De cele mai multe ori, nu ne depăşim problemele, ci învăţăm să trăim cu ele. Are loc, într-un fel anume, o simbioză de alt nivel. Nu-ţi lua drept ţintă vindecarea fiindcă o să fii dezamăgit. Mai bine cere-I lui Dumnezeu şi ţie să înveţi să trăieşti cu acestea în armonie.

***
Toate problemele au un sens mai profund şi slujesc unui plan de neînţeles pentru logica noastră.

***
Când ne acceptăm pe noi înşine, ne aflăm izbăvirea. Dacă există o oportunitate să te simţi mai bine, aceasta e cea a reconcilierii. N-are sens să rămâi la problema pe care o porţi cu tine. Important este să poţi trăi cu ea. Fără furie, ba chiar în pace.

***
Când te sufoci? Când te împotriveşti. Dacă te laşi, vei pluti, pur şi simplu, pe apă. Nimic altceva. Inveţi să înoţi când începi să te laşi. Să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu înainte de a ne îneca în gândurile şi patimile noastre.

***
Tot ceea ce pierd mă face să caut, ceea ce traumatic îmi lipseşte mă împinge spre căutare. Trauma cea mai adâncă deschide uşa creaţiei. In cele din urmă, istoria ne este determinată de cele mai adânci pierderi.

***
Minunea în viaţa noastră presupune timp, stăruinţă, răbdare. Nu ţintiţi la schimbări mari, fiindcă n-o să aveţi parte de ele niciodată. Luaţi aminte la acele schimbări de zi cu zi, „invizibile", ale vieţii voastre psihice, care sunt importante, minunate şi redemptorii. Toate îşi află schimbarea în sânul lui „acum".

***
Adeseori gândim mult spre a nu simţi. Ne îngrozesc şi refuzăm să ne trăim simţămintele.

***
Cât de mult pizmuiesc apa ce curge pe sub geamul meu... Nu se „împiedică" de nimic. Lasă în urmă orice obstacol. Işi face loc ca să treacă chiar şi pe unde s-ar părea că nu există. Işi schimbă forma, ritmul, se adaptează şi curge din nou spre a-şi găsi drumul. Iar la sfârşit, fie leneş, fie năvalnic, îşi împlineşte năzuinţa: marea. Să împrăştiem apele care băltesc înăuntrul nostru. Puneţi-le în mişcare spre a-şi afla drumul. Să le îngăduim să se pună în mişcare.

***
Fiecare faptă a noastră „luminoasă" ascunde în spatele ei o mare umbră. Să nu ne speriem. Să vedem ce dar se ascunde în spatele ei pentru noi. Ce vrea să ne spună.

***
Orice încercare de viaţă vrea să ne transmită ceva. Este sufletul nostru care, trădat, caută să ia câte-o gură de aer şi ne-o mărturiseşte în diferite feluri şi prin anumite semne. Drag îi e limbajul acesta al trupului. De aceea, când trupul ne doare şi suferim, bine e să vedem ce glas al sufletului l-am trecut cu de-a sila sub tăcere.

***
Trauma mă cheamă din nou să aprofundez, aflu, înţeleg, cunosc şi ucenicesc la înţelepciunea durerii sale.

***
Dacă nu ştii unde să te duci, du-te acolo unde ţi se află frica.

***
Ai căzut din nou. Aceleaşi simptome. Aceeaşi durere, pe care ai simţit-o, chiar dacă pentru scurt timp, că a plecat, a dispărut, nu va reveni. Şi e aici din nou.

Iţi înalţi glasul: „Dumnezeul meu, din nou aceleaşi lucruri...".

Si totuşi, niciodată nu e acelaşi lucru, niciodată nu suntem aceiaşi. Imaginează-ţi un om legat. Face încercări repetate să se dezlege, se poate să nu reuşească să se dezlege cu totul, dar, de fiecare dată, funiile slăbesc cât de
cât.

***
Ne doare mult. Suferim. Dar undeva acolo, în străfundul nostru, un glas ne zice: „Ţine-te, nu te teme, trebuie să treci şi de asta, ţi-e de trebuinţă călătoriei. Astăzi te simţi gol. Ţi-e foarte frig. Dar mâine experienţa dobândită îţi va fi haina care-ţi va încălzi inima şi-ţi va schimba viaţa. O să vezi: ceea ce astăzi te răneşte, mâine te va întări".

***
De multe ori, în spatele bolilor se ascunde o mare şi adâncă vinovăţie, care nimiceşte tot ceea ce va găsi în calea sa, spre a-şi afla ispăşirea.

***
Iată un exerciţiu duhovnicesc. Dacă astăzi nu reuşeşti să zâmbeşti, la sfârşitul zilei să zici: „Nu contează, o să reuşesc mâine". Astfel vei adormi în fiecare seară cu nădejdea pe buze.

***
Tristeţea nu e un blestem ce trebuie exorcizat din viaţa noastră, ci un proces de prefacere. Un proces care trebuie respectat, oferindu-i-se timpul de care are nevoie pentru a se exprima. O pagubă, ceva ce ai pierdut şi de care, poate, nu-ţi aminteşti, ceva ce-ţi lipseşte sau care s-a încheiat, ia un chip nou, se preface, renaşte, se metamorfozează. Să lăsăm şinele să simtă, să cadă si să se ridice. Să-l doară si să râdă. Să se supere şi să se liniştească, să nu creadă şi să-şi recapete credinţa, să
păcătuiască şi să se pocăiască. Lasă-ţi viaţa să curgă şi oferă-I lui Dumnezeu locul cel dintâi. Nu cere să te prefaci într-o statuie perfectă şi atât de rece, de gheaţă, neputincioasă să simtă.

Nu-ţi dori să controlezi totul fără a şi trăi. Nu, nu eşti un virtuos, ci speriat de moarte. Să-ţi aminteşti că de Rai ne temem mai mult decât de iad.

***
Intr-o lume a suferinţei, durerii şi morţii simt că cea mai duhovnicească faptă este să zâmbeşti.

***
Intr-o zi în sufletul tău e soare, iar în următoarea, nori şi ploaie torenţială. Nu ştii care-i pricina. Cel puţin, cea evidentă. Este ceea ce remarcă Maro Vamvounâki: „coabităm c-o inimă străină..Secretul e să nu te împotriveşti. Ci doar să accepţi că asta e viaţa. O alternare continuă de peisaje. In final, ceea ce accepţi crapă de ciudă şi pleacă. Işi urmează ciclul şi se retrage. Dacă te tulburi, nu vei face decât să întreţii starea în felul cel mai rău cu putinţă.

***
Am avut o durere insuportabilă de stomac. Din nou am înghiţit un sentiment fără a-l mesteca deloc.

***
Frica mea cea mai cumplită este să-mi accept frica.

***
Inainte de a te duce la medic şi a-ţi umple cu medicamente noptiera, încearcă să-ţi asculţi corpul. Trupul nu ştie să mintă. Mintea, da. Nu însă şi trupul. Simptomele somatice nu sunt decât o formă de scriere. E o limbă ce-ţi spune o poveste. Iţi strigă un adevăr pe care mintea l-a trecut sub tăcere, inventând mii de chipuri. Este povestea pe care tu n-ai spus-o şi pe care trupul ţi-o reaminteşte. De nu vei găsi căi ca să spui povestea sufletului tău, o s-o facă viaţa în chipul ales de ea.

***
Suflete rănite, delicate şi mătăsoase, pline de frici, nesiguranţe, obsesii, panici şi călătorii în abisuri. Cât de alinător e cuvântul lui Caruso: „De multe ori nevroza e drumul spre sfinţenie..

***
Când trupul suferă, sigur am provocat dureri sufletului.

***
Să nu uităm că de multe ori mâncarea (în exces) este un drog al sufletului.

***
Câte kilograme a trebuit să depui ca să-ţi ascunzi singurătatea şi gingăşia? Când sufletul e înfometat, trupul se îngraşă.

***
Maladiile sufleteşti (şi nu numai) ascund de multe ori o realitate pe care nu suntem în stare, nu voim sau ne e teamă s-o privim în ochi şi s-o înfruntăm.

***
Oamenii nu se schimbă uşor. Nu pentru că nu vrem, ci de obicei pentru că nu ştim sau nu putem îndura schimbările. De multe ori patologia noastră este singurul fel în care am învăţat să trăim. De aceea, în loc să-i judecăm pe ceilalţi, să le oferim un alt mod de viaţă şi fiinţare. Cu cât cresc, cu atât mai mult simt că singurul criteriu, care arată că cineva îl are în sinea sa pe Dumnezeu, este îndurarea.

Să înţelegi şi să accepţi neputinţele celorlalţi. Dificultatea lor de a se schimba. Spune-mi cât de indulgent eşti, ca să-ţi spun cât cer ascunzi înlăuntrul tău.

***
Pierdem preţios timp în decursul vieţii, crezând că ne vom putea schimba pe noi înşine. Mai mult, când aşteptăm mai întâi ca ceilalţi să se schimbe, atunci diavolul ne învăluie nădejdea în confuzie. Nimeni nu se va schimba fiindcă o să i-o cerem noi. Nici măcar noi înşine. Am vorbit, am avut o discuţie frumoasă, dar la sfârşit cu toţii vom face ceea ce suntem în stare. Astfel că ceea ce ne preocupă nu este să anulăm partea urâtă a caracterului, ci să învăţăm să trăim cu el, fără a ne dezintegra şi distruge
viaţa. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie să căutăm nu e cum ne vom „vindeca", ci cum ne vom chivernisi realitatea şi cum vom ajunge utili în viaţă. Omul sănătos psihic nu e cel fără probleme, ci cel ce poate, ştie şi vrea să-şi administreze traumele şi rănile.

***
Nu te pripi să cedezi disperării, nu te arunca în bezna deznădejdii. Invaţă să aştepţi. Dumnezeu ţine laolaltă toate răspunsurile şi surprizele. Aşa cum spunea Sfântul Porfirie: „Supărat poţi să fii, dar deznădejdii să nu-i faci loc. Nu ne lasă Dumnezeu! in deznădejdea ce te-a cuprins îţi trimite ceva la care nicidecum nu te-ai fi aşteptat...".

***
Când ai învătat să trăieşti de mic în hedonismul cicălelii, chiar de ţi s-ar dărui întreaga lume, tu tot vei avea ceva de murmurat împotriva sorţii tale negre. Nu suporţi iubirea fiindcă te sperie şi nelinişteşte. Simţi că iubirea te constrânge, te obligă. Până în ziua de azi n-ai jucat decât rolul omului care n-a fost iubit de nimeni şi pe care toţi l-au nedreptăţit. In pielea acestui rol ai învăţat să-ţi faci relaţii, să trăieşti, să fiinţezi. Aşa că te întrebi: „Acum n-o să fiu slabă? Acum sunt iubită, nu-i aşa? Mi-au dat, mi-au oferit şi se impune ca şi eu să dau înapoi? Trebuie şi eu însămi să dau şi să pierd ceva? Dar până acum eu doar ceream şi primeam. Acum trebuie să dau? Adică de acum n-o să am nici o scuză pentru greşelile şi patimile mele?" De multe ori nu voim minunea iubirii în viaţa noastră fiindcă iubirea înseamnă răspundere şi jertfă, şi noi am învăţat să trăim cu „nu te costă nimic să-ţi plângi de milă".

PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS

Fragment din cartea "VIAŢA FĂRĂ REŢETE", Editura Sophia

Cumpara cartea "VIAŢA FĂRĂ REŢETE"

 

• Sanatatea persoanei si a societatii
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Cunoasterea lui Dumnezeu si sanatatea sufleteasca
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Sanatatea, mai buna decat toate?
  Publicat in : Editoriale
• Sanatatea sufleteasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti