Cum sa ne rugam corect

Cum sa ne rugam corect Mareste imaginea.

Atunci când Domnul Iisus Hristos a intrat în hotarele Tirului şi Sidonului, auzind despre El o femeie a cărei fiică avea duh necurat, a venit şi a căzut la picioarele Lui (25-26). Aceasta era o femeie nefericită. Fiica ei iubită suferea de îndrăcire. Incercase toate mijloacele ca s-o vindece; totul a fost degeaba. Sărmana mamă era gata să cadă în deznădejde, când deodată a auzit că în ţara ei a apărut un mare Proroc, tare cu duhul, puternic şi bun, care cu un singur cuvânt, cu o singură privire, cu o singură atingere vindecă cele mai grele boli. Nădejdea se aprinde iarăşi în inima chinuită. Cea din urmă nădejde! Dacă şi aceasta se va dovedi zadarnică, totul s-a sfârşit!

Femeia merge către Mântuitorul. Nu are de ales! Ori va căpăta prin rugile ei vindecarea fiicei, ori nu mai are nici o ieşire! Ea cade la picioarele Mântuitorului şi plânge cu lacrimile arzătoare ale nădejdii de pe urmă. Ah, lacrimi ale dragostei care suferă de suferinţa celor apropiaţi! Insă Domnul tace. El, Care plânge pentru suferinţele altora, acum este lipsit de compasiune, nu e mişcat defel. Innebunită de dezamăgire, femeia se roagă şi mai stăruitor, punând în rugăminţile sale tot oful inimii, toată puterea suferinţei sale - şi deodată aude răspunsul: Lasă întâi să se sature copiii, căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor (27). Ce îngrozitor răspuns! Să cauţi milostivire şi să primeşti asemenea răspuns e ca şi cum ai primi o lovitură de bici pe nervii dezgoliţi. Greu de găsit cineva care ar putea să rabde asemenea răspuns şi să nu plece imediat, plin de furie sau de amărăciunea jignirii - în orice caz, cu un simţământ de deplină dezamăgire. Insă femeia n-aplecat. Nici măcar un asemenea răspuns n-a putut-o sili să plece. Era gata să rabde orice înjosire, doar să recapete sănătatea scumpei sale fiice. Credinţa s-a aprins în ea cu putere nouă, şi cu smerită stăruinţă a continuat să ceară: Da, Doamne, dar şi câinii, sub masă, mănâncă din jarâmiturile copiilor (28).

Credinţa, smerenia şi dragostea femeii au biruit toate piedicile care ar fi trebuit s-o alunge de la Mântuitorul şi pe care Domnul le-a pus dinadins înaintea ei. Pentru acest cuvânt, i-a zis El, mergi: a ieşit dracul din fiica ta (29).

Cruzimea primului răspuns nu se împacă nicidecum cu chipul cel blând al Domnului. Oare aşa vorbea El de obicei cu oamenii nefericiţi care veneau la El după ajutor? Oare a avut vreodată asemenea atitudine faţă de durerea omenească? Niciodată. Este limpede că refuzul Său şi răspunsul atât de dur au avut un anumit scop. Care anume ?

Cel de a pune la încercare smerenia femeii, de a întări credinţa ei, care prinde puteri prin biruinţele asupra piedicilor, de a face dragostea ei să se roage iarăşi, cu stăruinţă.

Toate acestea sunt necesare pentru educarea duhovnicească a omului. Toate acestea îl întăresc duhovniceşte.

Domnul Se foloseşte de orice prilej ca să îi dea omului nu numai bunurile exterioare pe care Ie cere el, ci şi să-i înalţe sufletul, stârnind în el cele mai bune simţăminte şi dispoziţii» şi astfel să-i împărtăşească harul darurilor duhovniceşti, întărind credinţa femeii, El caută totodată să stârnească în ea rugăciunea stăruitoare, neobosită.

Aceasta e o lecţie pentru noi - o lecţie de rugăciune stăruitoare şi prelungită, care nu duce la deznădejde şi nu încetează dacă nu este auzită imediat, ci continuă să-şi urmărească scopul, fără să-şi piardă nădejdea. Vedem că rugămintea stăruitoare a femeii este, în cele din urmă, împlinită. Cereţi, şi vi se va da, spune Domnul; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, si vi se va deschide, fiindcă oricine cere primeşte, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide (Mt. 7, 7-8). Aceeaşi idee este întărită de către El şi prin două parabole din Evanghelia după Luca. Cine dintre voi, ne învaţă una dintre parabole, având un prieten şi se va duce la el în miez de noapte şi-i va zice: „Prietene, împrumută-mi trei pâini, că a venit din cale un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte”, iar acela, răspunzând dinăuntru, să-i zică: „Nu mă da de osteneală. Acum uşa e incuiată şi copiii mei sunt in pat cu mine. Nu pot să mă scol să-ţi dau”? Zic vouă: chiar dacă, sculându-se, nu i-ar da pentru că-i este prieten, dar, pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da cât îi trebuie (Lc. 11, 5-9).

Şi le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea, zicând: „Intr-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era, în cetatea aceea, o văduvă, care venea la el, zicând: „Fă-mi dreptate jaţă de potrivnicul meu.” Şi un timp n-a voit, dar după acestea a zis întru sine: „Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere!’ Şi a zis Domnul: „Auziţi ce spunejudecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu vafiice dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung?” (Lc. 18,1-8). De aceea şi Sfânta Biserică Ortodoxă se străduie să ne deprindă cu rugăciunea stăruitoare, îmbiindu-ne cu lungile sale slujbe, împotriva ostenelii cărora cârtesc mulţi.

Aşadar, aşa cum spune parabola, trebuie sa strigăm către Domnul ziua şi noaptea. Nu trebuie să deznădăjduim dacă Domnul întârzie să ne îndeplinească rugămintea.
„Cerând ceea ce este vrednic de Dumnezeu, scrie Sfântul Vasile cel Mare, nu înceta a te ruga până când nu primeşti. Dându-ne de înţeles aceasta, Domnul a rostit pilda celui ce a primit în miez de noapte, cerând cu stăruinţă, pâini. Chiar de va trece o lună, chiar de va trece un an, chiar de vor trece trei şi mult mai mulţi, nu te lăsa până nu primeşti, ci roagă-te cu credinţă, făcând neîncetat binele.”

„Să fie lucrare a noastră în orice vreme, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, a ne ruga cu osârdie şi a nu ne descuraja atunci când Dumnezeu întârzie să ne asculte, ci să dăm dovadă de seninătate răbdătoare. Să ne deprindem a ne lipi de rugăciune, a ne ruga ziua şi noaptea - mai ales noaptea, când nimeni nu ne bate la cap cu treburi, când gândurile se potolesc, când totul în jur este liniştit şi mintea are deplină libertate să se înalţe la Doctorul sufletelor. Pentru asemenea lucrare se potriveşte orice vreme şi orice loc. Dacă ai mintea curăţită de patimile necuvioase, fie că eşti la târg, fie că eşti pe drum, fie că eşti acasă, fie că eşti la tribunal, fie că eşti în mănăstire, fie că eşti pe mare, oriunde ai fi, poţi, chemându-L pe Dumnezeu, să dobândeşti ceea ce ceri.” Părintele Kolokolov, duhovnic vestit cândva în Sankt-Petersburg, le spunea câteodată fiilor săi duhovniceşti: „Căutaţi ajutorul Maicii lui Dumnezeu? Păi, mergeţi la catedrala cu hramul Icoanei Maicii Domnului «Kazanskaia» şi, stând înaintea icoanei ca înaintea Maicii Domnului, spuneţi: «Stăpână, ajută! Nu mă las, ci o să cer, o sa mă rog, cât mă ţin puterile. O să vin la tine şi mâine, şi poimâine, şi ani la rând o să cer şi o să mă rog, până când voi primi cele cerute!»”

Rugăciunea părintelui Ioan din Kronstadt, marele rugător al Bisericii Ruse, impresiona întotdeauna prin stăruinţa sa. Martorii oculari spun că atunci când se ruga parcă se apuca de hainele lui Hristos şi nu le mai dădea drumul, căutând din răsputeri să primească cele cerute.

