Al doilea cuvânt despre rugăciune: care e rugăciunea adevărată înfăptuită printr-o gândire desăvârşită.

1. Adevărata rugăciune stă în simţirea a ceea ce e în Dumnezeu; nu e cea în care gândirea stă înaintea Lui spunând cereri, ci e plinătatea iubirii. Nu stă în a fi în rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru a-I cere ceva, ci pentru a scruta Fiinţa Lui. Astfel, prin cele ce sunt ale Lui prin fire rugătorul îl vede la vremea rugăciunii ca prin nişte ochi minunându-se.

2. Sunt trei însuşiri naturale care ţin în chip constitutiv de această slăvită Fiinţă. Ele nu pot să crească dincolo de ceea ce sunt deja, fiindcă sunt desăvârşite; pot fi însă micşorate sau sărăcite din cauze accidentale. Ele sunt aievea cunoscute de intelectul obişnuit să se minuneze de mişcările ce ţin de fiinţă.

3. Ori de câte ori mintea va încerca să scurteze ceea ce e ascuns şi nu va reuşi pentru că e nevăzut, prin unele ca acestea ea va putea să contemple în uimire acea Fire care în chip natural nu poate fi cuprinsă nici de vedere, nici de intelect, nici de gândire.

4. Trei sunt, aşadar, spuneam, semnele distinctive proprii Firii lui Dumnezeu: bunătatea, iubirea şi înţelepciunea. Prin bunătatea Sa Dumnezeu a adus la existenţă creaţia; prin iubirea Lui a iubit-o apoi înainte chiar de a o crea; iar cu înţelepciunea Lui a rânduit tot ceea ce e desăvârşit, ca să fie pentru ca un prilej de ajutor şi de desfătare atât în cele de acum, cât şi în cele viitoare. Din toate acestea se cunoaşte adevărata şi nebiruita Sa iubire pentru ea [creaţie].

5. Celui ce, plecând de la acestea, scrutează necontenit Fiinţa dumnezeiască, i se întâmplă ca din această pricină rugăciunea lui să devină nemărginită şi necuprinsă, fiindcă plinătatea iubirii îl înalţă dincolo de o rugăciune pusă în mişcare doar de cereri. Dar rugăciunea în care gândirea stă în rugăciune înaintea lui Dumnezeu fără a rătăci fiind îmboldită doar de o cerere, rămâne slabă până ce gândirea nu va fi simţit iubirea dumnezeiască.

6. Intr-adevăr, plinătatea iubirii nu are nevoie să ceară de la Dumnezeu nimic, afară de puterea de a fixa gândirea în Dumnezeu fără a se sătura. Se întâmplă însă ca atunci când începe să pătrundă în iubirea şi cunoaşterea dumnezeiască, gândirea să dorească să facă cereri pentru a dobândi cutare sau cutare lucru, şi adeseori e vorba de lucruri înalte şi nobile.

7. Dar după ce a scrutat măreţia lui Dumnezeu plecând de la iubirea fierbinte a tainelor Lui, ea înţelege că ceea ce simte din El e mai însemnat pentru ea decât a rătăci în cele din afara lui Dumnezeu şi care nu ţin de Firea Lui. Fiindcă rugăciunea făcută din cereri şi rugăminţi e o grămadă de mişcări amestecate şi constă din rugăciuni îndemnate de nevoi concrete, în timp ce darul iubirii în rugăciune e tăcerea Duhului. Intr-adevăr, când mintea e unită cu Dumnezeu, se abţine de la cerere şi de la rugăciune.

8. Dacă însă cineva încetează o astfel de rugăciune din propria sa voinţă pe când iubirea sa n-a fost încă atrasă de o minunare tare într-unul din înţelesurile ei dumnezeieşti, atunci asupra lui va stăpâni risipirea şi se va umple de aduceri-aminte nefolositoare. Căci până ce nu ajunge să guste lucrurile mai bune care sunt în rugăciune, nu e bine să se oprească din înălţarea unor cereri dese. Dar printr-o cerere făcută cu stăruinţă se va apropia dc lucrurile mai bune despre care vorbim.

9. Ce lucru e mai mare decât rugăciunea [„Tatăl nostru”] pe care Mântuitorul nostru a dat-o Bisericii Sale? iar aceasta e în întregime făcută din cereri şi rugăminţi! E aşa însă nu pentru că Dumnezeu are nevoie de ele, nici pentru că ar fi necesar ca noi să ne aducem aminte de fiecare din acele lucruri chemându-le pe nume. Se ştie că Dumnezeu nu are nevoie să zică „fa pentru mine cutare sau cutare”, ca şi cum de aceasta ar atârna dăruirea de către El a celor pe care ştie deja că trebuie să le dăruiască, sau ca şi cum ar fi uitat sau n-ar voi să le dea. Aşadar, cine nu se mai roagă pentru lucruri anume numindu-le cu numele lor - fiindcă o atare părere e roada unei minţi copilăreşti şi nedemne de oamenii ajunşi la cunoaşterea unei înţelegeri adulte -, acela are o cunoaştere înaltă despre Dumnezeu Creatorul a toate.

10. Chiar şi Macarie, om minunat între sfinţi, când a fost întrebat cum şi de ce anume trebuie să se roage omul, a zis: „Nu-i nevoie să înmulţiţi cuvintele, ci în rugăciune omul să-şi întindă mâinile spre Dumnezeu şi să spună: Cum vrei Tu şi cum Iţi place Ţie. Şi de aici El ştie ce ne e de folos”.

11. Iată rugăciunea celor desăvârşiţi! Iată rugăciunea celor ce-L cunosc pe Dumnezeu aşa cum este FI! lată credinciosul care are o credinţă tare! în ce priveşte purtarea de grijă pe care Dumnezeu o are faţă de făptura Sa. oare pentru că Domnul nu cunoaşte deja nevoile noastre ne-a învăţat să ne rugăm Lui ca să ne dea cutare sau cutare? Fireşte că nu, ci din pricina slăbiciunii noastre şi pentru a hrăni gândirea noastră ne-a dat să ne desfatăm de cuvintele rugăciunii şi pentru a da o mângâiere slăbiciunii noastre; precum şi pentru a ne atrage spre prezenţa Lui.

12. Tot aşa şi în vremea Pătimirii: fiindcă pentru ucenici a înălţat atunci [lisus] rugăciunea Sa [In 17]; pentru ei a adresat o cerere Tatălui făcând-o auzită lor: prin voci limpezi El i-a făcut pe ucenici să audă cuvinte de îmbărbătare. Şi astfel sub formă de rugăciune a tăcut cunoscute ucenicilor tainele şi cunoaşterea celor ascunse, deşi e limpede că nu era vorba de rugăciune şi că firea omenească a Domnului nu avea nevoie să adreseze aceste cuvinte Tatălui.

13. E aşa pentru că lucrul de care părea să vrea să-L convingă cu vorbe pe Dumnezeu Tatăl era de fapt după voia Sa! E aşa pentru că voinţa Sa era de ajuns pentru a împlini numaidecât rugăciunea orice ar fi voit10! De aceea, cum spuneam, nu o rugăciune am auzit în acel ceas de la Domnul, ci acele cuvinte sunt taine pe care a vrut să ni le facă cunoscute prin ucenici. împlinindu-şi în acea noapte economia Sa, i-a fost limpede că acela era momentul în care astfel de lucruri trebuiau dezvăluite ucenicilor, întrucât în ele era o învăţătură şi o profeţie privitoare la cele viitoare.

14. Din astfel de cuvinte iese nădejde şi încurajare pentru tot neamul omenesc; şi încă mai mult pentru cei care se apropie de credinţa în El. Din ele vin o mângâiere şi o mare nădejde pentru ucenici. Ele vorbesc de tainele celor viitoare şi care vor deveni realitate deplină în lumea viitoare. Pentru povăţuirea ucenicilor şi a lumii întregi a
arătat Domnul că se foloseşte de o rugăciune alcătuită din cuvinte prin care cunoaştem măreţia şi slava hărăzite Lui la Tatăl. Deşi nu avea nevoie să-l aducă lui Dumnezeu Tatăl vreo cerere sau rugăminte, totuşi Domnul a tăcut şi arătat toate acestea ca nişte cuvinte pline de învăţătură.

15. Nici măcar în ceasul Pătimirii n-a fost nevoie ca El să înalţe o rugăciune, cum spunea fericitul Tâlcuitor în Comentariul la loan privitor la ceea ce a spus Domnul în ceasul acela sub formă de rugăciune şi care spune: „E bine ca acela care dă peste această scriptură să ştie că aici e o profeţie despre cele ce urmau să li se întâmple ucenicilor. Fiindcă acestea sunt cuvinte spuse sub formă de rugăciune. Să nu se privească, aşadar, nici la forma lor, nici la varietatea genurilor lor, ci la aspectul cu care a fost rostită rugăciunea”.

16. Şi puţin mai înainte, acolo unde vorbeşte despre întreaga rânduială a cuvintelor Celui ce ne-a făcut vii, Tâlcuitorul zice: „Acesta e în chip limpede sensul pe care înţelege să-l arate comentariul: că aici nu e o cerere, ci doar forma unei cereri. Fiindcă lisus rosteşte cuvintele rugăciunii ca şi cum aceasta ar fi o pildă; şi dacă cineva va voi să judece lucrurile în mod simplu plecând de la forma exterioară pe care a ascultat-o, va găsi că multe din ele n-ar fi fost cazul să fi fost rostite”.

17. Aşadar, după cum sugerează Tâlcuitorul, nouă ne revine să deosebim înţelesul întregii învăţături a Domnului, pentru că putem sesiza intenţia îndemnului şi forma învăţăturii: cu aceasta lisus ne înţelepţeşle prin transmiterea cuvintelor rugăciunii, şi în aceasta c ca şi cum El Însuşi ar cere Tatălui, învăţând astfel lama Sa. cunoaşterea duhovnicească şi cele ce pric esc cele ascunse.

18. Căci făcând aşa El ne-a învăţat să nc rugăm pentru cutare sau cutare lucru, cerându-le El însuşi Tatălui ca şi cum Domnul nostru n-ar fi ştiut deja ce anume cerea - pentru a ne face să înţelegem cu limpezime că nu e deloc necesar să îi aducem aminte lui Dumnezeu în rugăciune de lucrurile de care avem nevoie spunând numele lor Celui care cunoaşte inima şi care se îngrijeşte de toate! Pentru că, prin compătimirea pe care o are, Mântuitorul nostru care cunoaşte toate Se gândeşte la tot ceea ee ne priveşte, la ceea ce ne e de folos şi de învăţătură. Prin urmare, El a făcut aşa pentru a ne transmite în mod limpede predania rugăciunii şi cererile care trebuie înălţate, fiecare cu numele ei.

19. Dar de ce aceasta? Pentru ca prin meditarea continuă la unele ca acestea gândirea să se înalţe dincolo de cele pământeşti, şi prin tainele care sunt în cuvinte să se apropie de înălţimea nădejdii şi virtuţii, şi pentru că în ele e ceva care duce la îndreptarea purtărilor şi o învăţătură privitoare la taine, la vieţuirea, la cunoaşterea lui Dumnezeu şi meditarea la El, şi privitoare la intimitatea cu El pe care am câştigat-o deja prin Hristos. Explicarea a toate acestea a fost spusă deja îndeajuns aşa cum ne-a părut potrivit, pe scurt, în cuvântul anterior acestuia. Dacă, aşadar, se va apropia cineva în chip drept de gândul acestor felurite lucruri, nu va rămâne străin de gustul foarte bun care vine din citirea unui asemenea cuvânt.

20. Ne rămâne acum să vorbim doar despre anevoiosul gând căruia îi e închinat acest cuvânt; înţelegându-i sensul, ne vom înălţa până la izvorul acestei teme şi vom strânge în chip luminos şi pe scurt intenţia sa pe care o vom dezvolta.

21. Când cineva primeşte darul Duhului, mintea fiind luminată în realităţile ale căror înţelesuri le sesizează, se dedică şi mai mult cugetări în vremea rugăciunii, încetând a mai cere orice altceva. Intr-adevăr, din pricina descoperirii, dorinţa sa c cu totul stinsă, şi în locul cererilor cunoaşterea Duhului îl umple de lucrurile a căror fiinţă ascunsă o cunoaşte prin descoperirea înţelesurilor. Atunci părăseşte tot ceea ce voia el însuşi şi îşi găseşte odihnă doar în privirea lucrurilor negrăite.

22. Rugăciunea sa e doar privirea la Dumnezeu, aşa cum fac fiinţele inteligente care sunt în ceruri şi cum se va întâmpla în lumea viitoare. Pentru că acest dar al Duhului îl face să vadă necontenit cele negrăite printr-un înţeles şi într-o taină inexplicabilă. învăţătura privitoare la cele ascunse se întipăreşte în intelect prin puterea Duhului; şi înţelesul lucrurilor adânci se scrijeleşte în inima omului ca scrisul pe o tăbliţă. Dacă se întâmplă să fie pus în mişcare spre rugăciune fiind lipsit de astfel de lucruri, atunci inima sa se va elibera doar în rugăciunea de laudă.

23. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu îl ruşinează însă dc fiecare dată când vrea să-i adreseze o cerere deosebită de cea care-i spune: „Cum vrei Tu şi cum îţi place Ţie”. Dacă ar cere ceva din voie proprie, aceasta l-ar face să se arate mai înţelept decât Dumnezeu care l-a învrednicit de orice dar, în timp ce Duhul o ştie şi El îl conduce.

24. Când sufletul s-a limpezit, de îndată ce întâlneşte un cuvânt privitor la Dumnezeu, numaidecât gândirea Iui e îmboldită spre tăcere şi în ea se eliberează o aprindere duhovnicească şi o iubire liniştită şi uimită. Fiindcă întotdeauna când e uimită în Dumnezeu gândirea se adună cu uşurinţă şi se concentrează înăuntrul ei înseşi fără o constrângere sau forţare care să atârne de voinţa ei.

25. Doreşti să ajungi la aceasta, iubitule? Sarguieşte-te spre curăţirea sufletului! Nu te lăsa mişcai de acele lucruri care arzând puţin câte puţin se mistuie: căci, întrucât ele sunt aproape de tine, te aprinzi pentru ele mai mult decât pentru cele ce rămân lângă tine şi care se îndepărtează dintr-o pricină care nu atârnă de tine. Fiindcă sunt lucruri pământeşti!

26. Nu iubi, nici urî vreun om plecând de la purtările lui, ci iubeşte persoana lui, fără a cerceta purtările lui, cum face Dumnezeu. Fiindcă purtările noastre se schimbă; dar în faţa celui ce e de aceeaşi fire cu tine, tu rămâi neschimbabil asemenea lui Dumnezeu; Acesta ţi-a dat asemănarea cu El încă în baia naşterii din nou [botez]. Ajuns nestricăcios în taină, sârguieşte-te să ai şi o înţelegere nestricăcioasă, potrivit modelului pe care l-ai primit.

27. Doreşti să primeşti darurile care sunt semne ale sălăşluirii dincolo, pentru a împinge firea spre acel chip care îţi apare demn de măreţie? Dacă e aşa, atunci te voi face să intri la cea care e mama dorinţei pe care o ai. Mai mult decât orice alt lucru caută dulceaţa; ea trezeşte în tine ceea ce e de folos pentru duh şi pentru trup; te face să locuieşti necontenit în pacea gândurilor.

28. Fiindcă ea e un semn al nepătimirii sufletului. Dulceaţa e un semn al îndurării. Indurarea e un rod al smereniei. Dacă cineva nu coboară din înălţimea înţelegerii sale, nu se va putea arăta dulce şi blând faţă de cei pe care-i întâlneşte. Aceste zăloguri lucrează în suflet curăţia; de ele sunt puse în mişcare semnele nemuririi pe care le doreşti; şi tot datorită lor se depărtează de suflet irascibilitatea care e întunericul său.

29. Uşurinţa spre mânie vine din mândrie. Mângâie-te cu acest cuvânt; de fiecare dată când vei avea în tine gânduri smerite, nici cea mai mică urmă de mânie nu se va putea apropia de tine. Fiindcă smerenia ştie să rămână fără mânie chiar şi în neputinţă, precum şi în necazurile şi nenorocirile care ne vin de la aproapele. Există însă şi o mânie care vine din mişcarea temperamentului; ea nu pricinuieştc asprime, se domoleşte numaidecât şi e urmată de o străpungere necontenită.

30. Cine nu dobândeşte înainte de toate aceste lucruri nu va putea primi darul Duhului. Căci după Pavel nu e lipsit de contrazicere să ne desfătăm de lucrurile Duhului umblând în cele ale trupului [cf. Ga 5, 16 17; Rm X. 1 12]

31. Fiindcă atunci când nici măcar ceea ce ţine de înţelegere nu urmează Duhul prin înălţimea gândirii şi modurile ei slăvite vrednice de Dumnezeu, atunci şi sufletul rătăceşte în jurul împlinirii a ceea ce ţine de trup, chiar dacă e bogat de gânduri înalte care vin din citire[a Scripturilor] şi din osteneala trupului.

32. Pentru că harul Duhului nu e primit în trup, ci în inimă, iar lucrarea sa e primită în mădularele lăuntrice ale sufletului şi e cunoscută prin minte. Căci înăuntru trebuie să ne împodobim [cf. 1 Ptr 3, 3-4], ca nişte săraci care-L primesc pe Hristos.

Sfantul Isaac Sirul

Cuvinte catre singuratici. Partea a III-a recent regasita; Editura Deisis

Cumpara cartea "Cuvinte catre singuratici. Partea a III-a recent regasita"

 

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea sotilor
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: