sedusa. Apoi Si-a trimis prietenii cei mai buni, profetii, si pe cel mai bun dintre prietenii Sai, Ioan Botezatorul. Nici glasurile lor n-au readus in simtiri pe oameni. Apoi, intr-un ultim efort, Dumnezeu L-a trimis pe insusi Fiul Sau, nu in chip de ciclop sau urias, spre a-i infricosa pe oameni, ci in chip de om, spre a uni intru Dansul iarasi cerul cu pamantul, trupul cu sufletul intru nemurire, spre a impaca iarasi barbatul cu femeia si celelalte toate stricate prin ruperea logodnei celei din asezarea Raiului. Iar Hristos a luat firea umana, a spalat-o, a reinvesmantat-o si S-a cununat iarasi cu ea. Iar patul de nunta, al acestei nunti vesnic tainice, este Crucea Golgotei (vezi in Panayotis Nellas, Omul - animal indumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1996).

Strasnica icoana a dragostei lui Dumnezeu! Iar Parabola aceasta, zisa a Fiului Risipitor, este unul din cele mai minunate cantece de dragoste ale acestei iubiri, careia Sfantul Macarie ii spune de-a dreptul "iubirea nebuna a lui Dumnezeu" (cf. Paul Evdokimov). Ca o noua Cantare a Cantarilor...

Noua ne este a talcui Evanghelia, cautand sa plinim cuvantul Icosului Duminicii acesteia: "Sa auzim Scripturile Mantuitorului nostru, Care ne invata totdeauna cu glasul Sau despre cel ce a fost desfranat si in urma iarasi s-a inteleptit; si cu credinta sa urmam pocaintei celei bune a acestuia; si celui ce stie toate cele ascunse, cu inima smerita sa strigam: Gresit-am Tie, Parinte indurate, si nu suntem vrednici nici odinioara sa ne chemam fii ai Tai, ca mai inainte; ci ca Cel ce esti din fire iubitor de oameni, Tu primeste-ne si ne fa ca pe unul din argatii Tai!"

Textul acesta evanghelic a suscitat mereu o seama de comentarii care au facut ca tatal, fiul risipitor sau fratele lui sa se transforme nu de putine ori in membru de familie al celor care nadajduiesc mereu ca vor avea rabdare sa-si astepte fiii din nemerniceala lor sau - in cazul fiilor - ca vor afla atata deschidere pentru revenirea acasa cata a aflat fiul cel risipitor...

Era firesc ca, fie si numai in plan textual, imnografia sa scoata in relief aspectul alegoric al temei Evangheliei. Vecernia de sambata seara se deschide amplu prin cantarea ce zice: "In tara fara de pacat si plina de viata m-am increzut si, semanand pacatul, cu secera am secerat spicele lenevirii si, in loc de snopi, am gramadit stogurile faptelor mele, pe care nu le-am si asternut in aria pocaintei. Dar Te rog pe Tine, Cel dinainte de veci, lucratorul nostru Dumnezeu, vantura pleava lucrarilor mele in vantul milostivirii Tale si aduna grau iertarea sufletului meu, inchizandu-ma in jitnita Ta cea cereasca, si ma mantuieste" (Stihira I a lui Anatolie). Dar din izvorul acesta vadit se face planul dumnezeiesc al asezarii acestei Evanghelii pe a doua treapta a scarii luminoase a sporului in Hristos ce este Postul Mare. Revelarea dragostei lui Dumnezeu fata de lumea creata, oricat de atinsa de cadere ar fi.

De aceea, icoana care sporeste din text este aceea a tatalui risipitor. Caci el, tatal, isi risipeste averea, si dragostea, si asteptarea, si lacrima, si durerea... Iar contextul real este acela al bucuriei celei adevarate. Caci intoarcerea in fire a tanarului arata cele doua dimensiuni ale mantuirii: cunoasterea de sine si cunoasterea lui Dumnezeu. Caci zice cantarea exegetica: "Sa cunoastem, fratilor, puterea tainei, ca preabunul parinte, intampinand pe fiul cel desfranat, care s-a intors de la pacat la casa parinteasca, il imbratiseaza si iarasi ii daruieste cunoasterile slavei sale; si veselie de taina face celor de sus, injunghiind vitelul cel ingrasat; ca noi sa vietuim cu vrednicie Celui ce a junghiat, Celui iubitor de oameni, Parintelui si Celui slavit, ce S-a junghiat, Mantuitorului sufletelor noastre" (Stihira a II-a a lui Anatolie, Vecernie). Remarcati cum, ca si in Evanghelie, tensiunea textului are doi poli: tatal si fiul, Tatal si Fiul.

Povestea nu-i simpla nici ea. Un fiu cere tatalui - intr-o tensiune emotionala teribila, pe care in limba romana doar genialitatea literara a I.P.S. Bartolomeu Anania in piesa "Hotul de margaritare" o face simtita la gradul la care Hristos Insusi o cere auditoriului pentru a pricepe ce voieste sa le transmita - partea de avere ce i se cuvine. Pleaca intr-o lume a desfraului si imprastierii banilor (averii, mai corect, ca valoare mult mai importanta, caci in avere nu-s doar bani, ci si sudoarea tatalui, plangerile lui, asteptarile sale...) pana cand - cum ades se intampla -, golit de avere si de demnitate, ca sa supravietuiasca, alege cea mai de jos munca: supravegherea porcilor. Nu uitati doua lucruri: el, un iudeu, dupa descrierea lui Hristos, intre porci. Si nu porcii oricui. Ci ai unuia din "locuitorii acelei tari" (Lc 15,15a) pe care am putea - in acelasi plan alegoric - sa-l identificam cu diavolul, asa cum Sfantul Ioan Gura de Aur o face, iar dupa el, mare parte din exegeti. Ceva aprinde insa intoarcerea, venirea in sine. Tanarul tine doua porunci fundamentale. Aceea care arata ca lui Dumnezeu I se cuvine respect - chiar pacatos fiind -, iar parte din respect era si neconsumarea carnii de porc -, altfel spus, postirea. A doua, aceea pe care o uitam, din pacate, tot mai des: "Sa nu furi" (Porunca a VIII-a). Caci zice textul lucanic: "Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, dar nimeni nu-i dadea" (Luca 15, 16). Cu alte cuvinte, in toata decaderea lui ramasese scrupulozitatea religioasa, cea pe care o putem banui insurubata in sufletul lui de tatal care asteapta departe, dincolo de linia orizontului, prin educatie, prin lucru adanc si in timp.

Sigur, pocainta lui e spectaculos-duhovniceasca. La fel si alergarea cu bucurie a tatalui inaintea lui, a tatalui care-si risipeste cu abundenta bucuria, a tatalui ce-l putem banui arc de rabdare incordat ce poarta in coarda sageata iubirii. Acestei tensiuni ne face partasi si textul Triodului: "Risipind bogatia darului celui parintesc, m-am pascut eu, ticalosul, impreuna cu dobitoacele cele necuvantatoare si, poftind hrana lor, lesinam de foame, nesaturandu-ma. Dar, intorcandu-ma la Tatal cel milostiv, strig cu lacrimi: Primeste-ma ca pe un argat, pe mine, cel ce cad la iubirea ta de oameni, si ma mantuieste!" (Stihira Octoihului, dupa Alfa-Vita). Cantarea ne aduce aminte ca nu critica la adresa tanarului cazut ni se cere cand ascultam Cuvantul lui Dumnezeu, ci exercitiul venirii in fire laolalta cu el, caci toti, mai mult sau mai putin, "urmand glasului celui pierdut, strigam: Gresit-am, Parinte, imbratiseaza-ma si pe mine ca pe acela si nu ma lepada!" (Cantarea a 3-a, II).

Asadar, nu reactie de frate de fiu risipitor, acela care nu se poate bucura cu tatal cel risipitor caci nu a plans cu el, nu a asteptat cu el, nu a rabdat cu el arsita focului desfranarii celuilalt. Fratele celui "cu inima saracita" (Sedealna I) poarta cu el o risipire de dar mult mai grava decat a "hotului de margaritare", a celui care-mprastie averea cea vazuta. El calca in picioare de unic mostenitor toata dragostea tatalui, aceea care-l aseamana cel mai mult cu Dumnezeu-Tatal, aceea care - dupa Sfantul Nicolae Cabasila - il reprezinta cel mai autentic pe Hristos, ca Iubitor de oameni. Dragostea aceea de cersetor care sta la usa si bate in nadejdea ca se vor gasi destui care vor avea taria de a-L chema in casa lor, pentru ca El sa ofere sederea la Cina tainica a Invierii.

Triodul da o lectie grea modului de a reactiona al fratelui fiului risipitor. Nici macar o data nu-l pomeneste. Il sterge cu totul din memoria liturgica a praznicului acestuia al convertirii. Pentru ca, revenind la tema cunoasterii de sine, care daruieste cunoasterea de Dumnezeu, aflandu-se pe sine prea cuminte si pururea asezat, multumit cu o iubire de fiu, pierde din vedere taina iubirii de frate, aceea care astazi naste Biserica. Pierde din vedere ca partasia in iertare este adevarata mostenire ce vine de la tatal.

Fericitul Augustin, cautand sa reflecteze prezenta in aceeasi biserica (intre zidurile aceleiasi catedrale, daca vreti) a celor drepti si a pacatosilor, spune: "Biserica vremurilor noastre este asemenea unei arii (...) care contine neghina si grau. Nimeni nu incearca sa arunce afara toata neghina, decat numai atunci cand e vremea... la secerisul graului. (...) Atunci cand spicele de grau incep sa se coaca, chiar de sunt in mijlocul neghinei, nu se ating intre ele, deci putem spune ca nu se cunosc intre ele. Si asta pentru ca intre spice se interpune neghina. Si cine priveste un pic mai de departe aria aceea, crede ca-n ea nu-s decat buruienile neghinei. Daca este vreunul care nu cerceteaza cu atentie mare aria, daca nu mangaie roada cu mana, de nu gusta atingand cu buzele si foloseste doar uneltele care ajuta curatiei (secera, focul...) ii va fi greu sa separe spicele de grau de pleava pentru a le culege mai apoi.

Si, asa cum este cu spicele de grau care trebuie cautate fiecare in parte, una cate una - fara a fi atinse, ca sa nu se scuture -, asa este si cu cei care numai ce s-au copt si se si cred singuri copti, gata de cules. Un atare gand, fratilor, l-a ispitit pe Ilie, un om, altfel, atat de mare, cel care I-a zis lui Dumnezeu, dupa cum aduce aminte Apostolul: "Au ucis pe profetii Tai si-au daramat altarele Tale; ramas-am singur si ei cauta sa-mi ia viata" (I Regi 19, 10,18 precum si Rom 11, 3-4). Dar ce-i raspunde Domnul? "Mi-au ramas sapte mii de barbati care n-au ingenuncheat dinaintea lui Baal." Nu i-a spus: "Mai sunt alte doua trei mii asemeni tie." Ci i-a spus: "Nu te crede singur. Mai sunt sapte mii, si tu te credeai singur!..." Fiti cu luare-aminte la ce spun: Cine este pacatos isi intreaba constiinta sa si, luand de la aceasta rea-vointa, nu crede pe nimeni bun; cine este bun nu crede nicicum c-ar fi singurul bun; iar cel care-i bun nu se teme sa se masoare cu cel pacatos (...)" (Fer. Augustin, Comentariu asupra Psalmului 25,1. 5).

Iata dar cum Biserica nu se vadeste a fi o comunitate de frati ai fiului risipitor cata vreme cei care o alcatuiesc, omeneste vorbind, poarta constiinta fiului risipitor. Si nimic din ceea ce facem in Ortodoxie nu se aseaza pe un piedestal de pe care sa ne umplem de orgoliul cuminteniei noastre, al punctualitatii in lucrul Domnului. Ci "piedestalul" harului lui Dumnezeu, dar peste darul pocaintei, este cel care nicicand nu se va clatina sub noi pe nisipurile miscatoare ale acestei vieti.

Dupa lectia smereniei vamesului, aceea a cunoasterii de sine in pacate pentru aflarea cunoasterii lui Dumnezeu pe calea adancii pocainte ne duce mai departe in Postul Mare.

Pe cale, i-am scos din memoria vie a liturgicului pe fariseu si pe fratele fiului risipitor. Caci nu stiau ca "Imparatia cerurilor se ia cu asalt"!

Parintele Constantin Necula

• Triodul - Cartea nestiuta si uitata
  Publicat in : Viata liturgica
• Triodul
  Publicat in : Predici - Predica
• Triodul Postului Mare
  Publicat in : Postul Pastelui
• Triodul
  Publicat in : Liturgica
• Triodul, cale spre Inviere
  Publicat in : Liturgica