I. Sfintele icoane în casa noastră. Printre cele mai vechi amintiri din vremea copilăriei fiecăruia dintre noi sunt şi clipele în care făceam rugăciunea seara, înainte de culcare, împreună cu mama, tata ori bunicii, în faţa icoanelor de pe unul dintre pereţii camerei. Parcă vedem şi acum chipul Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, sau Icoana Răstignirii, sau chipul unuia dintre sfinţi. In casa celor mai mulţi dintre noi icoanele nu aveau valoare artistică deosebită: unele erau zugrăvite simplu, altele erau imitaţii pe hârtie sau carton etc. Erau însă valoroase prin vechimea lor, fiind moştenite de la bunici ori străbunici. Nu ca obiecte în sine aveau valoare, ci ca simboluri sfinte şi ca piese de patrimoniu familial. La fel de vechi sunt şi amintirile cu icoanele văzute în bisericile copilăriei, fie în imagini pictate pe pereţi, fie în rame aşezate după o anumită rânduială.

Ar fi greu să spunem acum ce înţelegeam noi din aceste imagini, de acasă şi de la biserică, prin prisma cunoştinţelor de azi... Şi nu credem, de fapt, că e foarte important să descriem ce şi cum. Important era ceea ce şi astăzi este: icoanele faceau parte din „recuzita” rugăciunii. Nimeni dintre noi nu şi-ar închipui că rugăciunile de acasă şi din biserică să se facă fără icoane! De ce? Pentru că sunt imagini care ne ajută să vedem cu ochii sufletului ceea ce transpare dincolo de chipurile zugrăvite şi mai presus de ele. Să „vedem” adică persoanele cărora le vorbim: Mântuitorul Hristos, Maica Domnului, Sfinţii... In atmosfera harică a concentrării, cel care se roagă aproape că nu mai „vede” icoana ca obiect în sine, ea devenind, cum de atâtea ori bine s-a spus, o „fereastră” spre cer, întru vederea celor tainice, nevăzute de ochiul trupesc. Este ideal, desigur, ca icoana să corespundă pe deplin exigenţelor liturgice, canonice şi artistice. Dar acolo unde, bunăoară, o icoană moştenită în biserică ori acasă are calităţi artistice mai modeste, ea poate reprezenta, totuşi, un sprijin la rugăciune, în anumite condiţii: chipul să corespundă minimal din punct de vedere liturgic şi, evident, să fie sfinţită. Precizăm din capul locului: menirea icoanei este prioritar liturgică. Valoarea estetică şi istorică are importanţă secundară. Icoana este întâi obiect de cult şi apoi obiect de artă. Odată sfinţită, icoana nu mai aparţine artei sacre, ci cultului Bisericii, împreună cu Sfânta Scriptură şi cu Sfintele Taine, pentru că ea nu este un ornament sau tablou, ci mijloc de comunicare şi comuniune a creştinilor cu cele cereşti, ca punct de întâlnire dintre timpul istoric şi veşnicie.

II. Tema catehezei noastre urmăreşte evidenţierea valorii spirituale a icoanei, pe temeiul Scripturii, al scrierilor Sfinţilor Părinţi şi al cultului divin.

III. Tratarea va prezenta câteva dintre temeiuri, dar selectiv, ţinând seama de complexitatea învăţăturilor şi de spaţiul limitat al unei cateheze. Trebuie să amintim aici faptul că toţi creştinii ortodocşi au posibilitatea ca în Duminica Ortodoxiei [prima din Postul Mare) a fiecărui an să-şi împrospăteze învăţăturile despre Sfintele Icoane, ascultând Pastorala specială din partea Sfântului Sinod. Au la îndemână, de asemenea, o mulţime de cărţi şi articole pe acest subiect, inclusiv Online (de pildă, Părintele Cleopa, Călăuză în credinţa ortodoxă e accesibilă pe internet, în care citim nu numai despre icoane, ci şi despre alte învăţături atacate de sectari).

