Ioachim şi Ana
Ioachim se trăgea din Bethleem, din neamul lui David, seminţia lui Iuda. Din acelaşi neam şi din aceeaşi seminţie se trăgea şi Ana. Era fiica preotului Matan şi a soţiei sale, Mariam.

La 30 de ani, Ioachim s-a însurat cu Ana, care avea 20 ani. Proaspăta familie s-a aşezat în Ierusalim, aşteptând cu nerăbdare un copil.

Au trecut şi doi, şi trei ani, dar copilul nu venea. Trebuie să menţionăm că pe atunci era o ruşine ca o familie tânără să nu aibă copii. Cei fără copii erau jigniţi şi desconsideraţi peste tot, şi la adunările de familie, şi între prieteni, şi în public, şi chiar la templu. Se înţelege deci cu ce durere şi ruşine trăiau Ioachim şi Ana, neavând copii.

Au mai trecut 10, 20 de ani, dar copilul nu a apărut. Ce ruşine! „Ioachim şi Ana chinuiţi erau întru nenaştere" (Condac, 8 septembrie). Cu toate acestea, nu au deznădăjduit niciodată, deoarece se rugau neîncetat. Au mai trecut încă 10 ani, apoi încă 20 de ani, aşa încât Ana a ajuns la 60 de ani, iar Ioachim la 70 de ani. Şi erau tot fără copil.

Smerenia lor
„Drepţii Ioachim şi Ana, daruri aducând preoţilor şi neprimindu-le, s-au întristat amarnic, rugăciune înălţând Dătătorului a toate" (Sedealnă, 9 decembrie).

In octombrie era sărbătoarea corturilor la evrei, iar bătrânul Ioachim a mers la templu, la Ierusalim, pentru a aduce daruri bogate, doar-doar îl va îndupleca pe Dumnezeu să-Şi arate minunea Sa. In spatele lui veneau şi alţi închinători cu daruri în mâini. Se formase o „coadă" în toată regula.

A apărut vestitul preot Rubeim pentru a primi darurile lor. Primul era bătrânul Ioachim, însă Rubeim îi spune: „Stai! Tu nu ai copii şi de aceea nu îţi este îngăduit să aduci primul darurile tale lui Dumnezeu. Mergi în spate, stai ultimul la coadă!" Durere mare pe Ioachim!

Ioachim, rănit, a ascultat şi, fără nici un cuvânt, din capul rândului s-a dus ultimul, sub privirile tuturor. A dat darurile la sfârşit preotului şi s-a întors cu inima frântă acasă.
„Grea cruce lipsa copiilor - îi spuse Anei. Trebuie să adâncim postul şi rugăciunea, poate ne va auzi Domnul. Tu stai aici, acasă, şi fă-ţi rânduiala ta, eu voi urca în munte şi mă voi nevoi acolo, şi, dacă Domnul ne va dărui copil, nu-l vom ţine pentru noi, ci-l vom oferi Lui. Al Lui să fie!"

Şi Ioachim, în ciuda celor 70 de ani ai săi, a urcat şi s-a aşezat în munte: „Intru rugăciune în munte sălăşluind" (Icos, 8 septembrie). „Nu voi mânca, îşi spuse, şi nu voi bea, de nu mă va auzi Domnul. Hrana şi băutura mea va fi rugăciunea." Aşa a zis şi aşa a făcut.

Ana, de 60 de ani, se ruga în casă, îşi spunea rugăciunile plângând: „Doamne, şi pământul aduce roadă, şi păsările fac pui, şi fiarele nasc. Eu cu cine mă asemăn, Doamne?"

Şi, minune mare! înfruntarea publică cu care preotul l-a întâmpinat pe Ioachim, în loc să-l stârnească împotriva lui Dumnezeu şi a preotului, l-a adus pe acesta mai aproape de Dumnezeu. Mai aproape de Dumnezeu a ajuns şi Ana, soţia sa. Iată ce smerenie aveau părinţii Maicii Domnului!

Credinţa lor
Ana era de 60 de ani şi Ioachim de 70 de ani. Şi la o aşa vârstă înaintată încă îl rugau pe Dumnezeu să le dăruiască un copil. închipuiţi-vă între vecini o familie fără copii, bărbatul să fie de 70 de ani şi soţia de 60 de ani, şi să-l auziţi pe soţ rugându-L pe Domnul să-i dăruiască un copil. Şi pe soţie s-o auziţi la fel.

Pentru cei puţin credincioşi, asta ar fi o nebunie, din pricină că nu au credinţă. Şi totuşi aceasta este credinţa adevărată. „Credinţa nu este doar când spui: Cred că la Domnul toate sunt cu putinţă!, ci atunci când zici: Cred că tot ceea ce cer voi primi!" (Scara, Cuvântul 27, B 33).

Ioachim şi Ana credeau şi spuneau: „Pentru noi, oamenii, poate fi cu neputinţă să mai avem un copil, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Şi asta contează." Pe această credinţă s-au sprijinit şi au cerut în rugăciunile lor ceea ce omeneşte era imposibil. Şi rugăciunea lor a fost ascultată.

Minunea
Au trecut 40 de zile de rugăciune intensă, de post aspru şi de multe închinăciuni. Preabunul Dumnezeu a fost mişcat văzându-i pe aceşti bătrânei având bunătatea copiilor mici, credinţa nezdruncinată în El şi rugăciunea cu osteneală şi durere. Şi-a ascultat cererea lor nebunească pentru alţii. A trimis îngerul să le vestească. Acesta l-a vizitat în munte pe Ioachim, zicându-i: Bucură-te, îoachime, Dumnezeu a auzit rugăciunea ta, mergi acasă! Iar pe Ana a vizitat-o în casă, zicându-i: Bucură-te, Domnul a auzit rugăciunea ta, vei naşte un copil ce va fi slăvit pe faţa întregului pământ! lată, şi bărbatul tău Ioachim vine!

Bătrânul Ioachim parcă prinsese aripi cu care a zburat spre casă. Ana îl aştepta în poartă şi, alergând, s-au îmbrăţişat: „Domnul ne-a binecuvântat!" Şi au exclamat: „Slavă lui Dumnezeu!"

Mai apoi, Ana a luat în pântece şi a rămas însărcinată, eveniment pe care Biserica îl prăznuieşte cu multă bucurie în data de 9 decembrie, deoarece din ea s-a născut dulcele rod. In ziua a 9-a a acestei luni se face pomenirea zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de către Sfânta Ana (Sinaxar, 9 decembrie).

Fetiţa nou-născută
Ioachim şi Ana au aşteptat venirea pe lume a copilului lor cu rugăciune şi slavă şi cu imne către Dumnezeu. într-o astfel de atmosferă s-a aşteptat naşterea Maicii lui Iisus Hristos.

Şi a trecut luna martie, mai şi a venit septembrie. Şi pe 8 septembrie, într-o luni din anul al XV-lea î.Hr., Ana a născut-o pe fiica ei, „cea pe care a sădit-o Hristos, floarea vieţii noastre" (Cântarea a 5-a din Canonul al 2-lea, 9 septembrie)1.

Sfinţii Părinţi au pregătit pruncului cameră frumoasă, deosebită. Micuţa creştea şi la numai 6 luni a făcut primii paşi. Ana s-a bucurat, văzând-o că stă pe picioarele ei. A făcut cinci paşi şi-a căzut în braţele mamei sale. „Iată, i-a spus mama, bine ar fi ca primii paşi să-i faci mergând spre templu!"

Iar Ana, de atunci, a lăudat-o în taină pe fericita lor fiică. S-a abţinut să-şi arate bucuria cea mare.

Când micuţa a împlinit primul an au sărbătorit, chemând preoţi şi oameni de vază din Ierusalim, şi au pus masă mare pentru toţi. Au adus-o şi pe micuţă din camera ei curată, sfinţită, şi au arătat-o preoţilor pentru a primi binecuvântarea lor. Mai apoi s-a întors în binecuvântatul sălaş, crescând în atmosfera psalmilor, în tămâieri şi în lumina lumânărilor.

„Neînţeleasă este naşterea ta, neînţeles şi felul creşterii tale, neînţelese sunt toate ale tale, de Dumnezeu nuntită" (Cântarea a 5-a, 21 noiembrie).

Aşteptare în rugăciune
Ana se căsătorise la 20 de ani şi dobândise copilul la 60 de ani, după 40 de ani de aşteptare. Atâţia ani s-a rugat lui Dumnezeu pentru a primi un copil, în timp ce noi aşteptăm răspuns de la Dumnezeu pe loc şi, dacă nu-l primim, ne împotrivim Lui, căci pentru noi întârzie minunea. Starea noastră ne aminteşte de o întâmplare: Un om bolnav a coborât dintr-un sat de munte în oraş, pentru a merge la medic. Doctorul i-a spus: „Trebuie să faci 20 de zile baie în mare!", însă bolnavul nu vroia să-şi părăsească satul, deşi căuta şi sănătate. Se găsea într-o situaţie grea. Şi, tot gândindu-se, a găsit soluţia. A coborât până la mare şi într-o singură zi a intrat de 20 de ori în apă. S-a întors în sat şi a aşteptat să se vindece. Dar nu s-a vindecat şi, cu siguranţă, s-a supărat rău pe doctor.

Aşa facem şi noi. Când ne rugăm pentru vreo pricină de-a noastră, încercăm să grăbim lucrurile cât de tare. Şi aşteptăm de la Dumnezeu ca pe loc să facă minunea pentru noi. Iar dacă nu o face, noi - puţin credincioşii - ne răzvrătim împotriva Lui.

Insă unei astfel de inimi Dumnezeu nu-i răspunde. El aşteaptă să răbdăm şi să insistăm în rugăciune (v. Luca 18, 1-7). Cu cât insistăm şi răbdăm mai mult, cu atât şi nădăjduim. Dumnezeu mai întârzie, dar nu trece pe nimeni cu vederea.

ARHIMANDRIT VASILIOS BACOIANIS

VIAŢA MAICII DOMNULUI, EDITURA DE SUFLET

Cumpara cartea "Viata Maicii Domnului"

Note:

1 Sf. Ioan Damaschin vede în sterpiriunea Sfintei Ana sterpiciunea sau lipsa dumnezeiescului har din toată umanitatea, deoarece cu toţii au păcătuit, cu toţii s-au îndepărtat, nu este nici imul care să facă binele (v. Psalm 13, 3), iar cu naşterea Fecioarei Maria vede izbăvirea de sterpiciune, revenirea adică a dumnezeiescului har în umanitate (PG 96, 708).