Disperarea! Cuvant infricosator, cuvant care inseamna catastrofa, cuvant ce semnifica distrugere din partea tuturor felurilor de rele.
Nimic nu este mai rau decat disperarea; atunci cand omul se afla in pragul disperarii nu mai alearga nicicum sa-si caute vindecarea, ci isi lasa patima netamaduita, ca sa-i infesteze si sa-i devoreze inima si sa-i strice sufletul. Cel cuprins de acest rau se indreapta spre dezastru, grabindu-se spre pierdere. Nimic in el nu mai ramane sanatos: mintea este neputincioasa, inima sufera, chibzuinta l-a parasit, iar cugetul si-a pierdut vigoarea; forta morala i-a slabit; curajul l-a abandonat, tristetea ii roade inima, iar un intuneric adanc i-a acoperit mintea. Umbra mortii se arata cutremuratoare inaintea lui si il vaneaza ca pe un fugar; este ingrozit de ea, insa chipul mortii ramane de-a pururi in fata ochilor sai; vrea sa se elibereze de aceasta, dar nu poate s-o alunge; umbra mortii il asupreste; tristetea si melancolia pun stapanire pe inima sa.
Cel disperat simte ca viata il apasa si cauta sa se elibereze de povara ei. Cel disperat, pierzand increderea in viata, nu mai alearga la doctor, pentru ca isi socoteste suferinta de nevindecat; nu cauta sa foloseasca vreun medicament, pentru ca le considera fara puterea de a-i aduce vindecarea; isi ascunde suferinta si nu vorbeste despre durerile provocate de ea; cel disperat si-a pierdut nadejdea in Dumnezeu, aceasta ancora sigura a vietii, si se clatina asemenea unei corabii in mijlocul marii infuriate, care ameninta plina de manie cu valurile ei umflate si inspumate sa scufunde nava; cel disperat a lepadat de la sine nadejdea in Dumnezeu si in ajutorul, iubirea si atotputernicia Sa dumnezeiasca, pentru ca a lepadat credinta in Domnul, precum si nedespartita de ea dragoste dumnezeiasca.
Cel disperat, desi traieste, este mort, pentru ca a pierdut legatura care il tinea in lume; a pierdut simtirea sufleteasca prin care se facea constient de frumusetile lumii si se desfata de veselia care izvora din ea; sufletul lui nu mai afla nici o atractie in lumea aceasta plina de minuni, unde intelepciunea, bunatatea si atotputernicia dumnezeiasca si-au revarsat din belsug harurile.
Frumusetea neasemanata a firii care-l inconjoara nu-i aduce nici o mangaiere. Veselia si incantarea care se revarsa pretutindeni in creatie, care stralucesc asemenea unei puteri desfatatoare, manifestandu-se in imparatia celor vii, nu-i aduce nici o multumire. Cerul si maretia lui si-au lepadat in ochii sai gloria; slava Soarelui nu trezeste nici un sentiment de bucurie in inima sa goala de credinta, nadejde si dragoste. Un val greu i-a acoperit ochii sufletului si le-a ascuns harul si stralucirea creatiilor [dumnezeiesti] sublime.
Intreaga fire se bucura, numai el, in mijlocul acestei veselii generale, se afla trist; urechile lui nu mai asculta cu atentie armonia care desfata auzul credinciosilor. Niciunde nu afla vreo desfatare, niciunde vreo mangaiere, nimic nu-i poate indeparta starea de melancolie; o descurajare cumplita i-a invadat inima, iar golul din ea a ajuns un haos. Nimic nu e in stare sa-l umple. Simtamintele inimii, care-l legau de cei dragi, si-au pierdut orice putere; inima lui este moarta. Lumea sensibila si cea spirituala au disparut din fata ochilor sai: cum poate sa traiasca, odata ce toate i-au fost luate? Cum sa mai continue sa ramana in mijlocul unei asemenea dezordini?
Viata a ajuns sa fie dureroasa, iar povara ei este de nesuportat: pentru ce sa mai zaboveasca fara nici un scop? Pentru ce sa sufere? De ce sa nu-i puna el insusi capat acestei vieti, de vreme ce moartea intarzie; daca ii este cu putinta sa se elibereze de rele, de ce sa le mai tolereze? Ce-l impiedica? Oare nu este o nebunie sa-ti astepti moartea care neincetat este de fata, dar care inca nu-ti ia viata? De ce sa nu-si ia el singur viata, luand asupra lui lucrarea care ii apartine mortii? Ce himera este aceasta, isi spune, care ma face sa-mi fie teama de ea? Ce mai nadajduiesc? Ce mai astept? Sa ne punem de-ndata pe treaba si toate relele vor fi oprite: tragedia va lua sfarsit si bietul deznadajduit, care nu s-a dus la doctor si nu si-a dat pe fata suferinta si a respins medicamentele evlaviei, a parasit viata si s-a dus din lumea [aceasta], ca sa puna capat suferintelor sale; dar a uitat ca astfel se muta intr-o alta viata, vesnica si de nesfarsite chinuri, unde durerea va fi necurmata. Nefericitul om!
Sfantul Nectarie din Eghina
Articol preluat din cartea "Cunoaste-te pe tine insuti", Editura Sophia
Cumpara cartea "Cunoaste-te pe tine insuti"
.jpg)
-
Disperarea
Publicat in : Credinta -
Chestiunea curatiei
Publicat in : Credinta -
Minunea mea de la Sfantul Nectarie
Publicat in : Dogmatica -
O minune a Maicii Domnului Pantanassa
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.