Nu-i prima data cand Apostolii ne dau senzatia ca se rusineaza de reactiile Mantuitorului. Erau in tinutul Tirului si al Sidonului si stiau ca trebuie sa pastreze calmul populatiei pentru a fi auziti. Modul in care Hristos trateaza cererea femeii cananeence, neluand seama la ea, putea naste o reactie a celor din popor, marcati desigur ca niste iudei propovaduiau o lege noua prin teritoriile lor. Orgoliile se puteau asmuti. Insistenta femeii, parte a credintei sale, vindeca de necredinta pe Apostoli. Domnul, vindecandu-i fata, pune ca fundament gestului Sau dumnezeiesc marea credinta a femeii (Matei 15.28). Si-i vindeca de „jena pastorala“ pe Apostoli. Oricum, intregul efort misionar la care-i supune Mantuitorul e o topitoare a ifoselor lor barbatesti, a ingamfarilor de casta si neam. Este limpede ca Mantuitorul stia care anume dintre calitatile unui om sunt valabile in construirea unei slujiri in Numele Sau. Si ca pentru a fi pe mai departe ucenicii Sai, ei au nevoie sa inteleaga ca nu este suficienta credinta, cat „marea credinta“, adaugarea increderii ca om la credinta pe care Dumnezeu ti-o pune in inima ca dar ceresc.

Suntem martorii unei lumi care se bazeaza pe tupeu. Si unii cred ca tupeul, cu ifosele sale rasuflate si mediocre, poate inlocui insistenta smerita si motivata. Femeia cananeeanca nu cere ceva pentru sine, ci pentru fiica ei. Din aceasta smerire de dragul copilei sale, Domnul ii intelege sufletul, pentru ca-i simte iubirea. Va face aceasta cu tatal care cere vindecare lunatecului, cu mai-marele Sinagogii din Capernaum, Iair, va face aceasta cu vaduva din Nain, va face aceasta cand se zarea Golgota, in Betania, cu Marta si Maria, fericitele surori ale celui inviat inainte de Inviere. Semn ca nu simpla marturisire de credinta misca pe Dumnezeu in lucrarea Sa de partea omului, ci iubirea care o intuieste in miezul credintei, care mareste ceresc valoarea credintei. E o lectie buna pentru cei care socotesc ca doar rostirea cu tupeu a unor adevaruri de credinta, inalienabile de altfel, e suficienta pentru a naste in inima celuilalt credinta iubitoare. Care cred, dar nu iubesc pe cel pentru care cer sa creada, socotind ca a rosti e suficient. Hristos Domnul cere, e lesne de inteles, mult mai mult.

Suntem chemati mereu, ca oameni ai credintei ortodoxe, sa dam marturie dragostea noastra. O dragoste lucratoare in credinta, adica exigenta, care cere examinari continue de continut. Domnul ne indeamna la aceasta, examinand rezistenta femeii: „Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci la catei“ (Matei 15.26). Raspunsul lui este unul tipic oricarui fariseu si, din nefericire, il mai auzim perorat chiar dupa Invierea Lui. Insistenta femeii este dublata de inteligenta. Raspunsul ei ne rusineaza si pe noi care, deseori, in situatia ei, ne otaram si-L scoatem vinovat pe Dumnezeu de necazul pentru care-i facem metanie. Daca raspunsul Lui nu vine grabnic, iesim din iubire si inteligenta, ne rusinam ca am putut crede in unul ca El. Privim jenati cum harul Lui trece pe langa noi si nu-L mai recunoastem nici cand lucreaza in celalalt. E sentimentul pe care-l ai atunci cand se externeaza, zambind si sanatosi, copiii din spitalul unde pruncul tau inca se zbate intre viata si moarte, coridorul acela imposibil unde rabzi mai bine durerea decat bucuria celuilalt. Tainei acesteia, a credintei rabdatoare in iubire, ne cheama Hristos Domnul sa-i fim martori. A smeritei interpelari a credintei lui Dumnezeu in noi. Intrebam de fapt, cu toate cananeencele si tatii, si mamele lumii: „Doamne, mai ai incredere in noi si de data asta sa crezi ca noi credem?“ Greu examen la care supunem mereu pe Hristos Domnul.

Raspunsul Domnului la cererea femeii tine in el o cheie pastorala de marca dumnezeiasca. Incurajarea pe calea virtutilor. Le e greu credinciosilor nostri sa treaca peste multe momente din viata, unele fericite chiar, pentru ca am distrus in exercitiul nostru pastoral incurajarea, sprijinul neprecupetit. Mai lesne ne este a exclude de la Impartasire decat a primi, mai usor a moraliza decat a face morala si alte asemenea. Si aceasta pentru ca ne e mai usor a da raspuns de fariseu grijilor oamenilor decat sa asumam raspunderi in Hristos, din drag de oameni. Este limpede asadar ca inainte de a se adresa pastoritilor Bisericii, Evanghelia aceasta se adreseaza pastorilor, celor care nu au a se rusina de metodele lui Hristos de a strabate lumea, care n-au de ce sa ramana plafonati in credinta, ci sunt mereu chemati sa creasca in inteligenta credintei „celei mari“. Raspunzatoare pentru vindecari si iubitoare in incercari. De-acum putem spune, in Hristos, cand strabatand drumurile noastre intalnim parinti si copii dispusi sa ceara vindecare pentru cei care-i iubesc: Strigand dupa noi, stim ca dupa Tine striga Doamne, miluieste-ne!

Pr. dr. Constantin Necula

• Credinta femeii cananeence
  Publicat in : Duminica a 17-a dupa Rusalii
• Duminica Cananeencei
  Publicat in : Duminica a 17-a dupa Rusalii
• Staruinta in rugaciune face minuni
  Publicat in : Duminica a 17-a dupa Rusalii
• Femeia Hananeanca
  Publicat in : Duminica a 17-a dupa Rusalii