Bolnavul simte că nu există nici o cale de ieşire din starea aceasta şi caută cu disperare un cât de mic ajutor. Cum, aşadar, ar fi cu putinţă să depăşească drama unui sfârşit în singurătate?

Fireşte, o modalitate ar fi să se recurgă la resursele interioare, oferite de propriile puteri. O alta este ca persoanele din jur, prietenii, rudele, doctorii, asistenţii, indiferent cine, să ofere curaj şi să dea putere.

Insă cum să reuşească bolnavul, de vreme ce se simte învins, să găsească în sine puterile necesare? Oare din viaţa pe care o pierde? Din viitorul său aflat în întuneric? De la cei apropiaţi pe care-i părăseşte şi de care se desparte şi pe care-i vede cum se prăbuşesc şi ei la rândul lor? Din minciuna mereu repetată că se va face bine?
Iar rudele şi prietenii cum să-1 întărească? Spunându-i că totul va merge bine? Dar faptele şi realitatea arată contrariul. Spunându-i că-l iubesc? Dar e cu atât mai rău, de vreme ce iubirea dintre ei va fi întreruptă. Spunându-i: „Ce să facem, asta ne e soarta!"? Dar aceasta îl va distruge. Făcând glume, schimbând discuţia, provocând diversiuni fals-consolatoare şi prefăcân-du-se că starea lor psihologică e în ordine? Dar toate astea nu aduc decât o uşurare temporară.

La fel şi doctorii, şi asistenţii medicali. Ce să spună? Că vor aplica noi metode de terapie? Dar şi-au epuizat posibilităţile. Că toate astea sunt efecte secundare, şi nu simptome ale evoluţiei accentuate a bolii? Nu vor fi credibili. Că au pierdut bătălia şi ceea ce rămâne e inevitabilul? Acesta este momentul în care bolnavul şi pacientul se va prăbuşi definitiv.

Un lucru foarte important pe care îl putem face pentru a ajuta este cel de a-i arăta suferindului o dragoste autentică şi de a nu-i ascunde totodată adevărul. Nu o dragoste fără adevăr. Nici adevăr fără iubire, fără dovada filantropiei. Acestea vor aduce odihnă şi vor inspira încredere. Numai că este nevoie de autenticitate şi discernământ.

Iubirea nu se poate limita doar la trăsăturile unei „fapte bune", ci trebuie să se prezinte ca sprijin şi asistenţă din toată inima. In acele clipe bolnavul are nevoie de puţină lumină, de un strop de odihnă şi iubire, nu de exces de sentimente (planşete, dulcegării, înduioşare peste măsură, ş.a.m.d.), ci de interes faţă de el, de sprijin, de înţelegere, de participare cu tot sufletul la această încercare şi de speranţă. Iubirea trebuie să aibă forţă şi statornicie. Numai aşa poate oferi sprijin.

Dar, ca să spunem adevărul, dificultatea devine un element al slăbiciunii noastre pe care cel bolnav ajunge s-o conştientizeze. Dacă noi am putea rezista, puşi fiind în faţa unui asemenea fapt, dacă am da dovadă că deţinem resursele sufleteşti şi trupeşti necesare pentru a-l putea înfrunta în sinea noastră ca pe o încercare personală, atunci ar exista posibilitatea unei împărtăşiri discrete şi judicioase a adevărului. Numai sinceritatea inspiră încredere; minciuna, niciodată.

Pe de altă parte, scopul nostru nu este să descriem amănunţit problema medicală, ci să acordăm sprijinul sufletesc necesar bolnavului, ca unui frate şi aproape al nostru. Cu siguranţă, minciunile pe faţă nu fac decât să aducă prejudicii. Dar şi afirmarea severă a adevărului poate fi la fel de periculoasă. E bine ca răspunsurile noastre să descrie elementele cu adevărat pozitive ce pot da naştere unei cât de mici speranţe. Să-i spunem că există o anumită dificultate, dar că noi sperăm şi vom depune eforturi cu toţii împreună.

Neîndoielnic, cuvântul dulce, prezenţa liniştită şi răbdătoare măresc încrederea şi atenuează sentimentul de solitudine. La fel şi sinceritatea. Este cea mai bună mângâiere pe care o putem da omului de lângă noi aflat într-un dialog faţă către faţă cu moartea.

Taina care ne depăşeşte
A doua modalitate de a ne ajuta şi a ajuta este conştientizarea faptului că ne aflăm în faţa unei taine, care ne depăşeşte atât în ce priveşte cunoaşterea ei, capacitatea noastră sufletească de a-i face faţă, cât şi în ce priveşte faptul în sine care se poate petrece în viaţa oricărui om fără a avea putinţa de a-1 stăpâni în vreun fel.

In faţa tainei suferinţei
De ce să sufere un om atât de mult? De ce să nu-i poată aduce nimeni uşurare? Cine să-i ia durerea sufletească? In ce chip durerea poate fi în armonie cu cele ce se spun despre iubirea lui Dumnezeu? De ce să ajungă unii victime ale durerii? De ce să nu putem anticipa şi preveni suferinţa?

In faţa tainei morţii care bate la uşă
Ce urmează după ce omul îşi dă ultima suflare? De ce viitorul nostru, dacă există unul, să ne fie necunoscut? Ce e moartea în cele din urmă? In ce legături se află cu viaţa de aici? Dacă toate nu duc nicăieri, ce rost mai are până şi cea mai bună şi fericită viaţă? Dacă despărţirea noastră este definitivă, la ce ajută iubirea pe care o purtăm cuiva? Dacă viaţa şi iubirea sunt cele mai mari daruri, atunci moartea se identifică cu cea mai mare pierdere. Şi cel mai tragic e faptul că prima parte este o simplă ipoteză, pe când cea din urmă este un fapt imposibil de contestat. Dacă, de asemenea, starea de după moarte este veşnică şi expresia unei relaţii cu Dumnezeu posibile şi desăvârşite sau a unei îndepărtări conştiente şi definitive de El, de ce să ne fie necunoscută şi să nu avem acces la ea în mod imediat? Dacă, în cele din urmă, avem acces la adevărul morţii, de ce uşa acestei căi este atât de ascunsă?

De ce ceasul când va veni moartea este necunoscut, de ce moartea este necruţătoare în opţiunile ei şi cea mai sigură ca prezenţă în viaţa fiecărui om?

In faţa tainei vieţii şi a lumii
In cele din urmă, în ce fel de lume trăim? Dacă suntem un „zero", aruncat în oceanul „nimicului", ce valoare au prezentul nostru, cunoaşterea, tehnologia, societăţile, istoria? Şi de ce viaţa însăşi să fie socotită un bun? Şi cine ne poate demonstra acest fapt? Ştiinţa? Genialitatea? Unele dintre capacităţile noastre? Un om harismatic prin excelenţă?

In faţa tainei fiecărui om şi a evoluţiei sale istorice
Cum e cu putinţă ca un om care ne vorbea, ne împărtăşea bogăţia lumii sale interioare, ne descoperea în chip unic propria persoană, care a avut un traseu istoric, plin de putere şi viaţă să se afle pe moarte într-un pat şi în câteva clipe să fie cuprins de tăcere pentru veşnicie?

Este cu putinţă ca harismele, eforturile, reuşitele spirituale, urmele lăsate de dragostea şi persoana sa în inimile noastre să aibă sfârşit? Să aibă aceeaşi soartă cu lucrurile materiale şi perisabile din viaţa lui? Să se stingă asemenea trupului său? Şi dacă nu, ce rămâne în ultimă instanţă din om? Şi cum putem să comunicăm cu acea parte din el care continuă să trăiască şi nu se nimiceşte?

Fără îndoială, ne aflăm în faţa unei taine. Nu avem răspunsuri clare, sau cel puţin uşoare. Fie nu există, fie nu le ştim. Situaţia ne depăşeşte. Nu se află înţeleptul care să le cunoască şi nici priceputul care să le înţeleagă străfundurile, dar mintea noastră are nevoie cu orice preţ de răspunsurile lor. Altceva trebuie să se petreacă. In alt loc trebuie să ne căutăm alinarea şi luminarea. Nouă ne este îndeajuns faptul că ceea ce tră-im ne depăşeşte.
Taina nu ne cere socoteală, dar aşteaptă tăcerea noastră smerită şi discretă.

