Predica la Intrarea in Sfanta Sfintelor a Preasfintei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu

1. Daca pomul cel bun dupa roada se cunoaste, iar pomul cel bun si poame bune face, (Mt. 7:16; Lc.

6:44), Maica a toata bunatatea, Nascatoarea Binelui celui vesnic, cum nu va covarsi prin bunatate si frumusete tot binele atat cel din lume, cat si cel mai presus de lume? Caci puterea care a preainfrumsetat toate, vesnica si fara de schimbare icoana a bunatatii, Cuvantul cel mai presus de toata bunatatea si mai presus de fiinta, mai dinainte de veci, Fiul Tatalui Celui Preainalt, fiindu-i voia sa-si asume chipul nostru din negraita iubirea Lui de oameni si din mila fata de noi, ca sa cheme firea noastra din adancurile iadului in care a fost trasa si sa o innoiasca fiindca imbatranise si sa o ridice la inaltimea cea supracereasca a Imparatiei si Dumnezeirii Sale, fiind unit cu ea dupa ipostas, a trebuit sa-si asume trupul, trup nou, dar in acelasi timp si [asemenea] cu al nostru. Pentru ca sa ne innoiasca pe noi dintr-ale noastre, printr-o zamislire si nastere dupa chipul nasterii noastre si mai apoi, dupa nastere, prin hranirea si purtarea in brate, facandu-se intru toate ca noi pentru noi, a aflat roaba potrivita intru toate si calauza neintinata cu firea tocmai pe aceasta Pururea Fecioara pe care si noi o cantam astazi, a carei Intrare de necuprins cu mintea in Sfanta Sfintelor o praznuim acum. Pe aceasta a randuit-o mai dinainte Dumnezeu cel mai inainte de veci spre mantuirea si chemarea neamului nostru omenesc si a ales-o intre toate fecioarele cele din veac, nu doar dintre mai multe, ci dintre cele minunate din toate veacurile si renumite pentru evlavia lor si priceperea si pentru folosul tuturor precum si iubirea de Dumnezeu, pentru purtarea lor atat in vorbe, cat si in fapte.

2. Caci sarpele cel intelegator si incepator al rautatii s-a ridicat la inceput impotriva noastra si ne-a tras pe noi in strafundurile iadului. Si multe sunt cele prin care s-a ridicat impotriva noastra si prin care a robit firea noastra: uciderea, pizma si ura, nedreptatea si viclenia, uneltiri si comploturi si pentru acestea si altele ca acestea, are de la sine insusi o putere aducatoare de moarte, el insusi de la sine insusi nascand-o pe aceasta, ca unul care cel dintai s-a despartit de viata cea adevarata. Caci la inceput l-a pizmuit pe Adam, vazandu-l pe el petrecand in locasul bucuriei celei neprihanite si straluminat de slava dumnezeiasca si inaltat de pe pamant la cer, in vreme ce el insusi a fost lepadat cu dreptate. Atunci l-a pizmuit cu o furie si mai intaratata, incat a voit si la moarte sa il aduca. Intrucat era pizmas, sarpele cel inselator si cu adevarat urator de oameni, nu numai uratorul Binelui a fost, ci si nascatorul uciderii s-a facut pe care ne-a adus-o noua, legandu-ne prin ea cu viclesug. Caci l-a tras spre batjocura prin tirania lui, in cel mai inalt grad si in chip nedrept, pe cel zidit de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Or, infricosatul si cu adevarat potrivnicul si rauvoitorul diavol, fiindca nu a indraznit sa-l impresoare pe fata, s-a folosit de viclesug si de rautate si s-a apropiat de el prin sarpele cel sensibil, ca si cand i-ar da un sfat bun si prietenesc, urmarind sa ii rapeasca locul, facandu-l sa uite [porunca dumnezeiasca] si, prin sfatul cel potrivnic lui Dumnezeu, sa verse in om ca un venin puterea lui aducatoare de moarte.

3. Asadar, daca Adam s-ar fi tinut strans de dumnezeiasca porunca si s-ar fi scuturat pe data de sfatul cel rau si potrivnic, atunci s-ar fi aratat biruitor asupra vrajmasului si ar fi ramas mai presus de batjocura cea aducatoare de moarte, rusinand dupa putere pe cel care il lovea in chip pizmas si viclean. Dar el, de buna voie facandu-i loc, cum n-ar fi trebuit niciodata, a fost slabanogit si s-a facut nefolositor si apoi radacina neamului nostru a odraslit in chip analog siesi vlastarele noastre muritoare. S-ar fi cuvenit ca noi sa dam la o parte batjocura si sa chemam izbanda[1], sa aruncam de la noi veninul cel aducator de moarte din suflet si din trup si deindata am fi luat viata si inca viata cea invesnicita si fara de durere. Era asadar de trebuinta neamului nostru o radacina noua, adica un nou Adam, nu numai fara de pacat, dar si cu neputinta de abatut si intru totul nebiruit Care sa poata ierta si pacatele si Care sa-i faca fara de prihana pe cei vinovati, si nu doar viu fiind, ci si de viata Facator, pentru ca celor ce s-au lipit de El si care vin la El dupa neam, sa le dea in schimb viata si dezlegare de pacate, inviindu-i nu numai pe cei care au urmat dupa El, ci daruind viata si celor care au murit inainte de El.

4. Pentru aceasta, sfantul Apostol Pavel, marea trambita a Duhului, striga zicand: „Facutu-s-a omul cel dintai Adam cu suflet viu, iar Adam cel de pe urma cu duh datator de viata” (I Cor. 15:45). Dar fara de pacat si datator de viata Care sa poata ierta pacatele, nimeni nu este afara numai de Dumnezeu. Asa incat era necesar ca nu numai om, ci si Dumnezeu sa fie noul Adam, mai mult chiar, sa fie insasi viata, si intelepciunea, si dreptatea, si iubirea, si mila si orice alt bine, fiindca intru mila, intru intelepciune si dreptate urma sa lucreze din nou innoirea vechiului Adam si invierea, de ale caror contrarii folosindu-se sarpele cel intelegator incepator al rautatii a pus la cale izgonirea noastra si moartea.

5. Asadar, asa cum cel ce de la inceput a fost ucigas de oameni a fost starnit cu pizma si ura impotriva noastra la fel si Incepatorul vietii a fost miscat, prin nemasurata iubire de oameni, spre noi. Caci dorind, in chip drept, mantuirea propriei fapturi, ceea ce insemna sa o rezideasca si sa o mantuiasca, precum si incepatorul rautatii acela a ravnit, in chip nedrept, pierderea zidirii lui Dumnezeu care era robita de el si care zacea sub tirania lui. Dar precum acesta prin nedreptate, viclesug si inselare a lucrat biruinta lui si caderea omului, la fel Izbavitorul, prin dreptate, prin adevar a lucrat micsorarea pana in sfarsit a incepatorului rautatii si innoirea propriei Lui fapturi. Dar despre intelepciunea cu privire la aceasta iconomie dumnezeiasca nu este momentul sa vorbim acum.

6. Caci tinea mai cu seama de dreptate faptul de a ridica firea aceasta robita si injosita si de a aduce izbanda si sa fie izbavita din robie. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu sa ia de la noi firea noastra prin aceasta neinteleasa unire dupa ipostas. Or, a uni in chip preainalt acea curatie mai presus de cuget cu firea noastra cea intinata era din randul celor cu neputinta. Caci numai un singur lucru era cu neputinta lui Dumnezeu: sa se uneasca pe Sine cu ceea ce era necurat; era nevoie deci ca mai inainte sa fie curatita firea noastra pentru unire. Pentru aceasta a si fost nevoie de o fecioara cu desavarsire neintinata si, in chip necesar, fara de prihana pentru zamislirea si nasterea celui iubit si datatorului curatiei, care a fost mai dinainte vestita, desavarsita si descoperita. Si taina acesteia s-a lucrat prin multe fapte, neintelese la vremea lor, dar toate s-au redus la una.

7. Pentru aceasta si noi azi praznuim pe cele care s-au savarsit atunci ca inceput pentru aceasta, de vreme ce din savarsirea acelora sunt cunoscute mai bine cele care au dus la savarsirea unei atat de mari minuni. Caci Cuvantul si Fiul lui Dumnezeu impreuna fara de inceput si impreuna vesnic cu Tatal cel Preainalt, fiind de la Dumnezeu, la Dumnezeu si fiind El Insusi Dumnezeu, fiu al omului se face, al acestei Pururea Fecioare. „Iisus Hristos, ieri si azi si in veci este acelasi”, (Evr. 13:8) Necuprins cu firea, Neprihanit cu omenitatea „Care singur este, precum mai dinainte a marturisit Isaia, Care pacat nu a facut, nici nu s-a aflat in gura lui viclesug” (Is. 53:9). Dar nu numai aceasta, ci si singurul Care nu a fost zamislit in faradelegi, nici nu s-a nascut in pacate, precum David marturiseste in Psalmi despre sine si despre orice om (Ps. 50:6), ca Unul Care, si dupa aplecarea voii, este desavarsit curat si neintinat, neavand nicidecum nevoie de a fi curatit de ceva, fiind curat prin Sine Insusi, pentru ca astfel pentru noi venind la noi cu dreptate si totodata in chip preaintelept sa primeasca patima, moartea si invierea. Caci miscarea/impulsul catre nasterea cea dupa trup fiind un act involuntar si de neconceput pentru legea mintii. Desi este biruit de unii prin constrangerea firii, in timp ce exista si unii care sunt haraziti nasterii de prunci in chip intelept, totusi, de la bun inceput, nasterea poarta semnele osandei, fiind stricaciune care spre stricaciune pururea naste, fiindca nu a pazit cinstea cea dintai pe care firea noastra o avea de la Dumnezeu, ci asemanatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte, impulsul [de a naste] devenind patimas.

8. Pentru aceasta nu numai ca a venit Dumnezeu intre oameni, ci a venit [intrupandu-Se] din Fecioara curata si sfanta sau, mai curand, Preacurata si Preasfanta, fiindca a fost mai presus de orice intinaciune nu numai cu trupul, ci a fost fecioara mai presus si de cugetele cele intinate care vin de la pofta trupului. Iar la aceasta Fecioara, luarea in pantece [zamislirea], umbrita de Preasfantul Duh, nu a adus-o pofta trupului, ci bunavestirea si credinta - intruparea lui Dumnezeu, care a covarsit orice minte si cuvant, ca fiind mai presus de randuiala firii si mai presus de cuvant, fiindca nu a stapanit-o mai inainte vreo invoire patimasa sau vreo ispitire a poftei trupesti. Caci aceasta era mereu salas Domnului prin rugaciune si prin ravna duhovniceasca („iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul tau” (Lc. 1:38) a grait Fecioara catre Ingerul Bunei Vestiri si luand in pantece a zamislit. Asadar, fiindca tocmai aceasta fecioara a fost gasita vrednica, ceea ce este cantata si de noi astazi, pe aceasta pururi Fecioara a randuit-o Dumnezeu mai inainte de veacuri si a ales-o dintre toate fecioarele care din veac care au bineplacut Lui.

9. Si vedeti de unde isi are obarsia aceasta alegere! Dintre copiii lui Adam, minunatul Set a fost cel ales de Dumnezeu ( Fc. 4:26) pentru frumusetea purtarilor lui si pentru buna randuiala a simturilor si pentru buna cuviinta a virtutilor, aratandu-l pe el ca pe un cer insufletit. Si pentru acestea a dobandit alegerea Set, din care Fecioara aceasta avea sa odrasleasca, potrivita caruta a lui Dumnezeu celui mai presus de ceruri, care a chemat pe toti oamenii la cereasca infiere.

10. Pentru aceasta se si numesc fii ai lui Dumnezeu tot neamul lui Set, pentru ca din neamul acestuia a binevoit a odrasli fiul omului pe Fiul lui, fiindca si Set se talcuieste Inviere sau, mai degraba, reinviere cea care este in primul rand Domnul Cel ce a fagaduit si daruit viata fara de moarte celor care cred intru El. Dar cat de mare este tipul corespunzator! „Caci Set s-a nascut din Eva” precum ea insasi zice „in locul lui Abel”( Fc. 4:25) pe care l-a ucis Cain pizmuindu-l, iar Hristos S-a nascut din Fecioara cu firea in locul firii lui Adam pe care l-a ucis, pizmuindu-l, incepatorul si intaistatatorul rautatii. Dar Set nu l-a inviat pe Adam –caci chip al invierii s-a socotit- pe cand Domnul nostru Iisus Hristos pe Adam l-a inviat caci El este adevarata Viata a oamenilor si Invierea prin Care si cei de la Set, dupa nadejde, au fost invredniciti de dumnezeiasca infiere, fiind numiti fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce este limpede ca intru aceasta nadejde sunt numiti fii ai lui Dumnezeu, adica de la cel dintai care a chemat [numele Domnului] care a si primit alegerea. Iar acesta unul si intaiul era Set insusi care, dupa cum este scris de Moise „cel dintai a nadajduit sa cheme numele Domnului Dumnezeu” (Fc. 4:25). Vedeti ca dupa nadejde a dobandit dumnezeiasca numire?

11. Asadar avandu-si obarsia de la acesti fii ai lui Adam, alegerea celei ce avea sa fie Maica lui Dumnezeu, dupa cunoasterea Lui cea de mai inainte si desavarsita intre neamurile vremii, a coborat pana la regele si profetul David si la urmasii tronului si neamului lui. Si fiindca era deja timpul pentru plinirea acestei alegeri, au fost alesi Ioachim si Ana, din casa si din semintia lui David, caci erau fara de copii si au trait in infranare si fiindca erau cei mai buni in ceea ce priveste virtutea dintre cei care isi aveau obarsia din David, dupa neam si dupa petrecere. Acestora care au cerut de la Dumnezeu prin nevointa ascetica si prin rugaciune, dezlegarea nerodirii lor, urmand ca rodul nascut din acestia sa fie adus inainte intre copiii fagaduiti lui Dumnezeu, tocmai acestora s-a fagaduit de la Insusi Dumnezeu si s-a daruit lor Maica Domnului de azi, ca fiind astfel nascuta din multime de virtuti cea Atotvirtuoasa si din felurite chipuri de infranari, Preacurata sa ia rod in pantece, unind infranarea cu rugaciunea si nevointa, sa devina nascatoare in feciorie si nascandu-L cu trupul intru nestricaciune pe Cel nascut cu dumnezeirea din feciorelnic Tata mai inainte de toti vecii. O intraripare a unei asemenea rugaciuni! O neimpiedicare pe care a aflat-o la Domnul!

12. Dar fiindca aceia astfel au dobandit prin rugaciune unele ca acestea si au vazut pogorandu-se in fapta dumnezeiasca fagaduinta catre ei, s-au straduit si ei sa-si implineasca fagaduinta facuta catre Dumnezeu, ca niste iubitori de adevar, iubitori de Dumnezeu si iubiti de El, de indata ce a fost intarcata au adus-o inaintea sfantului altar al lui Dumnezeu si inaintea sfintitului Lui ierarh pe cea cu adevarat sfanta si fiica Domnului si acum Fecioara si Maica a lui Dumnezeu. Si desi era inca la o astfel de varsta, fiind plina de harurile cele dumnezeiesti si desavarsit implinita cu mintea si cunostinta, totusi mai mult decat celelalte care se desavarsisera mai inainte de ea si intre care s-a aratat ca nu a avut nevoie sa fie adusa de altii, ci ea insasi din propriul ei imbold catre Dumnezeu printr-o cunostinta nemijlocita, ca si cum i-ar fi crescut aripi de la sine fiind purtata spre sfanta si dumnezeiasca sete si dragoste si avand o asemenea vrednicie, prin ea insasi, a aflat calea si salasluirea in Sfanta Sfintelor.

13. Iar cand a cunoscut arhiereul Domnului ca de la sine (eoiken) copila avea harul cunostintei lui Dumnezeu, mai mult decat toate celelalte, se cuvenea sa o si invredniceasca mai mult decat pe toate celelalte de salasluirea in Sfanta Sfintelor si sa-i incredinteze pe toti de aici prin cele petrecute de dragostea ei si de conlucrarea si alegerea lui Dumnezeu, Care a trimis acolo de sus prin ingerii sai negraita hrana Fecioarei prin care a intarit-o cu firea in [lucrarea] celor mai bune, pe cea care era si cu trupul mai curata si mai presus si decat cele netrupesti, pazind-o si desavarsind-o, avand cugetele ceresti si supuse. Nu numai ca a intrat doar in Sfanta Sfintelor, ci si salas afland acolo, ca una care a fost inchinata lui Dumnezeu, nu pentru o perioada de putini ani, fiindca prin ea cerurile se vor deschide la vremea potrivita si vor fi date spre salas vesnic celor care cred nasterii ei minunate.

14. Astfel asadar si pentru aceasta, cea aleasa intre cei alesi din veac, aratandu-se ea insasi Sfanta Sfintelor, ceea ce a avut trupul mai curat si mai dumnezeiesc decat cele mai curate duhuri, astfel incat sa se arate nu numai primitoare a dumnezeiestilor cuvinte, ci si primitoare a Insusi Cuvantului celui Unul nascut si ipostatic al Tatalui celui fara de inceput, a fost astazi in chip preadrept asezata in cel mai de taina altar ca o comoara a lui Dumnezeu folosita la vreme, precum s-a si intamplat, pentru imbogatirea si infrumusetarea mai presus de frumusete si decat toata frumusetea. Astfel si pentru aceasta, se slaveste ca maica si Fecioara, in toata puterea cuvantului si inainte de nastere, si dupa nastere. Iar noi, cugetand adanc la mantuirea noastra ce s-a lucrat noua prin ea, sa aducem ei multumire si cantare din toata puterea. Caci daca femeia cea plina de recunostinta despre care se pomeneste in Sfanta Evanghelie ca auzind si numai putin din cuvintele mantuitoare ale Domnului, i-a dat in schimb slava maicii Lui, fericind-o, cu glas mare din multime a strigat catre Hristos, zicand: „fericit pantecele care te-a nascut si sanii la care ai supt” (Lc. 11:27). Iar noi toate cuvintele vietii vesnice avandu-le scrise de la aceasta si nu doar cateva cuvinte, ci si minunile si patimile si, prin ele, invierea din morti a firii noastre, si inaltarea la ceruri, si viata cea fara de moarte fagaduita noua, si mantuirea cea fara de schimbare, cum nu vom preamari cu laude si nu vom ferici fara incetare pe maica celui ce ne-a adus noua mantuirea, Maica Datatorului de viata, praznuind laolalta si zamislirea, si nasterea, si mutarea salasluirii ei in Sfanta Sfintelor?

15. Dar acum sa ne mutam si noi insine cu mintea de la pamant la cele inalte si sa ne schimbam de la trup la duhul. Sa ne intoarcem dorul de la cele vremelnice catre cele dainuitoare. Sa ne inteleptim placerile cele trupesti care se nasc ca o atractie in suflet si care dupa putina vreme se trec, sa ravnim la darurile cele duhovnicesti. Astfel incat sa ramanem fara de prihana. Sa smulgem din vartejul cel de jos obisnuinta trupului nostru, iar cugetul sa il ridicam la salasurile cele ceresti, in Sfanta Sfintelor de acolo, inlauntrul careia si Fecioara locuieste acum.

16. Caci astfel ajung la ea in chip folositor pentru noi cu o indraznire bineplacuta lui Dumnezeu si cantarile noastre de lauda si rugaciunile noastre catre ea si dobandind-o mijlocitoare pentru bunatatile cele prezente si cele viitoare si dainuitoare sa fim fii mostenitori, cu harul si iubirea de oameni al Celui nascut dintr-insa pentru noi, al Domnului nostru Iisus Hristos Caruia se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea impreuna cu Cel fara de inceput Parintelui Lui si cu Cel impreuna vesnic si de viata facatorul Lui Duh, acum si pururi si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Grigorie Palama, Omilii vol III, 2007, Editura Anastasia

.

• Intrarea in Biserica a Maicii Domnului
  Publicat in : Calendar ortodox
• Intrarea in Biserica a Maicii Domnului
  Publicat in : Intrarea in Biserica a Maicii Domnului
• Sarbatoarea Luminii - Intrarea in Biserica a Maicii Domnului
  Publicat in : Intrarea in Biserica a Maicii Domnului