1. Icoana nu-i chip cioplit, nici idol. O primă nedumerire pe care o poate avea un creştin ortodox este legată de faptul că protestanţii şi neoprotestanţii (sectarii) nu au icoane în biserici şi în case... Vorbind cu ei, ortodoxul va afla motivul: teama să nu calce porunca a doua din Decalog („Să nu-ţi faci chip cioplit...”). Ei bine, trebuie citit atent în ce context s-a dat această poruncă şi ce însemna atunci idol şi chip cioplit (v. Ieşirea, cap. 20,32 etc.). Ce făceau cei care cădeau în idolatrie? Uitau de Dumnezeu şi se închinau materiei: pietre, lemne, metal (cum a fost cazul cu „viţelul de aur”). Creştinul ortodox nu materia din care e făcută icoana o cinsteşte, ci persoana reprezentată. Diferenţa este uriaşă! Apoi: chiar în Vechiul Testament, la Cortul Sfânt şi la Templu erau anumite reprezentări iconografice, poruncite de însuşi Dumnezeu (heruvimi sculptaţi şi cusuţi etc.);

2. Temeiul cel mai elocvent al cinstirii icoanelor sau chipurilor sfinte este întruparea lui Iisus Hristos. Dumnezeul Cel tainic şi nevăzut a luat chipul omenesc, cum notează Sfântul Ioan Evanghelistul: „Cuvântul S-a făcut trup” (1 14). Iar icoana este un fruct al întrupării, deoarece Hristos este „chipul Iui Dumnezeu cel nevăzut” (Coloseni 1, 15). Să ne amintim că El însuşi a voit si avem Chipul Său în icoane: Şi-a imprimat imaginea feţei pe o mahramă, pe care a trimis-o lui Abgar, regele Edesei, să-l vindece de boala sa (a se citi sinaxarul din ziua de 16 august). Este prima icoană creştină cunoscută în istorie. A doua de care ştim se datorează Sfântului Evanghelist Luca, doctor şi pictor, care a zugrăvit icoana Maicii Domnului cu Pruncul;

3. Istoria Bisericii a consemnat, apoi, perioade cu mari frământări în privinţa icoanelor: unii împăraţi le-au cinstit, alţii le-au distrus, iar pe cinstitori i-au persecutat. Faţă de rătăcirea iconoclaştilor (distrugători de icoane) a luat atitudine, între alţii, Sfântul Ioan Damaschin (+ 750), prin cuvântul rostit şi scris. Apărători şi ocrotitori au fost, mai apoi, împărăteasa Irina şi patriarhul Tarasie, care au convocat cel de-al Vll-lea Sinod Ecumenic (787), care a hotărât: „Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase şi cele care s-au alcătuit împotriva cinstitelor icoane trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi date la o parte, alături de celelalte cărţi eretice...” (Canonul 9). Documentele sinodului mai consemnează:

După cum chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, asemenea să se aşeze şi cinstitele şi sfintele icoane, făcute în culori sau mozaic, sau din alt material potrivit, în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase şi veşminte, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi pe drumuri, şi adică icoana Domnului şi Dumnezeului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi cea a Sfintei Preacuratei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi cuvioşilor bărbaţi. Căci dacă vor fi văzuţi mai des zugrăviţi pe icoane, cu atât mai vii vor fi în faţa respectivilor, care îi privesc, reînviindu-se memoria şi dorul de prototipul lor, le vor săruta şi le vor da închinarea cinstită, dar nu adorarea deplină, care după credinţa noastră se cuvine numai firii dumnezeieşti. Prigonirile n-au încetat, din păcate, odată cu această hotărâre. Necinstitorii de icoane erau uneori deosebit de cruzi cu drept-credincioşii: multora li se tăia capul chiar pe icoana la a cărei cinstire nu voiau să renunţe, sângele martirilor curgând, astfel, peste chipul sfânt reprezentat pe ea! Pe de altă parte, nu s-a întrerupt nici şirul apărătorilor dreptei-credinţe, culminând cu actul semnat la 11 martie 843 de vrednica de pomenire Teodora împărăteasa, împreună cu Patriarhul Metodie, în duminica numită de atunci încoace a Ortodoxiei;