El însuşi povestea următoarele despre primii paşi ai rugăciunii sale de păstor al Bisericii: „Din nemărginita milostivire dumnezeiască şi cu rugăciunea netrebniciei mele, pruncii Pavel şi Olga s-au vindecat de duhul neputinţei, ce-i stăpânea. Neputinţa micuţului Pavel s-a dezlegat prin somn, iar micuţa Olga a dobândit liniştea duhului şi feţişoara i s-a făcut luminoasă din întunecată cum era. De nouă ori am mers să mă rog cu nădejde plină de îndrăznire, sperând că nădejdea nu mă va ruşina, că celui ce bate i se va deschide, că măcar pentru stăruinţă îmi va da Stăpânul cele cerute, că dacă judecătorul cel nedrept a îndeplinit în cele din urmă cererea femeii care-i făcea supărare, cu atât mai mult Preadreptul Judecător al tuturor va îndeplini păcătoasa mea cerere pentru pruncii nevinovaţi, că va căuta spre osteneala mea, spre umbletul meu, spre cuvintele de rugăciune şi spre îngenuncherile mele, spre îndrăznirea mea, spre nădejdea mea.

Aşa a şi făcut Stăpânul: nu m-a ruşinat pe mine, păcătosul. A zecea oară vin, şi, iată, pruncii sunt sănătoşi. Le-am mulţumit Stăpânului şi Apărătoarei Preagrabnice.” Dar pentru ce este nevoie de rugăciuni lungi şi stăruitoare ? Oare osteneala rugăciunii şi îndelunga petrecere la rugăciune au vreun preţ în ochii lui Dumnezeu, oare Domnul n-aude rugăciunile scurte, dar sincere şi fierbinţi ? Fără îndoială că uneori şi rugăciunea de o clipă, adusă din inimă curată, poate fi auzită de Dumnezeu! In acelaşi pasaj evanghelic se povesteşte un alt caz de vindecare a unui surd şi gângav, care a fost adus la Domnul. Acestuia I s-a cerut să-Şi pună asupra lui mâinile. Fără să întârzie şi fără să aştepte repetarea cererii, Domnul Şi-a pus degetele în urechile lui, şi scuipând, S-a atins de limba lui, şi, privind la cer, a suspinat şi a zis lui: „Effat- ta!”> ceea ce înseamnă: „Deschide-te!” Şi urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat, şi vorbea bine (33-35). Aici, rugăciunea celor care cereau a fost auzita fără întârziere.

Şi totuşi, este nevoie de rugăciune stăruitoare; este nevoie de ea în primul rând, aşa cum zice părintele Ioan din Kronstadt, „pentru ca prin lungimea rugăciunea pline de râvnă să se încălzească inimile noastre reci, învârtoşate în deşertăciune îndelungată, fiindcă nu este de crezut, şi cu atât mai mult nu este de pretins, ca inima învârtoşată în deşertăciunea lumească să se poată pătrunde grabnic în timpul rugăciunii de căldura credinţei şi iubirii de Dumnezeu. Nu: pentru aceasta trebuie osteneală şi iar osteneală, timp şi iar timp. împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Mt. 11, 12). Impărăţia lui Dumnezeu nu vine degrabă în inimă, de vreme ce oamenii fug de ea cu atâta osârdie. Domnul însuşi arată că nu vrea să ne rugăm scurt, dându-ne-o pildă pe văduva care tot venea la judecător şi-l bătea la cap cu rugăminţile sale. Domnul, Tatăl nostru Ceresc, ştie ce cerem şi de ce avem nevoie înainte de a cere noi, pe când noi nu-L ştim aşa cum ar trebui, avem multă dăruire faţă de zădărnicia lumească, nu faţă de Tatăl Ceresc; şi uite că El, în înţelepciunea şi mila Sa, face din nevoile noastre un prilej de a ne întoarce către El. „întoarceţi-vă măcar acum, copiii Mei rătăciţi, la Mine, Tatăl vostru, cu toată inima voastră; dacă mai înainte eraţi departe de Mine, măcar acum încălziţi-vă cu credinţă şi cu dragoste către Mine inimile, care mai înainte erau reci.”

„Rugăciunea îndelungă, scrie unul din teologii noştri, Arhiepiscopul Antonie Elrapoviţki, este trebuitoare nu pentru Dumnezeu, ci pentru noi înşine, cei îndărătnici
şi împrăştiaţi. Ea încălzeşte inima omului şi ajută dispoziţia religioasă să pătrundă treptat în ea. In omul ocupat cu treburi lumeşti simţământul religios nu se aprinde dintr-o dată; pentru aceasta este nevoie de concentrare prelungită asupra ideilor rugăciunii şi de alte câteva mijloace. Cine este mereu gata să suspine cu simţire şi să verse lacrimi de străpungere a inimii nu are nevoie să se roage îndelung pentru a-şi încălzi inima, ci poate doar pentru o tot mai mare desăvârşire duhovnicească. Judecătorul cel nedrept şi prietenul cel zgârcit au cedat numai la rugăminţi îndelungate, pe când Tatăl Ceresc îi ascultă pe cei ce strigă către El ziua şi noaptea.

Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită (Mt. 26, 41). Insuşi Domnul a petrecut noaptea în rugăciune (Lc. 6, 12). Şi Apostolul Pavel poruncea să ne rugăm neîncetat şi zicea despre sine însuşi: Noaptea şi ziua ne rugăm cu prisosinţă (I Tes. 3, 10). Corneliu a plăcut lui Dumnezeu prin aceea că dădea milostenie şi se ruga mereu.

Rugăciunea îndelungată este folositoare şi prin aceea că ne deprinde să ne aducem tot timpul aminte de Dumnezeu. După cum ştim, centrul vieţii noastre lăuntrice trebuie să fie Dumnezeu, iar psihologic aceasta se exprimă prin aceea că gândul la Dumnezeu este legat mereu, nedespărţit, de mintea noastră. In acest scop, la început omul trebuie să se silească să păstreze cât mai mult timp gândul la Dumnezeu. Rugăciunea îndelungată, în timpul căreia gândul se înalţă neîncetat către Dumnezeu şi către Cer, reprezintă tocmai un asemenea exerciţiu duhovnicesc. Ea se preface, puţin câte puţin, în rugăciune statornică, iar în inimile nevoitorilor încercaţi, care s-au ostenit mult, devine un izvor nesecat şi necurmat de simţăminte şi suspine de rugăciune, care ţâşnesc involuntar din inimă chiar şi în vremea somnului. Potrivit mărturiei scriitori- lor-asceţi, inima începe să izvorască de la sine rugăciunea.

In fine, nu există mijloc mai bun pentru întărirea voinţei în lucrarea duhovnicească decât rugăciunea îndelungată. Satana nu năvăleşte niciodată cu atâta înverşunare asupra omului ca în timpul rugăciunii. „Atunci când ne rugăm, dă mărturie Sfântul Ioan Gură de Aur, năvăleşte cel mai vârtos asupra noastră diavolul. El vede cât de mare folos avem de pe urma rugăciunii, şi de aceea unelteşte în fel şi chip ca să ne facă să plecăm de la rugăciune cu mâna goală. Ştie prea bine că, dacă cei ce vin la biserică se apropie de Dumnezeu cu rugăciune trezvitoare, îşi mărturisesc păcatele şi au frângere fierbinte de inimă pentru ele, pleacă de acolo primind iertare desăvârşită, că Iubitor de oameni e Dumnezeu. De aceea, se apucă să preîntâmpine aceasta, atrăgându-i cu una sau alta de la rugăciune, ca să nu capete nimic. Şi face asta nu cu silnicie, ci împrăştiind mintea prin închipuiri plăcute şi făcându-L astfel pe om să fie leneş la rugăciune.

Vinovaţi suntem noi înşine, că ne lăsăm prinşi în cursele lui de bunăvoie şi ca atare ne lipsim singuri de bunătăţile rugăciunii, şi nu avem nici o îndreptăţire. Rugăciunea osârdnică este lumină pentru minte şi pentru inimă - lumină nestinsă, necontenită. De aceea, vrăjmaşul aduce în minţile noastre gânduri fără număr, cum aduce vântul norii de praf; adunând până şi lucruri la care niciodată nu ne-am gândit, le toarnă în sufletele noastre la vremea rugăciunii. Uneori, vântul, suflând cu putere asupra unui felinar aprins, îl stinge: şi diavolul, văzând aprinsă în suflet flacăra rugăciunii, se grăbeşte să insufle nenumărate griji lumeşti, şi nu se lasă până când nu reuşeşte să stingă flacăra. Să facem atunci aşa cum fac cei ce aprind felinarele. Aceştia, văzând că vântul suflă tare, acoperă deschizătura felinarului cu palma, şi în acest fel nu lasă vântul să pătrundă înăuntru, pentru că atunci stinge îndată focul. La fel este şi cu noi. Atâta timp cât gândurile încearcă să se furişeze din afară, încă le putem ţine piept, însă când le deschidem uşile inimii şi îl primim pe vrăjmaş înăuntrul nostru nu mai putem deloc să le facem faţă. Vrăjmaşul, stingând în noi orice aducere-aminte bună şi orice cugetare sfântă, face din noi nişte feştile fumegânde: atunci, la rugăciune gura va rosti numai vorbe goale.”

Ceea ce descrie în culori atât de vii marele arhiereu este un lucru cunoscut, neîndoielnic, din proprie experienţă de către fiecare dintre creştinii care merg pe calea duhovnicească. Cea mai încrâncenată luptă cu gândurile trebuie îndurată tocmai în vremea rugăciunii, şi e nevoie de multă osteneală pentru a alunga gândurile sâcâitoare şi a te concentra prin rugăciune în Dumnezeu - însă tocmai această luptă cu gândurile, la fel ca orice luptă, întăreşte voinţa dacă este dusă în mod serios, cu stăruinţă - şi, ca atare, cu succes. Tocmai capacitatea de a fixa ori concentra atenţia asupra unui singur obiect, care se formează prin această luptă în rugăciunea îndelungată, este semnul unei voinţe puternice duhovniceşti, şi cu cât poate fi păstrată mai mult timp concentrarea aceasta, cu atât omul este mai puternic duhovniceşte. Cu cât creştinul biruieşte aici mai des şi mai hotărâtor duhurile întunericului, care năzuiesc să-l distragă de la rugăciune, cu atât se întăreşte mai mult.

Prin rugăciunea îndelungată se dezvoltă şi sentimentul religios, mai ales cel al recunoştinţei faţă de Dumnezeu. De obicei, apreciem prea puţin ceea ce primim prea uşor, şi rareori mulţumim pentru ceea ce căpătăm de la Domnul fără să depunem vreun efort - pe când ceea ce am obţinut prin eforturi grele, stăruitoare, păstrăm şi păzim ca pe cea mai mare comoară. Tocmai de aceea preţuim deosebit de mult toate darurile şi binefacerile dumnezeieşti pe care le primim în urma rugăciunii îndelungate, stăruitoare, şi nu le privim cu obişnuita nepăsare uşuratică, aşa cum privim lucrurile pe care le-am primit fără osteneală. Iar de această atitudine evlavioasă şi atentă faţă de darurile lui Dumnezeu, mai ales faţă de cele duhovniceşti, avem neapărată nevoie pentru a le putea folosi în chip rodnic în viaţa noastră. Pe de altă parte, cu cât conştientizăm mai viu marele preţ al lucrurilor pe care ni le dăruieşte Domnul, cu atât se umple mai mult de recunoştinţă inima noastră.

Sfantul Vasile al Kinesmei

Invataturi din Evanghelie pentru omul modern vol I, Editura Sophia

Cumpara cartea "Invataturi din Evanghelie pentru omul modern vol I"

 

Pe aceeaşi temă

07 Noiembrie 2017

Vizualizari: 1028

Voteaza:

Cum sa ne rugam corect 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE