Sunt două tipuri de icoane ale Maicii lui Dumnezeu. Modelul obişnuit este cel care se întâlneşte în Răsărit şi în Apus - Fecioara ţinându-L pe Prunc. Aceasta este o imagine care cuprinde mai multe lucruri şi nu doar pe Maica lui Dumnezeu ca persoană. Este o imagine a întrupării, o afirmare a întrupării şi a realităţii ei. Este o afirmare a maternităţii adevărate şi reale a Fecioarei.

Iar dacă te uiţi cu atenţie la icoană, vei vedea că Maica lui Dumnezeu ţinându-L pe Prunc nu priveşte niciodată la Prunc. Ea nu priveşte nici la tine, nici în depărtare, ci ochii îi sunt întotdeauna aţintiţi înlăuntrul ei. Ea se află în contemplaţie. Ea nu priveşte la obiecte. Iar tandreţea îi este exprimată de sfiiciunea mâinilor. Ea II ţine pe Prunc fără a-L îmbrăţişa. II ţine aşa cum cineva ar ţine ceva sfânt pe care îl aduce ca ofrandă, şi toată tandreţea, toată iubirea omenească sunt exprimate de Prunc, nu de mamă. Ea rămâne Maica lui Dumnezeu şi se poartă cu Pruncul nu de parcă ar fi bebeluşul Iisus, ci Fiul lui Dumnezeu întrupat care S-a făcut fiu al Fecioarei, şi El, fiind om adevărat şi Dumnezeu adevărat, îşi arată faţă de ea toată iubirea şi tandreţea omului şi a lui Dumnezeu - le arată atât faţă de mama Lui, cât şi faţă de creaţia Sa. Aceasta este o imagine.

O altă imagine, pe care o întâlneşti foarte rar, este imaginea Maicii lui Dumnezeu singură, fără prezenţa vădită a lui Hristos. Voi descrie numai una dintre acestea. Este o icoană ru-sească din secolul al XVII-lea. In ea se vede o ţărăncuţă rusă care şi-a pierdut baticul, al cărei păr, despărţit pe mijloc, cade în jos peste un chip mai curând pătrat. Are ochi mari, şi priveşte în nemărginire sau în profunzime. Cu siguranţă nu caută la ceva care ar putea fi înaintea ei. Dacă vei stărui în faţa imaginii, vei descoperi două mâini. Două mâini care n-ar putea să fie acolo unde sunt pentru că pur şi simplu anatomia nu ar îngădui-o. Numai că ele nu sunt acolo pentru a compune un tablou realist, ci ca să exprime ceea ce nici faţa, nici mâinile, nici ochii nu ar putea exprima fără ca prin aceasta să înceteze să exprime ceva mult mai important. Sunt mâini ale îngrijorării. Iar apoi, într-un colţ al icoanei, aproape invizibile, de un gălbui şters peste un fundal de un gălbui şters, o movilită şi o cruce goală. Aceasta este Maica contemplând Răstignirea şi moartea singurului ei Fiu.

Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu în rugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai des decât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugăciune pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica lui Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, nimic nu mă mai poate salva de la osânda veşnică." Este uimitor că Maica lui Dumnezeu, în tot ce ni s-a revelat în Evanghelie, ne-a făcut să înţelegem şi ne-a dat îndrăzneala să venim la ea cu această rugăciune, pentru că nu putem spune nimic altceva. Pentru noi ea este Maica lui Dumnezeu. Ea este cea care L-a adus pe Dumnezeu însuşi în condiţia noastră pământească. In sensul acesta insist asupra termenului de „Maica lui Dumnezeu". Prin ea, Dumnezeu a devenit Om. El S-a născut într-o stare omenească datorită ei. Iar ea nu este pentru noi doar un instrument al întrupării.

Ea este cea a cărei predare personală în mâinile lui Dumnezeu, a cărei dragoste de Dumnezeu, promptitudine de a fi orice voieşte Dumnezeu, a cărei smerenie (în sensul despre care v-am vorbit deja) au fost într-un asemenea grad, încât Dumnezeu S-a putut naşte din ea. La unul dintre cei mai mari sfinţi şi teologi din secolul al XlV-lea se găseşte un pasaj despre Maica lui Dumnezeu în care spune că „Intruparea ar fi fost imposibilă fără acel «Iată roaba Domnului!» al Fecioarei, în aceeaşi măsură în care ar fi fost imposibilă fără voinţa Tatălui". Intâlnim aici o deplină împreună-lucrare dintre ea şi Dumnezeu. Vorbind de întrupare şi de atitudinea Sfintei Fecioare, cred că unscriitor englez a exprimat un lucru remarcabil - este vorba de Charles Williams în romanul său AII Hallows Eve. El spune despre întrupare că ceea ce îi determină unicitatea este că „Intr-o zi o fecioară din Israel a fost capabilă să pronunţe numele cel sfânt cu toată inima ei, cu toată mintea, cu toată fiinţa, cu tot trupul ei, în aşa fel încât în ea cuvântul s-a făcut trup". Consider că aceasta este o afirmaţie teologică foarte corectă, fiindcă arată locul pe care ea îl ocupă în întrupare.

O iubim, pentru că simţim poate în ea un mod special de a-l vedea pe cuvântul lui Dumnezeu cel adresat lui Pavel: „Puterea Mea se arată în slăbiciune." O putem vedea pe această plăpândă fecioară a Israelului, pe această fată firavă, biruind păcatul în ea însăşi, biruind iadul, biruind totul prin puterea lui Dumnezeu care este în ea. De aceea, în momente precum persecuţiile, când cu adevărat puterea lui Dumnezeu nu se arată în nimic altceva decât în slăbiciune, Sfânta Fecioară se înfăţişează ochilor noştri într-un mod atât de miraculos, atât de puternic. Dacă ea a putut birui lumea şi iadul, înseamnă»că avem în ea o cetate întărită, pe cineva care poate mijloci şi mântui, şi reţinem faptul că în ea nu există nici un dezacord faţă de voinţa lui Dumnezeu, că ea este în perfectă armonie cu El prin formula de rugăciune pe care o folosim numai pentru Dumnezeu şi pentru ea: „Mântuieşte-ne pe noi!" Nu îi spunem: „Roagă-te pentru noi!"

Mitropolitul Antonie de Suroj

Articol preluat din "Scoala rugaciunii", Editura Sophia

Cumpara cartea "Scoala rugaciunii"

 

.

• Maica Domnului in spiritualitatea ortodoxa
  Publicat in : Adormirea Maicii Domnului
• Legatura harica dintre Maica Domnului si toti sfintii
  Publicat in : Dogma
• Rugaciune catre Maica Domnului a Sfantului Antim Ivireanul
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Maica Domnului, primul martor al Invierii
  Publicat in : Sfintele Pasti
• Maica Domnului Platytera
  Publicat in : Pictura