4. Exigenţe minimale privind pictarea (zugrăvirea) şi canonicitatea icoanelor. Legătura/comunicarea dintre pictor şi pictură, credincios şi icoană. Pictorii specializaţi în realizarea icoanelor ştiu că există anumite reguli şi erminii obligatorii, care se cer a fi respectate. Imaginea trebuie să reflecte chipul omului îndumnezeit prin har, aşa cum ni-l arată icoanele sfinţilor. Iar imaginea care nu transmite acest mesaj al sfinţeniei nu este icoană, ci doar un tablou religios, chiar dacă este o înfăţişare plăcută la vedere. Icoanele autentice prezintă imaginea unui chip sfânt, înduhovnicit şi transfigurat, aşa cum este reprezentat în picturile murale şi icoanele ortodoxe de tradiţie bizantină, iar nu redus la estetica trupului material nespiritualizat, aşa cum este redat adesea în arta religioasă a Renaşterii. Tradiţia bimilenară a picturilor din spaţiul răsăritean ne arată că între meşterul-artist şi icoana pe care o face se creează o legătură directă, deşi tainică. în trăsăturile spirituale pe care icoana le înmagazinează se imprimă tainic simţămintele, emoţiile, trăsăturile iconarului.

Pozitive sau negative. De aceea e foarte important ca pictorul să fie un om înduhovnicit, care se spovedeşte, se împărtăşeşte, e integrat în viaţa şi spiritualitatea Bisericii. Observăm cu bucurie acest fapt mai ales în mănăstirile ortodoxe, bunăoară la Muntele Athos, dar şi pe cuprinsul ţării noastre, acolo unde sunt ateliere de pictură bisericească. E limpede că într-un fel va picta icoana unui sfânt cel care posteşte şi se roagă, într-un alt fel cineva care fumează (uneori, chiar în timpul lucrului!) şi are o viaţă dezordonată, ca să nu spunem mai mult. Este elocvent, credem, să amintim faptul că în vechime iconarul era consacrat printr-o ierurgie specială în prima zi de Paşti, hirotesie ce ar merita să fie actualizată.

Precizăm şi faptul că o imagine devine icoană numai prin actul sfinţirii, hotar de netrecut între un tablou religios - fie el chiar unul superior după conţinutul religios şi chiar realizarea artistică - şi o icoană, oricât ar fi de modestă sub aspect artistic. Sfinţirea este acţiunea tainică a Bisericii, aşa cum auzim prin cuvintele „se sfinţeşte icoana aceasta cu harul Sfântului Duh...” Aşadar, nu orice reprezentare este icoană, ci numai cea sfinţită după rânduiala.

De remarcat este şi faptul că între icoană şi cel care se roagă în faţa ei se realizează, de asemenea, o comunicare harică. Tainică, dar reală. Comunicarea (comuniunea) are loc, de fapt, între persoanele care stau faţa-în-faţă: cea reprezentată în icoană şi cea care stă în faţa icoanei. De la persoana sfântă reprezentată în icoană şi chiar din materialul transfigurat al icoanei se revarsă înspre credincios harul sfinţitor, care îl încurajează şi îi dă putere sufletească şi trupească, iar de la cel ce se roagă izvorăsc simţăminte de credinţă, nădejde şi dragoste, dar şi de adorare (pentru Persoanele Sfintei Treimi), supra-cinstire (pentru Maica Domnului) şi cinstire (pentru sfinţi). Nu lipsesc, desigur, simţămintele de recunoştinţă pentru binefacerile primite! Mai mult: dacă este important ca icoana să corespundă canonic şi liturgic, nu este lipsită de
importanţă atitudinea celui ce se roagă în faţa ei. Totodată, ce anume se rosteşte. O atitudine smerită şi cuviincioasă prin cererile formulate înseamnă cinstirea icoanei, pe când atitudinea nelalocul ei, însoţită de solicitări necuviincioase, înseamnă profanare.

IV. Recapitulăm (sintetizăm) acum cuvintele şi expresiile „cheie”, pentru a le fixa mai bine în minte şi inimă: icoanele copilăriei noastre; obiect de cult, nu idol; icoană, nu tablou; pictor înduhovnicit; rugători cuviincioşi; cinstire, nu profanare.

V. Asociem cinstirea Sfintelor Icoane cu cinstirea sfinţilor, în general, dar si cu a Sfintei Cruci, a Sfintelor Moaşte, pe care neoprotestanţii le ignoră şi unii chiar le hulesc, din păcate. Un semnal pozitiv ni-l dau, însă, unele culte protestante (luterani, calvini etc.): „In ultimele decenii, notează pr. prof. Ion Bria, s-a produs o adevărată redescoperire a icoanei din partea confesiunilor neortodoxe şi a artelor, în general” (DTO, p. 196). Confirmăm afirmaţia cu o mărturie personală. Am văzut în Danemarca, în anii 1990-1992, un fapt minunat în Bisericile Luterane vechi, care înainte de Reformă au fost catolice şi au avut picturi murale: unele sunt restaurate scoţându-se în evidenţă aceste picturi, deşi multă vreme au fost astupate cu var! Am văzut, de asemenea, icoane în casa unui pastor luteran (Paul Viller, parohia Romo) şi nu ca „tablouri” de artă, ci ca obiecte sfinte, după mărturia gazdei.

VI. Generalizând problematica înţelegerii corecte a deosebirii esenţiale dintre icoană şi idol, atât în istoria zbuciumată a Bisericii, cât şi astăzi, opinia exprimată de Sfântul Ioan Damaschin (sec. VIII) este întru totul actuală: „Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei Crucii, ci chipului Crucii. Deci prin ce se deosebeşte Crucea care are chipul Domnului de una care nu-l are? Tot astfel şi cu privire la Maica Domnului. Cinstea dată ei se urcă spre Cel întrupat din ea. Tot astfel şi cu isprăvile sfinţilor bărbaţi, isprăvi care ne îndeamnă spre bărbăţie, spre râvnă, spre imitarea virtuţii lor şi spre slava lui Dumnezeu. Căci, după cum am spus, cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei faţă de stăpânul obştesc, şi cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană... (Dogmatica, XVI). Aşadar, închinarea şi cinstirea se face unor persoane, nu materiei. Tocmai de aceea, pe fiecare icoană se află inscripţionat numele persoanei (persoanelor) sfinte reprezentate. Mai apăsat, pentru fraţii noştri neoprotestanţi: icoana poartă nume de persoane, nu de idoli!

VII. Aplicarea dreptei-învăţături despre Sfintele Icoane înseamnă, cu deosebire: să ne închinăm cu credinţă si evlavie în faţa sfintelor icoane ori de câte ori intrăm în biserică; să aşezăm la loc de cinste în casele noastre icoane sfinţite, mai ales ale sfântului ocrotitor, şi să le cinstim prin aprinderea candelei, închinare şi rugăciune evlavioasă zilnică; să purtăm în călătoriile noastre icoanele sfinţite ale Mântuitorului, Maicii Domnului şi ale sfinţilor ocrotitori, ca să ne fie spre ajutor şi izbăvire de primejdii; să dâruim o icoană sfinţită unui copil la primirea Tainei Sfântului Botez, sau tinerilor care primesc Taina Sfintei Cununii, pentru sfinţirea familiei, dar şi cu alte prilejuri (cadouri binecuvântate pentru zilele onomastice, sărbători etc.); să aducem bucurie şi alinare unui bolnav aflat pe patul de suferinţă, oferindu-i o icoană sfinţită etc.

PR. PROF. DR. VASILE GORDON

Fragment din cartea "CATEHEZE PASTORALE PE ÎNŢELESUL TUTUROR, vol II", Editura Sophia

Cumpara cartea "CATEHEZE PASTORALE PE ÎNŢELESUL TUTUROR, vol II"

Surse bibliografice:
***, „Pastorala Sfântului Sinod al B.O.R.”, în Lumina de Duminică/24 martie 2013;
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucureşti, 1938;
Arhim. Ilie Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, Bucureşti, 1981;
Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994;
Asist. dr. Şt. Ionescu-Berechet, „Sensurile teologice şi formele cinstirii icoanei”, în Luminai 18 martie 2013.

 

• Sfintele icoane - valoarea simbolica, sacramentala si morala
  Publicat in : Dogma
• Despre Sfintele Icoane – adevar al invataturii despre Iisus Hristos Domnul, Stapanul si Mantuitorul - importanta si celebritatea lor
  Publicat in : Religie
• Despre sfintele icoane
  Publicat in : Credinta
• Consideratii despre sfintele icoane
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei