Părintele Paisie primea de la toţi observaţii şi cerea de la toţi sfaturi. Obişnuia să-i ia în chilia sa pe pustnicii care treceau pe la mănăstire, ca să le dea ce aveau nevoie şi să le ceară sfatul. Ca o albină harnică, căuta, în toată Grădina Maicii Domnului, flori duhovniceşti înmiresmate, stareţi virtuoşi, de la care, cu evlavie, culegea experienţe duhovniceşti şi învăţături, ca să facă apoi mierea virtuţii. Oriunde auzea că vieţuiesc părinţi nevoitori, în alte mănăstiri, la chiliile din jur, ba chiar şi la cele îndepărtate, în Schitul Sfânta Ana, la Kavsokalivia, la Kerasia, acolo alerga şi el, îi cerceta şi nota ceea ce îi spuneau.
Ii cerceta şi pe nebunii pentru Hristos, precum bătrânul Dometie, care vieţuia în Mănăstirea Filotheu şi care se prefăcea demonizat, şi pe bătrânul Elisei de la Chilia înălţării Domnului. Aceştia, fiindcă înţelegeau că Părintele Paisie nu judeca după aparenţe, ci avea criterii duhovniceşti, aveau încredere în el şi nu făceau nebunii înaintea lui. De la aceşti nevoitori în ascuns, Cuviosul a învătat cât de mare nevoinţă trebuie să facă cineva, ca să-şi ascundă bogăţia duhovnicească şi astfel să o păzească întreagă.
O dată la şase luni, trecea pe la Mănăstirea Filotheu bătrânul Petru de la Katunakia, ca să dea rucodelia sa, adică metaniere şi plante pentru ceai de pe Athon, şi să ia în schimb puţin posmag. Toţi îi spuneau „Petrache", fiindcă era scund şi neputincios şi avea nevinovăţie de copil şi multă sensibilitate. Părintele Paisie avea mare evlavie faţă de bătrânul Petru. „Mulţi asceţi am cunoscut", scria mai târziu, „însă la bătrânul Petru se vedea ceva deosebit! O dulceaţă dumnezeiască era zugrăvită pe faţa sa".
Când părinţii se apropiau de bătrânul Petru ca să se folosească, el se ruşina şi îi evita. Cu Părintele Paisie însă, avea o relaţie deosebită, pentru că aveau înrudire duhovnicească. Odată, Părintele Paisie a vrut să ştie dacă o experienţă pe care a avut-o a fost de la Dumnezeu sau de la cel viclean şi l-a întrebat pe bătrânul Petru. El i-a răspuns că a fost de la Dumnezeu. Apoi i-a mărturisit: „Părinte Paisie, eu trăiesc mereu astfel de stări. în acel ceas, în care mă cercetează dumnezeiescul Har, inima mi se înfierbântă de dragoste pentru Dumnezeu şi o lumină neobişnuită mă luminează lăuntric şi pe dinafară, luminându-mi până şi chilia. Imi scot atunci fesul, îmi plec capul cu smerenie şi-l spun lui Hristos: «Hristoase al meu, loveşte-mă în inimă cu suliţa milostivirii Tale». Ochii mei varsă atunci necontenit lacrimi dulci de recunoştinţă şi îl slavoslovesc pe Dumnezeu, iar faţa simt că mi se luminează. în acele clipe, Părinte Paisie, toate încetează, pentru că îl simt foarte aproape pe Hristos şi nu mai pot cere nimic, căci până şi rugăciunea se opreşte, iar metanierul nu se mai poate mişca".
Sfantul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos
Cumpara cartea "Sfantul Paisie Aghioritul"
.jpg)
Nota:
79 Vezi Cuviosul Paisie, Părinţi Aghioriţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pag. 66-76.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.