Să vedem următoarea întrebare: „Vorbiţi despre supunerea voinţei umane fată de cea dumnezeiască, chiar omul este sfânt. Cum putem cunoaşte în fiecare caz concret dacă este voia lui Dumnezeu sau voia noastră, când şi intr-un fel, şi în altul facem lucruri nepăcătoase?”
In duminicile precedente ne-am referit la ceea ce spune Hristos: „Să nu se facă voia Mea, Părinte, ci voia Ta!” şi spuneam că voia lui Hristos nu putea să fie o voie păcătoasă. Era sfântă. Şi totuşi a fost nevoie să nu se facă voia Lui, ci a Tatălui ceresc. De aceea, în grădina Ghetsimani, când au fost să-l prindă pe Hristos şi Apostolul Petru a scos sabia şi voia să se lupte şi sa îl împiedice pe Hristos să meargă spre pătimire, Acesta a zis: „Nu voi bea, oare, paharul pe care mi l-a dat Tatăl?”
Dacă Hristos, a cărui voinţă este sfântă, lasă voinţa Sa de o parte şi se supune voinţei Tatălui, ce să mai zicem de noi, care suntem păcătoşi şi a căror voinţă este păcătoasă. Dar chiar şi în situaţia în care ceva pare bine în sine, nu înseamnă că el trebuie înfăptuit neapărat. Trebuie să se facă ceea ce vrea Dumnezeu şi nu ceea ce vrea omul. Dacă nu se va supune omul voii lui Dumnezeu, ci se va lăsa în voia sa, oricât ar părea că este de bun, se va afla departe de Dumnezeu. Şi afându-se departe de Dumnezeu, ce altceva va face, dacă nu păcate?
Cum poate cineva să cunoască în fiecare caz concret voia lui Dumnezeu? Şi altădată am spus şi repet şi astăzi: noi să facem voia lui Dumnezeu în cazurile în care cunoaştem care este aceasta. Atunci când nu o cunoaştem, nu-i nicio problemă. Dar când cunoaştem bine că Dumnezeu vrea ceva de la noi, fără ezitare şi fără nicio rezervă să împlinim acel ceva. Dacă vom face voia lui Dumnezeu în astfel de cazuri, vom fi luminaţi să vedem care este voia lui Dumnezeu şi în alte situaţii, pe care mai înainte nu le puteam cunoaşte.
Mai concret: oricât am fi în întuneric - şi suntem în întuneric! - există unele lucruri pe care cu toţii le vedem a fi voia lui Dumnezeu. Făcând cele pe care le înţelegem că le vrea Dumnezeu, dar cu dispoziţie de a ne supune lui, începe să cedeze întunericul, începe să vină lumina în sufletul nostru şi, prin urmare, vedem mai mult ca înainte voia lui Dumnezeu şi în alte situaţii. Făcând în continuare voia lui, ni se măreşte şi mai mult orizontul şi înţelegem şi mai clar ce vrea Dumnezeu de la noi. Astfel ajungem în punctul - să nu vă îndoiţi deloc de aceasta! - să ştim de fiecare dată voia lui Dumnezeu si nu ne aflăm niciodată în dilemă.
Cu smerenie gândesc că de obicei, cei care se află în situaţii dilematice - „Vreau să fac voia lui Dumnezeu, dar nu ştiu care este!” - în adâncul lor o ştiu, dar nu vor să o facă. Este cu neputinţă ca Dumnezeu să lase în întuneric pe omul care vrea să-i împlinească voia. II va ajuta cumva să o vadă. Şi dacă cineva se însală, se va smeri si mai mult si va dori cu mai mult zel să împlinească voia lui Dumnezeu.
Cu acest prilej, îngăduiţi-mi să subliniez cât de mare însemnătate are supunerea faţă de voia lui Dumnezeu. Desigur, astăzi, tinerii, când aud cuvintele ascultare şi supunere, se revoltă, deoarece duhul care circulă şi întreaga atmosferă le spun altceva: „Jos regimul! Suntem liberi! Facem ce vrem! Facem ce credem!” Faceţi ce credeţi! Eu, personal, nu o să intru în ceartă şi război cu nimeni. Ce vreţi, aceea să faceţi! Dacă găsiţi viaţă în ceea ce vreţi să faceţi, rămâneţi acolo si trăiti! Dacă, însă, simţiţi puţin că nu este viaţă în voinţa voastră sau vedeţi mai târziu că nu este viată în ceea ce ati făcut, atunci si numai atunci, ascultaţi şi ce spunem noi.
In neascultare se ascunde moartea care nu are înviere
Omul a pierdut viaţa, a pierdut ceea ce numim viaţa cu Dumnezeu, viaţa din Rai, din pricina neascultării. Hristos nu a venit numai să predice sau să facă numai un lucru sau altul. Tot ceea ce s-a întâmplat cu El, a se naşte, a creşte, a merge, a veni, a face minuni, a propovădui, a fi dat morţii, se încadrează într-o singură atitudine: ascultare faţă de Tatăl cel ceresc. Adică, Hristos, cel de-al doilea Adam, face ceea ce n-a făcut primul Adam. De aceea, subliniază Apostolul Pavei: „Ascultător facându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce!”. Atât de mult a ascultat de Tatăl, atât de mult s-a supus Tatălui, în asemenea măsură s-a predat voii Tatălui ceresc, încât, fiind nevoie să moară, a murit şi, mai mult decât atât, a murit pe cruce. Această ascultare, care a ajuns până la moartea prin răstignire, a dus la învierea lui Hristos ca om si la învierea tuturor.
Să nu aveţi nicio îndoială că, ori de câte ori cedaţi unei ispite, ori de câte ori cedaţi ispitei de a face voia voastră, undeva aşteaptă moartea, dar moartea care nu are înviere. Şi, de asemenea, să nu aveţi nicio îndoială că, de fiecare dată când are cineva curajul, are cineva îndrăzneala să zică: „Nu se va face voia mea, ci voia lui Dumnezeu”, chiar dacă aceasta include moartea exterioară, după ea urmează viaţă, urmează învierea.
Mai înţeleg, oare, astăzi oamenii această limbă? Sau tinerii? Este posibil să nu o înţeleagă, dar acesta este adevărul. Nu are importanţă cine îl acceptă şi cine nu, cine îl vrea şi cine nu, cine îl crede şi cine nu. Important este că acesta este adevărul.
Desigur, veţi zice că eu sunt cel care spune că acesta este adevărul. Tu spune altceva şi trăieşte altfel! Noi ştim că toţi oamenii care au devenit mădulare ale Bisericii şi s-au sfinţit până astăzi, apostolii, martirii, cuvioşii, au urmat fără excepţie acest drum al lui Hristos. Mai ştim, de asemenea, că si astăzi, în orice moment împlineşte cineva acest lucru, trăieşte. Orice om ştie din experienţa sa personală că, de fiecare dată când se supune ispitei voinţei lui, moare. Acest lucru îl ştim şi acest lucru îl spunem.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
Despre patimi si rugaciunea mintii, Editura Bizantina
Cumpara cartea "Despre patimi si rugaciunea mintii"
-
Voia Domnului si vointa omului
Publicat in : Editoriale -
Faca-se voia Ta Doamne
Publicat in : Poezii ortodoxe -
Un gand, o rugaciune, o raza de lumina
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.