Rep.: Părinte Vasile, dacă doriţi, să discutăm despre şcoală. Copiii merg la şcoală, iar educaţia lor, chiar din primele clase, ajunge un coşmar atât pentru ei, cât şi pentru părinţi. Materiile pe care trebuie să le parcurgă sunt foarte multe, şi noi adăugăm la ele mereu. Incă din grădiniţă au început copiii să înveţe limbi străine, dansuri, gimnastica şi altele. Şi părinţii, şi copiii sunt încărcaţi şi epuizaţi. Să începem spunând dacă toate acestea sunt sau nu folositoare copiilor.

Pr. V. Thermos: Este o realitate a vieţii copilului de azi faptul că şcoala îi ocupă mai mult de jumătate din timpul pe care îl petrece treaz. Dacă excludem somnul, mai mult de jumătate din viaţa lui de zi cu zi o petrece la şcoală sau în activităţi legate de şcoală. Tot o realitate este şi faptul că în şcoală se pun bazele progresului întregii vieţi a copilului, ale profesiei, ale cunoaşterii lumii în general, şi nu este greşit să spunem că şcoala, după familie, reprezintă unul dintre elementele definitorii de dezvoltare şi formare a copilului. De asemenea, după introducerea pe care aţi făcut-o, foarte adevărat este şi faptul că de multe ori şcoala şi educaţia încep ca un vis frumos şi se termină ca un coşmar. Locul iniţial al şcolii în viaţa copilului este acela de a se constitui într-un vis, în ceva foarte plăcut. Şcoala reprezintă o desfăşurare a posibilităţilor copilului, care în clasă, cu ajutorul profesorului, îşi descoperă puterile proprii, posibilităţile sale, descoperă lumea cunoaşterii şi concomitent se pregăteşte pentru socializare, prin convieţuirea cu ceilalţi copii. Asta era hărăzit să fie educaţia, şcoala - un vis. Dar pentru foarte mulţi copii funcţionează ca un coşmar.

Sunt mulţi copii care suferă de cu seara, adormind cu groaza că a doua zi trebuie să meargă la şcoală. Sunt copii care suferă din clipa în care părinţii se trezesc, apoi suferă la ore, la şcoală, în vremea temelor de acasă. Şi dacă acest fapt îl legăm de concluziile unor recente sondaje care indică un procent enorm, în jur de 50%, al adulţilor care nu citesc nici o carte, ci numai ziare sau reviste, înţelegem care sunt premisele acestui coşmar în viaţa adulţilor.

Lecturi suplimentare citesc de regulă copiii care merg bine cu şcoala. Un elev care nu merge bine, care rămâne corijent pe toamnă sau chiar repetent, nu va citi nimic, iar pentru cei mai mari, pentru cei care nu sunt la liceu, ci doar la o şcoală tehnică sau profesională, cititul este o cauză pierdută. Ceea ce înseamnă că lectura şcolară a devenit detestată şi ponoasele le trage cuvântul tipărit în general.

Prin urmare, avem unele lucruri de spus, avem de subliniat nevoia ca învăţătura să rămână o realitate îmbucurătoare, şi să îi ajutăm pe părinţi să se străduiască să îl facă pe copil să simtă faţă de învăţat ceea ce era hărăzit să simtă.

Rep.: Părinte Vasile, toţi părinţii încep cu bună dispoziţie, chiar dacă ei înşişi poartă în spate experienţe urâte, sau n-au avut legături bune cu şcoala. Dar experienţele rele trăite nu-i pot ajuta nici pe părinţi, nici pe copiii lor să vadă diferit şcoala. Părinţii vor să îi pregătească pe copii să iubească şcoala. La sfârşit se petrece însă exact invers. Putem vedea unde eşuează proiectul?

Pr. V. Thermos: Este adevărat ceea ce spuneţi şi am să vă exemplific prin două situaţii diferite, dar care au aceeaşi cauză. Adică aceea că părinţii transferă copiilor propria experienţă proastă legată de şcoală. Un caz este cel în care experienţa părintelui legată de şcoală nu a fost satisfăcătoare. Părintele să fi terminat şcoala, poate şi liceul, dar fără tragere de inimă, cu destul chin şi fără să fi fost nici el ajutat să îi placă. Aşa că, inconştient, nu îl ajută nici el pe copil să iubească şcoala. Nu-i transmite mesajul că această lucrare merită efortul, şi că poate aduce şi bucurie. Fără cuvinte îi transmite mesajul că procedura aceasta e dureroasă, obositoare, grea. Acesta e un caz.

Al doilea caz este cel în care părintele, din acelaşi motiv, a fost chinuit şi nu are o legătură bună cu şcoala, dar doreşte foarte mult ca copilul să înveţe. Precum mărturisesc înşişi părinţii: Vreau ca copilul meu să înveţe carte, nu cum am făcut eu, ca să-ifie viaţa uşoară. Aşa ajunge în situaţia de a-l presa pe copil, de a-l forţa atunci când vine vorba de şcoală. Şi iar se creează greutăţi, repulsie, tocmai din dorinţa şi aşteptările exagerate legate de şcoală, dorinţa părintelui ca copilul să fie un bun elev, să aibă numai note bune. (Trebuie subliniat aici că de multe ori nu şcoala îl deranjează şi-l îngreunează pe copil, ci atitudinea părintelui faţă de ea.)

Şi, după cum creşte nivelul educaţiei şi se ajunge la gimnaziu şi la liceu, şi se înmulţesc şi activităţile extraşcolare, şi se apropie şi examenele de final, cerinţele cresc exponenţial, şi se ajunge în situaţia în care la sfârşitul liceului copilul să cedeze din cauza tensiunii care domină. Părinţii se pot speria şi îi pot spune copilului -ca, de altfel, cei mai mulţi - nu-i nimic, ce-o fi o fi, însă chiar ei au contribuit fără intenţie la această tensiune, la această greutate uriaşă care atârnă pe umerii copilului.

Rep.: Părinte Vasile, mulţi părinţi le spun copiilor pe un ton ameninţător, de regulă atunci când sunt agitaţi şi fac prostii: „Nu mergi tu la şcoală, vezi tu acolo cum o să te cuminţeşti"! Aceste ameninţări funcţionează cu siguranţă negativ.

Pr. V. Thermos: Vroiam să mă refer şi la asta. Este un alt motiv pentru care un copil poa-te merge foarte temător la şcoală. Dacă în clasa întâi şi a doua copilul va găsi o învăţătoare care să ştie să-l încurajeze şi să-i arate dragoste, atunci poate să depăşească această problemă. Dacă însă nu găseşte o astfel se învăţătoare, atunci această ameninţare îl însoţeşte mereu şi îi colorează întreaga legătură de aici încolo cu şcoala. Aş vrea să subliniez cât de definitoriu şi important este învăţătorul sau învăţătoarea în prima şi a doua clasă de şcoală primară. Este o temă pe care, din nefericire, nici Biserica, nici clasa politică nu o ia în serios. Nu este exagerat să spunem că, în unele cazuri, persoana care primeşte un copil şi-l introduce în lumea învăţăturii îi influenţează acestui copil întregul traseu în viaţă. Există copii care, deoarece nu au fost abordaţi corect în primele două clase de şcoală, nu şi-au mai revenit niciodată. Şi nu vorbesc doar din prisma cunoştinţelor dobândite şi a notelor, ci că nu şi-au mai revenit psihologic niciodată. Şi în acest context, dacă tot suntem în acest punct, trebuie subliniat ca vârsta copilului care merge la şcoală să fie de cel puţin şase ani, în ciuda mentalităţii pe care o au mulţi părinţi care spun că e bine să mai câştige copilul un an. Din experienţa mea cu atâţia copii, pot spune că nu câştigă nimeni nimic.

Doar egoismul părinţilor câştigă, ei se pot făli în faţa cunoscuţilor că copilul lor începe şcoala mult mai devreme. Dar pe termen lung efectul îl resimte copilul. Mai bine să încercăm să mai amânăm mersul la şcoală al copilului, deoarece am văzut în practică multe greutăţi întâmpinate de copil în a se adapta, şi, în continuare, cum se întunecă întreaga imagine pe care o are copilul despre sine, cum nu e în stare să facă faţă primei clase de scoală.

Rep.: Din fericire, legea s-a schimbat şi copiii nu mai pot fi daţi la şcoală la cinci ani şi jumătate. Şi cred că şi părinţii ar trebui să se bucure când copilul merge puţin mai târziu la şcoală. Este o realitate, precum aţi spus, că primele clase sunt definitorii pentru copil. Spunea părintele Porfirie unor învăţători: „Luaţi clase de a-ntâia şi a doua!"

Pr. V. Thermos: Cunosc un om de 40 de ani, medic, cercetător la spital, care vorbeşte mereu cu recunoştinţă de învăţătoarea lui din primele două clase şi nu se ruşinează nici de colegii săi medici, nici de directorul spitalului, nu se ruşinează ca, în poziţia pe care o are, să amintească numele acelei învăţătoare şi cât de multe îi datorează.

Rep.: Părinte Vasile, cum ti putem ajuta pe copiii noştri, atunci când se găsesc acasă, aşa încât să iubească cât mai mult şcoala, care are un rol deosebit în viaţa lor?

Pr. V. Thermos: Intre cele enunţate mai devreme era şi faptul că şcoala ajută la creşterea şi maturizarea copilului, ceea ce este mai important decât cunoştinţele pe care i le oferă. Prin urmare, ar trebui să avem în vedere mereu că modul în care copilul se va preocupa de munca sa la şcoală, de temele pentru acasă îi ajută mult creşterea şi maturizarea. Spun asta, deoarece din practică nu este deloc de la sine înţeles. De multe ori vedem că copilul dezvoltă o asemenea legătura cu cititul, încât orice altceva, numai matur nu-l ajută să ajungă. Ce vreau să spun prin maturizarea Vreau să spun că ceea ce copilul are de pregătit ca lecţii pentru acasă este potrivit vârstei lui. Există uneori şi excepţii. Poate învăţătorul sau vreun profesor să-i dea ceva mai greu. Dar, în general, temele sunt armonizate cu vârsta copilului. Lucrurile sunt hotărâte de oameni care se preocupă de programă. Deci copilul va avea posibilitatea, în linii mari, să rezolve de unul singur cea mai mare parte a lecţiilor pentru acasă. Locurile care îi sunt dificile conţin elemente lipsă din anii precedenţi. Şi aceasta este o problemă - să vedem cum putem umple golurile de dinainte -, dar o vom discuta mai târziu, pentru a continua cu tema începută.

Desigur, va întâlni şi dificultăţi. Greutăţi care au legătură cu nivelul la care se află, greutăţi datorate oboselii, sau vreunei tensiuni, sau vreunui alt motiv din cauza căruia nu poate mintea sa să se concentreze şi să păşească mai departe.

Care e treaba părintelui, care e rolul său? Este acela de a-l susţine pe copil în locurile în care şovăie. Adică părintele îi transmite şi cu cuvinte, şi cu fapte, şi cu prezenţa alături de el: Sunt aici pentru orice ai nevoie. Dacă nu pricepi ceva din exerciţii, dacă nu înţelegi ce se cere, dacă te-ai încurcat şi nu poţi avansa, sunt alături pentru a găsi o soluţie. Pentru asta e părinte. Părintele nu este pentru a rezolva problemele grele de matematică în locul copilului, deoarece aşa va îngreuna percepţia corectă a profesorului asupra copilului, nu va şti care îi sunt golurile şi acesta se va îndrepta mult mai greu. Şi, dacă asta ar face-o toţi părinţii, profesorul n-ar mai şti pe cine are în clasă, câtă matematică ştiu copiii.

Nu este părintele nici pentru a citi compunerile şi a-i corecta greşelile gramaticale, sau pentru a-i spune ce alte idei să pună în compunere. Dar poate, discutând cu el, să-l ajute să găsească singur alte idei. Şi nici să-i interzică ceea ce el ar fi vrut să scrie. Părintele nu trebuie nici să ia cartea pentru „a-l asculta" la lecţiile care se cer învăţate. Sunt şi cazuri în care copilul are o nelinişte, nefiind sigur cât de bine ştie lecţiile învăţate, dar asta nu se rezolvă prin a-l asculta noi, părinţii. Aici trebuie să mizăm pe personalitatea şi autonomia copilului, pe independenţa lui, să-i arătăm încredere şi să spunem: Credem că poţi reuşi, dacă ai obosit, ia o pauză, fă ceva ce-ţi place, apoi întoarcete. Ştiu că poţi singur, nu e nevoie să te ascult eu.

Rep.: Sunt părinţi, mai ales mamele, care stau şi învaţă cu copiii, şi atunci când nu pot face lecţii împreună, copilul nu face nimic.

Pr. V. Thermos: Adevărat. Există părinţi care mai fac o dată şcoala, alături de copii. Chiar şi gimnaziul, la liceu e mai dificil. Lăsând gluma la o parte, situaţia e destul de serioasă. Căci în realitate ce se petrece? Este cazul în care părintele stă trei, patru sau cinci ore alături de copil şi fac toate temele în comun. Spuneţi-mi când se va mai ocupa acest părinte de ceilalţi copii pe care îi are? Sau când mai are timp să comunice cu co-pilul, sau când va face celelalte treburi? Lucrul acesta este epuizant pentru toţi. Nici nu vorbesc aici de alte implicaţii, ci de faptul că funcţionează ca o greutate pentru copil, ca şi cum i-am zice prin comportamentul nostru: Te considerăm mic, considerăm că nu ai capacitatea să-ţi faci temele singur, trebuie să le facă altul în locul tău, credem că nu poţi fi independent, deşi ai ajuns la adolescenţă si termini gimnaziul.

Inţelegeţi că în felul acesta creăm un viitor foarte greu copilului, deoarece la liceu, unde noi nu vom putea ţine pasul cu lecţiile, ce se va întâmpla cu el? Va rămâne în urmă. A învăţat de atâţia ani să citească cuvânt cu cuvânt cu mama sau cu tatăl lui, prin urmare ce se poate întâmpla când ei vor lipsi? Atunci, în liceu, va trebui brusc să, punem mulţi meditatori, ca urmare a acestei tactici greşite din start. Şi spunem acestea şi pentru părinţii care acum au copiii în primele clase, dar şi pentru părinţii care au început deja o asemenea greşeală şi nu ar fi prea târziu să se oprească.

Cum se opreşte această situaţie?
Intâi de toate trebuie ca părintele să creadă în necesitatea acestei schimbări. Nu există un remediu dacă părintele nu crede în adâncul său că trebuie să se oprească. Şi trebuie să se convingă de asta în timp util, nu doar când ajunge să zică: Mă dau bătut, nu mai suport. Atunci o va face din oboseală, dar e bine s-o facă din timp, înainte de a obosi, pentru binele copilului său. Co pilul trebuie să înţeleagă când părintele îl simte sigur faţă de o problemă şi când are ezitări. Prin urmare, dacă părintele nu este convins de aceasta, copilul, deoarece s-a complăcut atâta timp în situaţia dată, nu va înţelege nevoia unei schimbări. Iar părintele va sta deoparte una-două zile, iar apoi va continua să facă lecţiile în comun.

Rep.: Adică greşeala este că părintele se teme să-l lase pe copil singur, ca nu cumva şi copilul să lase lucrurile neterminate, şi aşa să nu se ajungă nicăieri?

Pr. V. Thermos: Exact aşa se şi întâmplă. Câteva zile copilul aşteaptă să vadă dacă părintele îl înţelege, dacă revine. Apoi copilul nu se poate schimba imediat. Vor trece câteva zile în care copilul va merge la şcoală nepregătit. Un exemplu similar este cel cu mâncarea. Părinţii care dau în gură copiilor de doi, trei, patru ani, vârstă la care ar trebui să mănânce singuri, se tem că la un moment dat, dacă se vor opri, copiii vor muri de foame. Desigur, nu-şi răspund la întrebarea când vor înceta să facă acest lucru. Când vor fi de 18 ani? Odată tot se va întâmpla, şi atunci de ce să nu fie acum, ca copilul să înveţe să mănânce singur, ca problema să nu se agraveze?

Pe scurt, ce se întâmplă în cazul acesta? Copilul rămâne flămând pentru o zi. Aproape flămând, nu mănâncă mesele de bază, dar, sub imboldul foamei, când părintele nu va fi de faţă, va mânca şi apoi va continua singur. Aşa se întâmplă şi cu lecţiile, în primele zile va exista această reacţie, dar părintele nu va înceta să lucreze cu el, ci va sta de vorbă cu copilul său şi îi va explica că s-a gândit brusc şi fără explicaţii la situaţia lor, că până acum au făcut o greşeală care i-a făcut rău chiar lui, copilului. L-a considerat mic. Dacă este de 15 ani, s-a purtat ca şi cu un om care nu a mers la şcoală sau cu unul care e incapabil de şcoală. Aşadar îi face rău. Şi de vreme ce s-a hotărât să-l ajute să crească şi să ajungă la vârsta lui psihologică, îi va explica şi lui în cuvinte. De mâine schimbăm tactica, vom face altfel. Eu voi fi mereu la dispoziţia ta, pentru orice ai avea nevoie, pentru o lămurire, pentru ajutor. Repet însă mereu că trebuie să distingem această problemă de problema golurilor pe care le poate acumula copilul la o materie. Este diferit, căci, dacă nu-şi va acoperi golurile, copilul nu poate avansa. Aceasta este o altă problemă şi într-adevăr copilul are nevoie de un ajutor special pentru lipsurile sale. Desigur, mulţi părinţi care au cunoştinţe încearcă să-l ajute ei, făcând asta de câteva ori pe săptămână, ca să-i acopere golurile.

Se poate întâmpla şi astfel, dar eu sunt oarecum rezervat în această privinţă, deoarece în practică am văzut distorsionându-se rolul părintelui, acesta funcţionând ca în situaţia precedentă de care am vorbit, ca un profesor şi nu ca un părinte, şi aşa copilul are un profesor în plus, dar un părinte în minus, lucru foarte greu pentru el. Este de preferat adică să angajăm un profesor ca meditator, să-l ajute unde are lipsuri şi să plătim pentru asta, decât s-o facem singuri. Pentru că aşa ne menţinem liberi de a ne mişca în rolul părintelui, de a avea o legătură personală cu copilul şi de a nu altera relaţia din pricina tensiunii, deoarece legătura profesorului cu elevul conţine o oarecare tensiune, o oarecare obligativitate, o oarecare împotrivire şi prin urmare intră o relaţie străină de profesor-elev în legătura părinte-copil şi o alterează, şi în felul acesta devenim mai puţin părinţi.

Prin urmare, răspunzând întrebării dumneavoastră, aş zice că părinţii nu trebuie să se teamă de o asemenea hotărâre, ci ar trebui, după o explicaţie calmă, să decidă împreună, deoarece printre celelalte câştiguri, la care ne-am şi referit - al maturizării, de exemplu - şi pe care le cultivă copilului, în acelaşi timp va constitui un mesaj şi către ceilalţi copii. Dacă ar fi fost întrebaţi - de obicei nu se exprimă singuri - ceilalţi copii ar fi avut multe reproşuri faţă de această situaţie, deoarece simt că părintele face ceva mai mult pentru copilul-problemă faţă de ceea ce face pentru ei şi se creează invidii şi multe alte stări de tensiune între fraţi. Or, astfel părintele le va transmite chiar acestora mesajul că este interesat de toţi în mod egal.

Rep.: Părintele se poate gândi că el însuşi nu a fost ajutat de părinţi şi, chiar şi aşa, a avansat destul şi a ajuns acolo unde este fără ajutorul altuia.

Pr. V. Thermos: Cu siguranţă. Dar este o dorinţă a noastră să-l vedem pe copilul nostru cât mai avansat la învăţătură. Aşteptările rudelor, vecinilor, colegilor copilului ne obligă. Trăim într-o societate competitivă, şi oricât am dori să zicem că vrem să trăim ca şi creştini, probabil că tot suntem influenţaţi de acest duh. Este o realitate care face ca tensiunea părintelui să depăşească limitele obişnuite şi să creeze această situaţie chinuitoare a învăţatului în comun vreme de multe ore, lucru pe care l-am şi descris aici. Al doilea element este şi el foarte interesant. Să nu lăsăm să ne scape faptul că unii părinţi se arată capabili a face această învăţătură, chinuitoare să zicem, mai mult cu unul dintre copii decât cu ceilalţi. Cu motivaţia că acest copil are mai multă nevoie de ajutor decât ceilalţi. In realitate, dacă cineva caută mai adânc şi vede legăturile dintre membri familiei, se încredinţează că părintele are un motiv anume de a sta numai cu un copil multe ore. De regulă această practică a învăţatului cu orele se petrece cu copilul faţă de care părintele se simte dependent sau care, dintr-un motiv, este mai dependent de părinte.

Rep.: Permiteţi-mi o întrebare, părinte Vasile. Când sunt trei-patru copii în familie, fiecare are felul său propriu de a se raporta la şcoală şi la învăţătură. Să zicem că primul copil poate să înveţe singur, să nu aibă nevoie de nici un ajutor, să progreseze bine, în timp ce al doilea sau al treilea să aibă nevoie de ajutor. Ce va zice acel părinte? „Nu eu am vreo problemă, căci primul a învăţat foarte bine singur. Ce se petrece cu al doilea de nu vrea să citească şi mă obligă prin felul său să-l ajut mereu?"

Pr. V. Thermos: Situaţia este exact pe dos. Adică părintele a făcut rezultat din motiv şi invers.

Căci el însuşi i-a tratat diferit pe ceilalţi copii, fără să-şi dea seama, de aceea şi ei s-au arătat incapabili să facă faţă şcolii singuri. De regulă, precum aţi şi spus, asta se întâmplă cu copilul mijlociu sau cu ultimul, cu cel mic, nu cu primul.

Copiii mijlocii, care sunt deseori mai neglijaţi şi care-şi strică purtarea de la o vreme, sunt cei care prezintă probleme la învăţat, deoarece copilul reacţionează la neglijare şi se înfurie pe părinţi şi această reacţie include şi şcoala, şi învăţătura. Copilul nu vrea să fie consecvent în obligaţiile lui, începe să încalce regulile trasate de familie, dar altundeva este problema. Este în felul în care a fost tratat el. Şi nu se va îndrepta problema cu o problemă în plus, cu un alt rău, cu orele petrecute de părinte alături de copil la lecţii.

Rep.: Ceea ce ne spuneţi este important, deoarece jucăm atâtea jocuri înăuntru nostru, pe care ne este imposibil să le înţelegem fără un ajutor specializat din afară, să înţelegem că problema de cele mai multe ori este la noi, şi nu la copiii noştri. In continuare să vedem cum poate fi mai bună conlucrarea cu şcoala.

Pr. V. Thermos: Aţi spus un cuvânt important, conlucrare. Aceasta este şi cheia pentru o mai bună legătură a copilului nostru cu şcoala. Adică ar fi important să nu vizităm şcoala doar de trei ori pe an, când luăm mediile copilului, ci să avem un contact mai des şi să comunicăm şi noi cu învăţătorul sau cu profesorul, să vorbim despre problemele de acasă ale copilului, să îi cerem părerea, să-l ascultăm, să aflăm cum se poartă copilul acolo şi cum progresează. Este important să existe un duh de smerenie în această relaţie, nu unul egoist, cum că noi îl ştim mai bine pe copil, că învăţătoarea sau profesorul nu îl înţelege, că îl nedreptăţeşte şi altele. Nu e imposibil să se întâmple şi aşa, se poate întâmpla orice.

Rep.: Dacă într-adevăr se petrece aşa ceva, deoarece există şi astfel de cazuri, în care profesorul nu doar că nu îl ajută pe copil, ci îi face şi rău, este bine ca părintele să aibă răbdare să se termine anul şcolar şi apoi să încerce să îl mute în altă clasă sau chiar la altă şcoală?

Pr. V. Thermos: Este greu să spunem asta. Răspunsul depinde de fiecare copil în parte, şi de fiecare problemă în parte. Trebuie adunate foarte multe elemente, deoarece nici schimbarea nu este uşoară. Dacă lucrurile devin catastrofale pentru un copil, desigur va trebui luată în calcul. Dar nu pot vorbi aşa, în general. De multe ori copilul însuşi poate să ducă mai uşor greutăţile pe care i le face învăţătorul sau profesorul, când şi părintele reacţionează corect la probleme. Prin asta nu vreau să spun că trebuie să-i închidă gura din start spunând: nu-i nimic, n-are importanţă. Trebuie să-l asculte pe copil, să îi arate înţelegere. Dacă părintele va transmite mesajul că cel mai important lucru este tocmai poziţia copilului faţă de învăţătură, conştiinţa lui faţă de ea, de cunoştinţele minunate pe care le poate dobândi avansând în învăţătură şi că acest profesor es te doar o întâmplare în viaţa lui, dacă părintele poate privi departe şi-l poate însufleţi şi pe copil să privească la fel, atunci copilul va îndura situaţia mult mai bine. De regulă, copiii nu suportă problemele pe care nici părinţii nu le suportă. Voi enumera în final câteva moduri prin care putem ajuta în această situaţie. Cel mai important este să iubim noi înşine cititul. Să ne vadă copilul cu cartea în mână.

Rep.: Are aşa mare importanţă să ne vadă copilul cu cartea în mână?

Pr. V. Thermos: Are, într-adevăr, nu doar să ne prefacem, stând cu cartea deschisă în mână, pentru a-l influenţa pe copil, ci să existe o dragoste şi un interes autentic faţă de citit. Joacă un mare rol şi pentru că este vorba de un exemplu direct, care nu are nevoie de multe cuvinte. Copilul vede că textul valorează, şi poate fi mişcat mai mult, mai ales dacă asta duce la reducerea timpului alocat televizorului. Prin urmare, este o lecţie practică pentru copilul nostru să vadă cum cartea bună biruie televizorul, că pentru părinte textul e mai important decât imaginea - iar lucrul acesta nu e de la sine înţeles, pentru că cei mai mulţi părinţi pierd mult timp la televizor şi nu citesc niciodată.

Aş vrea să arăt şi un alt lucru. Mai mult pentru taţi. Este nevoie şi de taţi în zona şcolii şi a învăţatului, să nu cadă doar pe umerii mamelor responsabilitatea aceasta. In toate ale familiei este nevoie şi de taţi, trebuie să se implice mai mult şi aceştia, şi nu doar ca torţionari, acolo unde mamele nu mai fac faţă. După ce mama se străduieşte cu lecţiile, tatăl să vină cu impunerea legii. Nu este acesta rolul lui. Il vrem pe tată la fel de apropiat de copil, să comunice cu el despre ce i se întâmplă la şcoală, cum merge cu lecţiile, să meargă şi tatăl la profesor, biruind instinctul masculin al egoismului, care este o reali-tate ce trebuie luată în considerare.

Rep.: Intr-adevăr, este rar pe la noi ca tatăl să meargă la şcoală, să întrebe despre copil, pentru a-l putea ajuta mai bine acasă. Dar cred că atunci când tatăl îşi iubeşte copilul şi vrea realmente să-l ajute, trebuie să se intereseze cum să-l susţină în mod corect şi nu să-i creeze mai multe probleme decât are.

PR. VASILE THERMOS
SFATURI PENTRU O CREŞTERE SĂNĂTOASĂ A COPIILOR, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "SFATURI PENTRU O CREŞTERE SĂNĂTOASĂ A COPIILOR"

• Educatia copiilor
  Publicat in : Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca
• Educatia copiilor
  Publicat in : Credinta
• Rolul familiei in educatia copiilor - o perspectiva eclesiala
  Publicat in : Morala
• Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: