Judecata de Apoi - Vestea cea buna

Judecata de Apoi - Vestea cea buna Mareste imaginea.

Invăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. Matei 24, 32-33. 36. 42

Ceea ce m-a frapat mai mult decât o dată, atunci când citeam sau predicam despre anumite pasaje din Evanghelie, este faptul că noi propovăduim Judecata ca fiind Vestea cea bună. „Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi" (Mt. 24, 6), „ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie" (Lc. 21, 28). Chiar şi ultimele cuvinte din Cartea Apocalipsei: „Vino repede, Doamne Iisuse"49, care au fost scrise cu o atât de mistuitoare nădejde şi tânjire de Biserica primară, sună ameninţător pentru unii: ei le răspund cu o rugăciune ce-i aparţine Fericitului Augustin: „O, Doamne, facă-se voia după cum voieşti... dar nu încă".

Pentru majoritatea creştinilor chiar şi numai gândul la Judecata lui Dumnezeu este înfricoşător; ei se gândesc la posibila osândă, nu la biruinţa ce va să fie a drepţilor (Mt. 12, 20) şi a lui Dumnezeu. Foarte puţini şi-ar însuşi ca rugăciune cuvintele rostite cândva de un tânăr: „Te iubesc, Doamne! Dacă biruinţa Ta înseamnă nimicirea mea, lasă-mă să pier, dar fie ca biruinţa Ta să se împlinească!".

Uităm prea uşor făgăduinţa lui Hristos: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă" (In 5, 24). Aceste cuvinte nu ne dau sentimentul victoriei fiindcă nu suntem suficient de dedicaţi nici în tânjirea noastră după biruinţa lui Dumnezeu - indiferent de costul pe care îl plătim noi -, nici în credinţa noastră: chiar şi binecunoscutele cuvinte: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele"50, ne depăşesc uneori pe mulţi dintre noi.

Şi totuşi judecata este veste bună. Ea cuprinde promisiunea că Domnul va veni şi-Şi va aduna copiii şi că nu va mai fi nici o suferinţă şi nici un rău nu va mai exista. Dar este o veste bună şi într-un alt sens, mai surprinzător: din Biblie reiese limpede faptul că nu vom fi judecaţi după standarde omeneşti; măsura după care vom fi măsuraţi este afirmaţia severă şi absolută a lui Dumnezeu că numai iubirea contează şi, mai mult, iubirea neprihănită şi deplin manifestată în chipul vieţuirii noastre (Iac. 2).

Adesea această afirmaţie ni se pare prea grea pentru ca s-o putem răbda: „Doamne, cine se va mântui?", întreabă Petru. „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă." (Mt. 19, 25)

Scara de valori a lui Dumnezeu - oricât de supraomenească ar fi - reprezintă o mărturie a faptului că vocaţia noastră este să fim după asemănarea lui Dumnezeu şi că tot ceea ce este mai mic decât aceasta nu este vrednic de om. Aceeaşi convingere transpare, într-un mod surprinzător, în episodul pe care Matei îl relatează în Evanghelia sa (Mt. 22, 15-22) despre tributul către Cezar: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?". Aceasta pare a fi o întrebare despre cetăţenie şi responsabilitatea socială a ucenicilor lui Hristos. Dar este mai mult decât aceasta, după cum tâlcuieşte în chip dumnezeiesc unul dintre contemporanii noştri51: „Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul de dajdie", răspunde Hristos, şi apoi: „Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el? Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu". Ceea ce poartă chipul Cezarului este a acestuia, ceea ce poartă chipul lui Dumnezeu Ii aparţine Lui: dă fiecăruia ce este al lui - banii celui care a bătut moneda şi şi-a imprimat chipul pe ea, iar întregul tău sine dă-I-l Celui al cărui chip este imprimat înlăuntrul tău; suntem ai lui Dumnezeu la fel de deplin pe cât banii de dajdie sunt ai Cezarului.

Trebuie să ne lărgim foarte mult viziunea pentru a putea înţelege întreaga gamă a pildelor lui Hristos despre judecată. Ele nu se referă prea mult la a face, cât la a fi. In centrul judecăţii se află credinţa: oare nu Domnul însuşi spune: „Cel ce va crede se va mântui"52? Dar aici e vorba de o credinţă mult, mult mai mare decât cea cu care suntem obişnuiţi: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi" (Mc. 16,17-18).

Insă cine mai poate sta înaintea judecăţii lui Dumnezeu, dacă de la acest criteriu nu există excepţie? Nimeni, într-adevăr, dacă dreptatea trebuie împlinită conform regulilor omeneşti ale răsplătirii după faptă, dar „avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos Cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre" (I In 2,1-2); Cel care spune „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea" (In 12, 47). Inaintea cui va trebui să ne înfăţişăm? Cine ne va osândi? Doi martori vor sta împotriva noastră în Ziua Domnului - conştiinţa noastră şi Cuvântul lui Dumnezeu. Evanghelia spune: „Impacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban" (Mt. 5, 25-26). Scriitorii duhovniceşti adesea au identificat pe acest pârâş ca fiind conştiinţa noastră, cunoaşterea sădită în fire a binelui şi a răului şi de Dumnezeu dăruită, despre care vorbeşte Pavel în Epistola sa către Romani: „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor" (Rom. 2,14-16).

Un alt pârâş va fi chiar cuvântul lui Dumnezeu, „nu Eu vă judec, ci cuvântul pe care l-am grăit"53, acest cuvânt care este adevăr şi viaţă, la care întreaga noastră fiinţă răspunde, care ne poate însufleţi, dar pe care noi încă îl respingem cu atât de multă nepăsare. „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale?"54, au spus pelerinii întorcându-se de la Emaus. Şi totuşi, atât de adesea, Hristos este nevoit să constate cu tristeţe: „Eu am venit să fiu Lumină pentru lume, dar oamenii au preferat întunericul, fiindcă faptele lor erau întunecate"55.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

REFLECŢII. O CĂLĂTORIE DUHOVNICEASCĂ, EDITURA DOXOLOGIA

Cumpara cartea "REFLECŢII. O CĂLĂTORIE DUHOVNICEASCĂ"


 

49 Cf. Apoc. 22, 20: „Vino, Doamne Iisuse" [n. tr.].
50 Mc. 9, 24 [n. tr.].
51 Din nefericire, nici înaltpreasfinţitul Antonie nu-1 numeşte expres pe acest autor contemporan, nici editorul ediţiei în limba engleză nu oferă o notă explicativă despre această lacună; n. tr.
52 Cf. Mt. 16,16: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi" [n. tr.].
53 Cf. In 12, 47-48: „Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea. Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi" [n. tr.].
54 Lc. 24, 32 [n. tr.].
55 Cf. In 3,19: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele" [n. tr.].

 

 

Pe aceeaşi temă

14 Februarie 2017

Vizualizari: 1917

Voteaza:

Judecata de Apoi - Vestea cea buna 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE