Biruinta lui Hristos asupra mortii - mostenirea omului

Biruinta lui Hristos asupra mortii - mostenirea omului Mareste imaginea.

După cum ne dă mărturie Sfânta Evanghelie, Hristos a venit pe pământ ca să aducă tămăduire oamenilor şi să-i slobozească de urmările ucigătoare ale păcatului. Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat ca să surpe lucrările vrăjmaşului diavol şi să nimicească moartea, pe care Dumnezeu nu o rânduise dintru început pentru om şi care intrase în viaţa acestuia ca un fur. Domnul n-ar fi putut niciodată să-l zidească pe om, cea mai minunată dintre făpturile Sale, spre moarte. El l-a zidit spre viaţă, după chipul şi după asemănarea Sa. Este adevărat că păcatul nostru a deschis uşa morţii, dar Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu, în dreapta Lui judecată, a îngăduit aceasta pentru ca omul să nu devină nemuritor în starea lui de păcat şi de stricăciune. Moartea este acea „putere pedepsitoare", cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, care ne ajută să ne venim în fire, să judecăm drept şi să căutăm calea spre mântuire, Calea Vieţii, care este Hristos însuşi.

Este foarte important să înţelegem taina morţii. După căderea lui Adam, legea păcatului a intrat în viaţa omului şi de atunci patimile şi-au pus pecetea asupra fiecăruia dintre noi. Viaţa noastră începe în durere, iar pe măsură ce trăim în robia păcatului, înlăuntrul nostru creşte treptat împotrivirea fată de voia lui Dumnezeu. Şi cu cât ne împotrivim mai mult voii Lui celei de-viaţă-dătătoare şi ne supunem patimilor, cu atât mai mult ne predăm pe noi înşine morţii. Insăşi venirea noastră în această lume se săvârşeşte în păcat, după cuvântul Psalmistului, iar urmarea inevitabilă a păcatului este moartea, căci tot ce începe în chip nelegiut prin păcat nu se poate sfârşi decât prin „dreapta" şi „cuvenita" răsplată a morţii. Moartea nu este însă numai o putere care ne pedepseşte, ci şi tiranul care ne ţine strâns în menghina fricii. Am fost zidiţi spre a trăi veşnic, de aceea este firesc ca înlăuntrul nostru năzuinţa după nemurire să se împletească cu frica morţii.

Legea păcatului a pătruns în viaţa omului prin propria lui fărădelege şi de atunci existenţa sa nu se mai îndreaptă în chip firesc spre nemurire. Dorinţa după nemurire nu se stinge, dar umbra morţii este cât se poate de reală. In agonia lui, omul născoceşte căi de a scăpa de realitatea chinuitoare a morţii, căutându-şi refugiul în patimi.

Astfel, el se afundă tot mai mult în păcat, iar moartea îşi întăreşte stăpânirea asupra lui. De aici tragicul cerc vicios ce caracterizează condiţia umană: în încercarea amăgitoare de a prelungi această viaţă trecătoare şi de a-i da un sens în pofida morţii, omul îşi caută mângâierea în patimi, dar sfârşeşte prin a fi tot mai încătuşat de puterea morţii şi de cumplita ei ameninţare. Cu cât păcătuieşte mai mult, cu atât creşte şi biruinţa morţii asupra lui. După cuvântul Scripturii, moartea este cel mai mare vrăjmaş al omului, însă omul alege o cale greşită de a lupta împotriva ei - calea iubirii de sine. Ca să supravieţuiască, el este în stare de orice fărădelege.

Cum dar vom ieşi din acest cerc vicios al patimii, al păcatului şi al morţii? Dumnezeu, în negrăita Sa înţelepciune, ne-a dăruit un nou început: Om Nou a venit în lume,
Care nu a fost zămislit în pofta stricăcioasă a patimilor şi asupra Căruia moartea, ca plată a păcatului, nu avea nici o stăpânire, dar Care de bunăvoie a ales să Se dea pe Sine morţii. Astfel, prin moartea Lui nedreaptă, Hristos a osândit moartea şi a slobozit neamul omenesc din robia vrăjmaşului.

Acest nou început a fost pus şi împlinit de Mântuitorul Hristos. El a primit firea noastră „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu, adică de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Zămislirea şi naşterea Lui nu s-au amestecat cu stricăciunea păcatului, de aceea Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioară nu era supus morţii. Dumnezeu fiind, El era fără de păcat şi nu ar fi trebuit să moară. Cu toate acestea, de bunăvoie şi în deplină ascultare faţă de Tatăl Ceresc, Hristos a primit moartea în trup, fără să fi gustat vreodată păcatul, precum însuşi mărturiseşte: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?" El este intr-adevăr Mielul lui Dumnezeu cel neprihănit şi nevinovat, Care ridică păcatele lumii.

Moartea - vrăjmaşul cel mai de temut al omului - a fost batjocorită, căci, înghiţindu-L pe Domnul cerului şi al pământului, a fost martora celei mai mari minuni din istoria omenirii: moartea lui Hristos, fiind cu totul nedreaptă, nefirească şi fără de vină, a biruit puterea morţii prin care vrăjmaşul ţinea în robie întreg neamul omenesc. Moartea a fost biruită de puterea dumnezeiască a Vieţii. Hristos a murit cu adevărat, dar fiind fără de păcat, nu era cu putinţă ca El să cunoască stricăciunea. Dumnezeu „n-a lăsat pe Cel Sfânt al Său să vadă stricăciunea" în mormânt şi L-a înviat a treia zi. Pătimind moarte nedreaptă din dragoste pentru noi, în chip liber şi de bunăvoie, lisus Hristos a biruit desăvârşit şi pentru totdeauna moartea noastră cea dreaptă şi, în negrăita Sa milostivire, ne dăruieşte şi nouă această biruinţă spre moştenire veşnică.

Cei ce se unesc duhovniceşte cu Hristos sunt renăscuţi prin Duhul Sfânt şi trăiesc potrivit legii celei noi a lui Dumnezeu, făcându-se părtaşi vieţii care începe cu moartea faţă de păcat şi lepădarea iubirii de plăcere. Murind de bunăvoie loruşi pentru porunca Domnului, ei se nasc întru viaţa cea veşnică a învierii Sale. Astfel, renaşterea duhovnicească a omului înseamnă moştenirea biruinţei lui Hristos asupra diavolului, asupra păcatului şi asupra morţii.

In Sfântul Botez noi ne „îmbrăcăm" cu Hristos, şi anume cu firea omenească a lui Hristos în care locuieşte trupeşte plinătatea Dumnezeirii. Altfel spus, ne îmbrăcăm cu nemurirea Lui. Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă omul n-ar mai săvârşi nici un păcat după botez, n-ar trebui să sufere moartea trupească, pentru că acolo unde păcatul a fost şters, moartea, ca urmare a acestuia, este de asemeni înlăturată. Dar Dumnezeu, în nesfârşita înţelepciune a iconomiei Sale, a îngăduit ca sfinţii Lui să guste moartea - chiar şi Preasfânta Sa Maică - pentru ca şi în moartea lor, precum în propria Lui moarte, moartea însăşi să fie osândită ca nedreaptă. Deşi nu a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul, Maica Domnului s-a făcut şi ea părtaşă sorţii de obşte a neamului omenesc. Mai mult, ea n-ar fi putut urma o altă cale decât cea a Fiului ei. Când murim în ascultare faţă de porunca lui Hristos, răstignindu-ne pe noi înşine de bunăvoie din dorinţa de a trăi potrivit voii Sale, moartea noastră este şi ea o biruinţă asupra morţii.

Atunci, prin harul lui Dumnezeu, moartea cea veşnică este un sfârşit nedrept chiar şi pentru noi păcătoşii. Ne pogorâm în mormânt, luând cu noi făgăduinţa învierii lui Hristos, şi în Ziua celei de-a Doua Lui Veniri, la glasul trâmbiţei îngerului, vom învia cu trupuri nestricăcioase şi vom fi răpiţi în nori „ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul."

„Indrăzniţi dar, Eu am biruit lumea", spune Domnul. Biruinţa Lui este moştenirea noastră. Hristos ne-a dăruit Trupul Său în şi prin care moartea a fost nimicită, iar prin Sfintele Sale Taine El ne hrăneşte neîncetat cu mâncare şi băutură cerească. în felul acesta moartea este biruită înlăuntrul nostru, căci Trupul şi Sângele Domnului, pline de viaţa Lui, sunt „antidotul" împotriva morţii noastre. Hristos ne-a dăruit biruinţa Lui întru moştenire nestrămutată, făcându-ne părtaşi vieţii veşnice alături de El.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

"Adu-ti aminte de dragostea cea dintai", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Adu-ti aminte de dragostea cea dintai"

05 Decembrie 2018

Vizualizari: 219

Voteaza:

Biruinta lui Hristos asupra mortii - mostenirea omului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE