In acatistul Rugului Aprins se spune: „Bucură-te, Mireasă, urzitoarea de nesfârşită rugăciune". Ce rol a avut acest grup în viaţa duhovnicească postbelică?
La mănăstirea Antim din Bucureşti, încă din anii '46-'47, s-a înfiripat o mişcare care s-a definit a fi, mai târziu, a Rugului Aprins. Eu aş lua-o de mai înainte de '45-'46, când un intelectual foarte rafinat, evreu, pe nume Marcel Avramescu, foarte talentat, s-a convertit el, cu întreaga familie, la creştinism şi cu atâta putere, încât patriarhul Iustinian l-a hirotonit preot şi i-a dat biserica Schitul Maicilor. Părintele Avramescu a avut o foarte mare putere de atracţie asupra intelectualităţii bucureştene, iar predicile sale, care erau de o înaltă ţinută estetică şi teologică, erau cu regularitate ascultate de persoane şi personalităţi ca Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Profesorul Alexandru Miro- nescu, Ion Barbu, etc. La un moment dat,
Părintele Avramescu a trecut printr-o criză şi aceştia, care mergeau frecvent la el, au rămas pentru o vreme cam singuri. Atunci s-a ivit Sandu Tudor (poet, gazetar, pamfletar), cunoscut în presa interbelică, dar care avea o foarte vastă cultură de autodidact, cum ar fi cea de teologie. Cunoştea bine pe Sfinţii Părinţi, cunoştea literatura filocalică şi era bine primit printre călugării de la Cernica, pentru că mergea uneori să le ţină conferinţe. Unii îl luau în serios, alţii nu. Dar atunci, în anii "50, chiar "51-"52, gazetarul Sandu Tudor s-a hotărât să devină călugăr şi a intrat în mănăstirea Antim ca frate, a ocupat o chilie de deasupra clopotniţei, pe care şi-a mobilat-o şi în care şi-a adus vasta sa bibliotecă. Mai târziu a devenit schimnic, cu numele Daniil, şi, astfel, la mănăstirea Antim, la care el devenise călugăr, s-au readunat intelectualii pe care i-am pomenit şi s-a constituit acest cerc, care nu era o organizaţie, ci era un cerc de prieteni, fără nicio intenţie subversivă la adresa regimului.
Dintre figurile Bisericii trebuie să-l citez neapărat pe părintele Dumitru Stăniloae, care era mentorul teologic al lor, şi pe părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, care era adevărata cremă duhovnicească. Crema duhovnicească nu era Sandu Tudor. El nu avea nici cultura şi nici puterea de trăire a părintelui Benedict. Viaţa părintelui Benedict se apropia de cea a unui sfânt şi nu păcătuiesc spunând acest lucru, pentru că l-am cunoscut foarte bine, eu şi generaţia mea. A fost şi el călugăr de mănăstire la Antim, a murit la adânci bătrâneţi, în mănăstirea Cemica, unde este şi înmormântat, dar nu înainte de a fi diortosit Proloagele de la Neamţ, adică vieţile sfinţilor, care, mai târziu, au apărut la editura Mitropoliei de la Craiova. Mai citez pe cei care frecventau acest cerc: părintele Sofian Boghiu, părintele Felix Dumneac şi pe părintele Roman Braga, trecut prin închisori (de fapt, toţi au trecut prin închisori).
Trebuie să vă spun că, exceptându-l pe Andrei Scrima, care era tânăr şi care a plecat la timp în străinătate, toţi au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi, chiar în lotul care s-a numit al „Rugului Aprins". Ce făceau acolo? Se ţinea o conferinţă pe o temă filocalică, de mare frumuseţe şi adâncime, şi se cânta în comun, în biblioteca mănăstirii, de obicei. După ce participau la vecernie, o dată pe săptămână, se retrăgeau în bibliotecă şi acolo, fără obloane trase şi fără foarte multe secrete, cântau câteva imne, se ţineau, deci, şi conferinţe, dezbateri pe seama conferinţei, etc. In fond, erau introduceri în literatura şi duhovnicia filocalică şi se făcea introducere în Rugăciunea inimii sau Rugăciunea isihastă. Un rol important în această treabă l-a avut un călugăr rus, Ioan, refugiat din cauza comunismului din Uniunea Sovietică şi care se aşezase lâ mănăstirea Cernica.
Trebuie să vă spun că această practică - a rugăciunii isihaste - de care eu, în comunicarea mea, am vorbit numai în treacăt - dacă nu este supravegheată şi controlată suficient de părintele duhovnicesc poate să dea naştere unor accidente grave (de ordin spiritual, bineînţeles). Aşa încât nu ştim când şi dacă această binecuvântare s-a întrerupt. Dacă, poate, s-a întrerupt, ea a fost reluată, reînnoită prin acest călugăr rus, care a dat binecuvântarea celor de la Antim şi care s-au angajat printre ei părintele Benedict Ghiuş şi părintele Sofian Boghiu. Sunt primii pe care i-aş cita cu toată convingerea şi fără reţinere. Mai târziu s-a adăugat şi părintele Adrian Făgeţeanu. A fost un curent extraordinar, care, în fond, era una din expresiile duhovniceşti de reacţie împotriva comunismului ce se instala tot mai puternic în ţara noastră.
Trebuie să citez şi împrejurarea în care stăpânirea a început să fie alarmată, în 1957 părintele Andrei Scrima a reuşit să obţină permisiunea de a pleca în străinătate. La Paris s-a cunoscut cu marele teolog Olivier Clement, căruia i- a povestit ce se întâmplă. Şi Olivier Clement, aşa cum sunt occidentalii - naivi, în mare măsură - fără să intuiască primejdiile care ne pândeau pe noi, în interior, s-a apucat şi a scris o pagină întreagă în ziarul „La Reforme" despre această mişcare şi, dând nume, şi, mai mult decât atât, spunând că este o mişcare cu caracter anticomunist, cu precizarea că monahismul românesc din filosofic devine filocalic, a scris că, de fapt, ea constituie şi prefigurează o mişcare anticomunistă patronată de Patriarhul Iustinian. Imaginaţi-vă că Securităţii nu i-a trebuit altceva decât să aibă acest articol de ziar şi să-i ia unul câte unul. Eu am fost luat pe altă linie decât Rugul Aprins, pentru că nu mă număram printre ei. Eu nu am fost mistic niciodată, fiind un călugăr de natură niţel mai haiducească, aşa încât aveam destulă decenţă ca să nu aspir la înălţimile la care erau ei. Sunt, însă, în cunoştinţă de cauză, pentru că am lucrat ani de zile în acelaşi birou, la biblioteca Patriarhiei, cu părintele Andrei Scrima, care era unul dintre ei şi-mi povestea totul.
Vreau să adaug că părintele Daniel Sandu Tudor, care a patronat acest grup, a murit în închisoare, la Aiud. După ce stătusem în aceeaşi secţie, a 12-a TBC, a fost ridicat din ea şi, la scurt timp, am aflat că a murit în altă parte a închisorii. Ne-am adunat, apoi, câţiva. Eram diacon, nici măcar nu eram preot, şi i-am făcut, în şoaptă, slujba înmormântării, fără să-l fi văzut şi fără să fi ştiut unde este îngropat, pentru că nu se punea niciun fel de cruce şi nu se făcea nici un fel de mormânt. Singur mormântul părintelui Haralambie Vasilache, care a murit acolo, a fost identificat, cu mare greutate, datorită unui semn reţinut de cineva, dintre cei care făceau îngropările. Daniel Sandu Tudor a scris acest acatist, la care s-a referit întrebarea, „Acatistul Rugului Aprins", care este de o mare frumuseţe şi de o mare profunzime.
IPS Bartolomeu Anania
Fragment din cartea "Rugaciunea, izvor de putere in incercarile vietii", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Rugaciunea, izvor de putere in incercarile vietii"
-
Viata duhovniceasca
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Viata duhovniceasca si familia
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.