Daca icoana este o forma de arta, atunci ea nu este o arta obisnuita, oricare ar fi ea, ci o arta sacra, atat in ceea ce priveste rostui ei, cat si modul de realizare. Icoana are rostul de a fi cinstita de catre credinciosi in cadrul liturgic al bisericii sau in cadrul privat al caminului, „biserica de acasa”, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Cinstirea ei se arata prin semne exterioare: inaintea icoanei crestinii ortodocsi fac metanii mici sau mari (inclinari si prosternari); o saruta cu mult respect si iubire, facand semnul Crucii; aprind lumanari si, fireste, se roaga; adesea o poarta in procesiuni.

Icoana poate contine elemente de peisaj, de interior sau arhitecturale, dar are intotdeauna in centru una sau mai multe persoane: Hristos sau Maica Domnului sau sfinti, singuri ori insotiti de alte persoane, reprezentati fie dincolo de timp, fie intr-un moment precis al vietii sau lucrarii lor pamantesti.

Dupa cum a stabilit Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787), contra iconoclastilor care-i acuzau de idolatrie pe cei care cinsteau icoanele, acestea nu sunt obiect de adorare (care se cuvine doar lui Dumnezeu), ci de cinstire indreptata nu catre reprezentarea propriu-zisa, realizata cu ajutorul lemnului, formelor si culorilor, ci catre „prototip”, catre persoana reprezentata.

Icoana este sprijinitoarea rugaciunii, ajutand sufletul sa dobandeasca, prin imitarea sfantului infatisat in ea, buna si cuvenita asezare duhovniceasca, ca sa se poata astfel aduna din risipirea in cele de rand si inalta la cele de sus. Dar ea este mai mult decat atat. Forma ei deosebita i se face crestinului cale duhovniceasca de unire cu sfantul infatisat in ea si de primire a harului pe care acesta il poarta. Icoana e atat de imbibata de harul acesta, incat adesea se petrec semne minunate: in lumea ortodoxa multe icoane sunt izvoratoare de mir, vadire a „bunei miresme a lui Hristos” (II Cor. 2,15) si a sfintilor Sai, si prin atingerea lor se savarsesc tot felul de minuni.

Icoana este intotdeauna inconjurata de o rama, care este parte din icoana, fie pictata, fie ca o mulura. E asemenea cadrului unei usi sau al unei ferestre, care leaga lumea aceasta de lumea cealalta, a Imparatiei lui Dumnezeu, si le deschide una catre alta, ca sa-si vorbeasca si sa se cunoasca. Pe de o parte, icoana il petrece pe om duhovniceste in cealalta lume in chip simtit – avand, asadar, partas si trupul; pe de alta parte, prin ea ni se arata, vin la noi si ne cerceteaza duhovniceste in aceasta lume, Mantuitorul, Maica Sa si sfintii. Cel ce priveste la icoana e la randul sau privit de sfantul din ea, e sorbit intr-o alta dimensiune. Prin icoana Imparatia lui Dumnezeu este intr-un anume fel de pe acum aici, iar noi suntem intr-un anume fel de pe acum acolo, aproape de Dumnezeu si de sfintii Sai, primind pregustarea celor ce vor sa fie.

Chiar daca icoana este, inainte de toate, un portret, centrat pe ceea ce are persoana mai caracteristic, adica pe chip, ea nu este totusi un portret obisnuit. Icoana nu infatiseaza persoanele in realitatea lor pur omeneasca, pamanteasca, trupeasca, ci in realitatea lor divino-umana, adica in starea in care firea omeneasca a fost transfigurata prin harul dumnezeiesc si in care persoana, ramanand ce este dupa fire, s-a inaltat la viata cea mai presus de fire. Icoana lui Hristos nu infatiseaza nici firea Sa omeneasca, nici dumnezeiasca Lui fire, ci Persoana Sa, in care natura omeneasca si cea dumnezeiasca s-au unit in chip neamestecat si nedespartit. Icoanele Maicii Domnului si ale sfintilor infatiseaza persoane in care firea omeneasca este unita cu energiile dumnezeiesti, patrunsa si transfigurata de ele; icoanele ni le arata in starea in care au devenit „partasi dumnezeiestii firi” (II Ptr. 1, 4) sau „dumnezei prin har“, dupa fagaduinta dumnezeiasca (cf. Ps. 81, 6; In 10, 34) si dupa marturia Parintilor.

Chipul si trupul sfintilor din icoane nu poarta, asadar, nici urma de semn al firii celei cazute, in care sa se vada pacat si patimi, simtire supusa desfatarii, nici un semn de stricaciune, nimic din povara si ingrosarea trupului de lut; dimpotriva, sunt inzestrate cu insusiri care arata transfigurarea savarsita in ele de energiile dumnezeiesti si de prezenta harului; prefigureaza trupurile slavite ale dreptilor la invierea cea de obste (Filip. 3, 21; I Cor. 15, 44). Trasaturile fetei si indeosebi privirea vadesc instrainarea lor de lumea aceasta, pacea cereasca salasluita in ei, infranarea, fecioria, curatia, smerenia si dragostea lor. Nu-i vedem zambind, caci bucuria lor e toata inauntru; pe chipul lor se vede mai intai de toate smerenia, cainta, luarea-aminte la Dumnezeu si mila de oameni. Statura hieratica ii arata viind in afara timpului acestei lumi, in vesnicie.

Lumina dumnezeiasca necreata, nemateriala si nestricacioasa in care sunt scaldati este reprezentata in mod simbolic de fundalul poleit cu aur, materie stralucitoare si nestricacioasa. Lumina care ii invaluie si care iradiaza din ei – inchipuita prin linii delicate si albe (asa-numitele „lumini”) trasate in mod armonios pe chipul lor – se revarsa peste vesmantul lor si peste toate fiintele din preajma. Aceasta lumina izvoraste din launtrul lor si straluceste peste tot la fel; de aceea, nu vom afla in icoane umbre sau tehnici de clar-obscur sau vreo sursa exterioara de lumina.

Icoana arata si statorniceste cu mijloacele de expresie care-i sunt proprii, de natura simbolica, transfigurarea celor infatisati; firea omeneasca se face transparenta pentru har si se arata preschimbata de har. De aceea, se cuvine ca iconarul sa puna drept bun inceput al lucrului sau icoana Schimbarii la Fata, prototip si temei a oricarei icoane.

In icoana, tot ce este in jurul persoanei sfintite si indumnezeite este scaldat si preschimbat de harul care izvoraste din ea, si inaltat la starea in care nu mai lucreaza legile firii cazute. Aceasta este ratiunea – iar nu presupusa naivitate a pictorului – pentru care plantele si animalele sunt infatisate intr-un mod care pare strain de firea lor obisnuita; de aici, ciudata arhitectura a cladirilor; de aici, aspectul plutitor al vesmintelor si obiectelor, care nu se mai supun legii gravitatiei. Perspectiva insasi, inversata, simbolizeaza rasturnarea valorilor acestei lumi, savarsita de Evanghelie, si o noua vedere pe care o da vietuirea crestina.

Persoana in umanitatea sa indumnezeita, fundament si centru dogmatic al icoanei

Fundamentala in icoana este dogma crestina a intruparii, adica faptul ca cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, S-a intrupat, facandu-Se om deplin si ramanand Dumnezeu deplin, unind in ipostasul Sau in chip neamestecat si nedespartit cele doua naturi, cea dumnezeiasca si cea umana. In vreme ce in Vechiul Testament Dumnezeu nu Se facea cunoscut oamenilor decat prin cuvinte si simboluri, fapt care nu permitea reprezentarea Sa, El S-a aratat in Persoana Cuvantului intrupat. Dupa cum scrie Sfantul Ioan Damaschin in Primul tratat in apararea icoanelor:„Odinioara, Dumnezeu cel necorporal si fara de forma nu se zugravea deloc. Acum insa faptul ca Dumnezeu S-a aratat in trup si a locuit printre oameni, face icoana chipului vazut al lui Dumnezeu“.

Prototipul oricarei icoane este asadar reprezentarea Persoanei Cuvantului in omenitatea Sa plina de Dumnezeire. Toate celelalte icoane au ca model icoana lui Hristos, asa cum arata Canonul 3 al Sinodului din 870. Intr-adevar, potrivit credintei crestine ortodoxe, in Persoana lui Hristos, Dumnezeu S-a facut om pentru a desfiinta despartirea creata de pacat intre om si Dumnezeu, pentru a restaura natura umana si a o face partasa la natura dumnezeiasca, fapt pe care Sfintii Parintii il exprima pe scurt prin bine-cunoscuta formula: „Dumnezeu S-a facut om pen-tru ca omul sa se faca dumnezeu.“

Indata dupa icoana lui Hristos vine cea a Maicii Domnului (Theotokos), prima faptura omeneasca indumnezeita. Urmeaza icoanele sfintilor, in care acestia sunt reprezentati in starea duhovniceasca a firii lor omenesti transfigurate si indumnezeite prin harul dumnezeiesc.

Astfel, icoana este intotdeauna, in esenta ei, reprezentarea unei persoane in umanitatea sa indumnezeita (Persoana dumnezeiasca in cazul lui Hristos, persoana omeneasca in cazul Fecioarei si al sfintilor). Pe aceasta persoana vrea iconarul s-o faca cunoscuta si cinstita de credinciosi, cu ea vrea el sa-i aduca in comuniune pe credinciosi. Asadar, pe ea o pune in centrul compozitiei sale; in jurul ei randuieste si spre ea indreapta toate celelalte reprezentari.

De aceea, nu are nici un rost sa cautam in icoana un principiu de compozitie geometrica care sa stea la baza structurii sale, de exemplu un punct geometric care sa constituie centrul ei. Centrul icoanei nu este geometric, ci dogmatic. Pentru ca iconarul nu vrea doar sa infatiseze o persoana, ci si sa ne puna in legatura cu ea, ar fi tot atat de lipsit de sens sa cautam in icoana un centru geometric pe cat de fara rost ar fi si cautam centrul geometric al unei persoane in carne si oase pe care o avem in fata ochilor sau al unei trairi. De altfel, este interesant sa observam ca in-cercarile recente de a determina centrul geometric al icoanelor reprezentative nu au dus la nici un rezultat; din ele reiese ca nu exista vreo constanta in aceasta privinta (ceea ce demonstreaza ca iconarii nu aplica nici o tehnica prestabilita), si ca acest centru – determinat de altfel dupa me-tode variabile, mai mult sau mai putin arbitrare – nu corespunde niciodata cu un element semnificativ al icoanei, nici cu ceea ce ochiul inchinatorului sesizeaza imediat ca fiind centrul ei dogmatic, aflat adesea destul de departe de centrul ei geometric.

Un lucru sigur este insa acesta: daca in icoana persoana constituie intotdeauna un centru, chipul ei este si el un centru al persoanei, spre care converg toate liniile trupului si ale vesmintelor sale. Prin chip se manifesta si se comunica realitatea spirituala a persoanei, si in mod special prin privire – care constituie la randul ei un centru, centrul fetei.

Aceasta corespunde de altfel experientei de zi cu zi oferite de relatiile interpersonale, dar ea e subliniata in mod deosebit in icoana prin prezenta nimbului – insemn al luminii dumnezeiesti pe care o raspandeste chipul slavit al lui Hristos si al sfintilor Sai -, ca si prin caracterul deosebit de expresiv si plin de semnificatii al privirii lor. Insa trebuie sa ne ferim de orice descompunere analitica a icoanei; continutul ei nu constituie subiectul de analiza al mintii rationale, ci e menit sa fie sesizat de mintea contemplativa si duhovniceasca intr-o vedere intuitiva si atotcuprinzatoare. Icoana se daruieste vederii ca un intreg care nu poate fi imbucatatit, si iconarul o picteaza ca pe un ansamblu unitar, ale carui elemente sunt legate organic intre ele. S-o spunem inca o data: adevaratul centru al icoanei este stabilit de iconar ca centru spiritual, si nu ca un centru geometric (si cu atat mai putin ca un punct!), si este menit a fi sesizat de privitor.

Functia pedagogica a icoanei
Icoana nu este o opera de arta care se ofera contemplarii si desfatarii estetice, ci un obiect de cult care se ofera contemplarii si cinstirii duhovnicesti. Cinstirea aceasta nu se acorda icoanei de lemn, ci prototipului ei, altfel spus persoanei reprezentate in ea. Rostul ei este acela de a-i pune pe credinciosi in legatura cu aceasta persoana, pentru ca ei s-o cinsteasca in sfintenia sa, sa se uneasca cu ea, sa se faca partasi ai harului dumnezeiesc de care e plina si pe care-l impartaseste inchinatorilor. Rostul ei este asadar sa le faca acestora cunoscute prin imagini, potrivit Traditiei, adevarurile credintei crestine si totodata sa le inlesneasca aceasta comuniune si partasie, transfigurand felul lor de a vedea si de a fi. Icoana are asadar un rost pedagogic, care nu este teoretic si abstract, ci practic si operant, prin care il modeleaza duhovniceste pe om in intregime, ajutandu-l nu numai sa se desprinda de aceasta lume carnala si sa se familiarizeze cu lumea duhovniceasca, ci si sa ajunga launtric la asemanarea cu persoanele infati-sate de ea ca sfinte si pline de virtuti prin forma, expresia si tinuta lor.

Acest rost pedagogic duhovnicesc face ca icoana sa nu fie si sa nu poata fi o lume inchisa, ferecata in sine, existand in sine si pentru sine, lasandu-l pe privitor in afara ei; dimpotriva, ea este o lume care-si revarsa lumina catre el, care-l pofteste in ea si-l face sa se impartaseasca de rea-litatea duhovniceasca pe care i-o descopera.

Ca urmare, compozitia unei icoane trebuie sa fie ordonata in vederea implinirii acestui rost. Or, acesta nu poate fi implinit prin folosirea perspectivei centrale, pentru ca ea construieste – dupa cum am vazut – o lume care ramane exterioara pentru privitor si care se indeparteaza tot mai mult de el. Tabloul este conceput de teoreticienii acestei forme de perspectiva ca „un fel de fereastra” prin care privirea, plonjand in spatiu, se pierde in acest presupus infinit reprezentat de punctul de fuga; icoana este si ea conceputa in chip de fereastra (dupa cum o arata limpede rama, sculptata sau pictata, care-i defineste conturul), dar ca fereastra deschisa catre privitor. Datorita perspectivei inverse – si acesta este un alt motiv al folosirii sale -, realitatea infa-tisata in icoana se apropie de privitor si ii devine prezenta.

Putem vedea aici o necontenita aducere aminte de pogorarea Cuvantului lui Dumnezeu printre oameni si de deschiderea necurmata a lumii dumnezeiesti catre lumea pamanteasca si catre intregul cosmos, rodita de venirea Sa. In timp ce constructia moderna de tip perspectiva centrala ne prezinta un spatiu iluzoriu, abstract, fara legatura cu spatiul real in care se afla privitorul, in icoana, dimpotriva, „spatiul reprezentat se include in spatiul real, si intre ele nu este nici o ruptura“. Deoarece reprezentarea iconografica, mai ales prin tehnica perspectivei inverse, exclude la maximum profunzimea spatiala si se limiteaza cat se poate de mult la prim-plan, „persoanele infatisate in icoana si cele care stau in fata ei sunt unite intr-un acelasi spatiu“.

Am spus ca reprezentarea conform perspectivei centrale este in intregime dependenta de individ, dar ca in acelasi timp, in mod paradoxal, creeaza o distanta intre om si lucruri. Un paradox asemanator aflam si in icoana. Aceasta reprezinta ceea ce traieste si invata Biserica, facand in intregime abstractie de punctul de vedere individual al iconarului si al privitorului.

Dar, in loc sa ramana straina pentru privitor, icoana i se arata deosebit de apropiata; departe de a stabili o distanta intre el si persoana reprezentata, ea ii alatura, cuprinzandu-i intr-un spatiu comun, si stabileste intre ei o legatura nemijlocita si vie. In vreme ce in fata unei reprezentari conform perspectivei centrale doar privitorul este activ, icoana, prin aceasta legatura pe care o stabileste, implica o dubla activitate: in primul rand a sfantului reprezentat, care intr-un anume fel inainteaza catre cel care-l cinsteste, il face sa intre in comuniune cu el si sa se impartaseasca de harul dumnezeiesc de care el insusi se impartaseste deplin; apoi, a credinciosului, care isi gateste sufletul pentru aceasta comuniune si se deschide harului ce i se daruieste.

Reducerea profunzimii spatiale si folosirea perspectivei inverse in icoana au inca si rostul de a-l ajuta pe cel ce o cinsteste sa se reculeaga. Am putea crede ca prin subordonarea compozitiei unui punct de fuga unic, perspectiva centrala moderna permite unificarea privirii; dar suntem siliti sa recunoastem ca, in mod paradoxal, ea o disperseaza, o indeparteaza si in cele din urma o desfiinteaza. Icoana, in schimb, marginindu-se la reprezentarea in prim-plan, nu lasa pri-virea sa se indeparteze de esential; prin tehnica perspectivei inverse, dar si prin orientarea dinamica si convergenta liniilor catre centrul dogmatic al compozitiei, ea impiedica privirea sa se imprastie si o sileste sa se concentreze. Astfel, icoana inlesneste concentrarea spirituala, contribuie la reunificarea launtrica a omului cazut, sfasiat de patimi si ratacitor cu gandul, fiind un pretios sprijin pentru rugaciune si pentru contemplatie, prin care credinciosul intra in legatura cu sfantul infatisat in ea.

Jean-Claude Larchet, “Iconarul si artistul”, Editura Sophia

Cumpara cartea "Iconarul si artistul"

 

• Acatistul Maicii Domnului - Icoana Sporirea Mintii
  Publicat in : Acatiste
• Acatistul Maicii Domnului - La icoana Plangatoare de la Boian
  Publicat in : Acatiste
• Icoana, deosebirea intre ea si idol
  Publicat in : Dogma
• Icoana Schimbarii la Fata
  Publicat in : Schimbarea la Fata
• Icoana in lumea de astazi
  Publicat in : Editoriale