Lângă cel care pleacă, dar al cărui sfârşit întârzie
Prin urmare, nu e cu putinţă ca cineva, în clipa în care se stinge pe patul morţii, să afle de la sine, înăuntrul său puterile de care are nevoie spre a se susţine. Nu există puteri omeneşti care au lipsit de-a lungul vieţii şi care se ivesc din-tr-odată spre a ajuta omul să-şi dea ultima suflare. Se menţionează în textele de literatură ascetică faptul că marii şi renumiţii asceţi, care au trăit mereu rugându-se, în ultimele lor clipe nu mai aveau puterea să-şi facă nici rugăciunea. Nu aveau în sinea lor decât credinţa. Şi asta într-o perioadă în care omul putea muri cu mult înainte de a ajunge în starea pe care o provoacă persoanelor bolnave de cancer tehnologia contemporană. De obicei, ceea ce câştigăm ca timp, plătim adesea sub forma chinului şi a suferinţei.

Dar şi prezenţa noastră plină de iubire alături de cel bolnav aduce uşurare în faţa chinului singurătăţii, înţelegerea suferinţei celuilalt şi trăirea agoniei, a încercării, a răzvrătirii lui, ca şi cum ar fi ale noastre, reduc vorbele obositoare şi, de obicei, necugetate, precum „totul va fi bine", „nu ai nimic", „peste câteva zile vom face cutare sau cutare lucru" ş.a.m.d., şi exprimă mai mult dragostea noastră sub chipul respectului care convinge, decât al datoriei sau al unui artificiu psihologic care amăgeşte.

Insă această iubire de la sine, oricât ar fi de curată şi înaltă, nu este suficientă să tocească boldul morţii. Cel mai important nu e faptul de a sta cu demnitate alături de cel care pleacă. Cu adevărat măreţ este să fim cu toată fiinţa lângă cel care pleacă, arătând totodată că ne aflăm de partea celui care, în pofida plecării, continuă să trăiască.

Cu siguranţă, taina există nu ca să-i fie lămurită aproapelui nostru aflat pe moarte chiar în acele clipe, ci pentru a ne închide gura smerit şi cu o teamă sacră şi a ne umple noi înşine de credinţă, astfel încât prin şi din credinţă să fim în stare a oferi speranţă. Credinţa este „darul lui Dumnezeu". Credinţa există pentru a fi dată de Dumnezeu. Speranţa există pentru a fi insuflată de noi. Noi putem şi trebuie să dăm speranţa credinţei, plecând de la faptul cert că în fiinţa noastră există certitudinea adevărului ei.

Biserica Ortodoxă se numeşte Biserica învierii, întrucât în centrul teologiei şi al vieţii ei se află faptul biruinţei şi al zdrobirii morţii, faptul învierii lui Hristos. Refrenul învietor „Hristos a înviat din morţi", pe care îl cântăm în noaptea învierii de nenumărate ori în Biserică, vorbeşte despre viaţa celor care se află „în morminte", arătând discret că moartea nu este finalul, ci trecerea spre o altă viaţă, la o stare mai dumnezeiască.

Sentimentul că odată cu moartea nu-şi află toate încheierea, credinţa nezdruncinată într-o altă viaţă care se continuă, certitudinea întâlnirii cu Dumnezeu pot transforma moartea dintr-un fapt terifiant într-unui dorit şi dintr-o experienţă a singurătăţii umane într-o stare de conştientizare a prezenţei dumnezeieşti. Dacă o rudă are această credinţă, atunci ea o poate transfuza celui bolnav. Dacă bolnavul o are, atunci el o poate transmite celor din jurul său. Cel ce o are răspândeşte în jurul său căldura comuniunii şi altoieşte moartea cu nădejdea învierii.

Alături de cineva care moare suntem prezenţi, tăcem discret, vorbim măsurat şi smerit, cu precădere ne rugăm tainic; nu suntem alături, ci împreună.

Răspunsul la întrebarea dacă ar trebui lăsat cineva să moară singur, este că noi nu putem lăsa pe cineva nici să moară, şi, cu atât mai mult, nici să rămână singur.

Mitropolitul Nikolas
Acolo unde Dumnezeu nu se vede, Editura Sophia

Cumpara cartea "Acolo unde Dumnezeu nu se vede"

 

• Ingrijirea trupului si atitudinea in fata bolii
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Ajuta-ti organismul sa reziste in fata bolii cu produsele Bionatura Plant
  Publicat in : Sanatate si stiinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: