Despre ofranda nematerialnică sau cum să te aduci pe tine însuţi, dimpreună cu toate lucrurile tale, ofrandă lui Dumnezeu în chip nematerialnic

Pentru ca ofranda de sine să fie desăvârşită în toate privinţele şi vrednică de iubirea lui Dumnezeu, e nevoie de două lucruri: să-ţi alipeşti ofranda de ofrandele pe care Hristos le-a adus Tatălui, iar voia şi inima să-ţi fie desprinse de iubirea faţă de orice creatură.

Cu privire la primul lucru, să ştii că Fiul lui Dumnezeu, trăind în această vale a plângerii, nu S-a adus doar pe Sine însuşi, dimpreună cu faptele Sale, ofrandă Părintelui Ceresc, ci totodată şi pe noi, dimpreună cu toate lucrurile noastre, ne-a adus Părintelui Ceresc, astfel încât ofrandele noastre, spre a fi bineplăcute lui Dumnezeu, trebuie să se unească cu ofrandele aduse de Hristos şi întru nădejdea acestora.

Cu privire la cel de-al doilea lucru, gândeşte-te bine, înainte de a-ţi aduce ofranda, dacă voinţa ta e alipită de ceva anume. Căci dacă există o cât de mică alipire, trebuie să te
desprinzi mai întâi tu singur, pe cât cu putinţă, de orice iubire şi apoi să alergi la Dumnezeu spre a te desprinde El desăvârşit, cu dreapta Sa, şi aşa vei putea să te aduci pe tine însuţi dumnezeieştii măreţii, dezlegat şi slobod de orice. Şi ia aminte bine că, dacă te vei aduce pe tine însuţi lui Dumnezeu, fiind alipit de cele create, nu te vei aduce pe tine însuţi, ci pe cele create. Fiindcă nici tu nu eşti al tău, ci al acelor lucruri create de care voia ţi-e alipită; iar acest lucru nu doar nu este plăcut lui Dumnezeu, ci e ca şi cum ai voi să-ţi baţi joc de El. Căci, după cum nu erau primite înaintea lui Dumnezeu jertfele cu o oarecare meteahnă - de aceea a şi poruncit Dumnezeu să nu I se aducă animale oarbe, şchioape sau cu o cât de mică meteahnă („Toate câte au meteahnă în sine să nu le aduceţi Domnului, că nu vor fi primite”1), tot aşa nici ofranda de sine cu o asemenea meteahnă sau alipire de cele pământeşti2 nu va fi primită, întrucât cele aduse lui Dumnezeu se cuvine să fie totodată şi vrednice de El, după Iisus Sirah: „Adu Domnului prinoase cu vrednicie”3.

Din această pricină se întâmplă ca atâtea dintre aducerile sinelui nostru ca ofrandă Iul Dumnezeu nu doar să rămână goale şi zadarnice, ci şi fără de rod şi, mai mult, să ajungem ca, după ce le aducem, să şi cădem în diferite greşeli şi păcate. Fireşte, e cu putinţă să ne oferim pe noi înşine lui Dumnezeu, chiar dacă suntem alipiţi de cele create, însă numai cu un singur scop: acela ca Bunătatea Sa să ne dezlege de aceste legături care ne ţin ataşaţi de lucruri, pentru ca aşa să ne putem dărui cu desăvârşire dumnezeieştii Sale măreţii şi slujiri. Şi aceasta trebuie făcut de multe ori, cu mare iubire şi din toată inima.

Să fie, aşadar, frate, ofranda ta adusă lui Dumnezeu nealipită de nimic, străină de orice voie a ta şi fără a lua amin-te nici la bunătăţile pământeşti, nici la cele cereşti, ci doar la
voia şi pronia lui Dumnezeu, Căruia eşti dator să I te supui şi jertfeşti în întregime ca o ardere de tot necurmată. Şi dând uitării tot ceea ce e creat, să-I spui: „lata, Doamne şi Făcătorul meu, mă pun cu totul, pe mine şi toate voile mele, în mâinile voii proniei Tale veşnice; fa cu mine, aşadar, după cum voieşti şi Iţi e pe plac în viaţa, moartea şi după moartea mea, în întreaga şedere aici şi în veşnicie”

Dacă te vei aduce ofrandă în chipul acesta şi cu sinceritate (lucru de care-ţi vei da seama odată ce vei avea parte de împotriviri în privinţa acestei ofrande), dintr-un neguţător lumesc vei ajunge unul evanghelic şi atotfericit, fiindcă tu vei fi al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, al tău şi El va rămâne de-a pururi casnicul (prietenul) acelor oameni care se ridică pe ei înşişi deasupra tuturor celor zidite, până şi deasupra propriei persoane, şi se dau cu totul, şi se jertfesc măreţiei dumnezeieşti.

Aşadar, fiule, acum vezi că ai aici un chip prin care îţi stă în putinţă să-i biruieşti pe toţi vrăjmaşii tăi. Că, dacă ofranda de care am vorbit te va uni în felul acesta cu Dumnezeu,
tu vei ajunge în întregime al Lui şi El, în întregime al tău, încât care vrăjmaş şi ce putere vor mai putea de acum vreodată să te vatăme ?

Iar când voieşti să-I aduci ca ofrandă una dintre faptele tale, precum postul, rugăciunea sau vreo faptă de îndelungă-răbdare sau oricare alta dintre toate celelalte fapte bune,
îndreaptă-ţi mintea mai întâi, aşa cum am spus deja, asupra ofrandei pe care Hristos a facut-o Tatălui, când fie a postit, fie S-a rugat, fie îndelung a răbdat ş.a.m.d., şi aşa, cu îndrăzneala pe care ţi-o dă puterea acestora, adu-I şi tu făptuirile tale.

Iar dacă voieşti să aduci ca ofrandă Tatălui ceresc una dintre faptele (lucrările) săvârşite de Hristos, în schimbul datoriilor (păcatelor) tale, aruncă-ţi o privire îndeobşte asupra
tuturor păcatelor tale, uneori chiar şi asupra unui singur păcat şi, văzând lămurit că este cu neputinţă ca tu, de la tine însuţi, să-ţi afli răscumpărarea pentru nenumăratele tale păcate înaintea mâniei lui Dumnezeu, ori să te faci slujitor al dreptăţii dumnezeieşti3, te vei îndrepta, în chip necesar, spre viaţa şi patima Fiului Său şi vei cugeta adânc la una dintre faptele săvârşite de El (fie când a postit, sau S-a rugat, sau a fost chinuit, sau Şi-a vărsat sângele Său), ce-ţi pot fi loc de scăpare4; şi îţi vei da seama că El a adus ca ofrandă acele fapte, patimi, sânge, spre a îmblânzi mânia lui Dumnezeu, pricinuită de datoriile (păcatele) tale, ca şi cum I-ar fi spus:

„O, Veşnice Părinte, iată că după voia Ta Mă fac cu prisosinţă slujitor al dreptăţii Tale pentru păcatele şi datoriile acestui rob al Tău. Să binevoiască, aşadar, dumnezeiasca Ta măreţie a-l ierta şi a-l primi printre cei aleşi ai Tăi.” Atunci şi tu să faci aceeaşi ofrandă şi aceleaşi cereri să înalţi Tatălui însuşi pentru tine, spre a-ţi da slobozire de orice datorie prin puterea acelora. Şi, folosindu-te de acest chip de ofrandă, vei începe să faci aceasta nu doar trecând de la o taină a vieţii şi a patimii Sale la alta, ci şi de la o faptă (circumstanţă) anume, a fiecărei taine a acestora în parte, la alta, şi nu doar pentru propria persoană, ci şi pentru ceilalţi.

Sfantul Nicodim Aghioritul

Fragment din cartea "RĂZBOIUL NEVĂZUT", Editura Sophia

Cumpara cartea "RĂZBOIUL NEVĂZUT"

 

Note:

1 Lev. 22,20.
2 Căci aceasta este, după Vasile cel Mare (Regulile Mari, 53, PG 113), sfinţirea: a te afierosi Dumnezeului Celui Sfânt în toată vremea cu desăvârşire şi fără întrerupere, sârguindu-te a săvârşi cele plăcute lui Dumnezeu; pe lângă acestea, el mai afirmă că este un lucru necuvios şi neruşinat ca ceea ce a fost afierosit o dată lui Dumnezeu să fie luat înapoi şi încredinţat unei folosinţe comune şi omeneşti.
3 Cf. II Cor. 11,15 (w. trad.).
4 Ia aminte la aceea că fiecare faptă (lucrare) şi fiecare dintre felurile în care a pătimit Domnul nostru sunt socotite de unii învăţători drept „taine”. Deoarece fiecare dintre ele ascunde un înţeles tainic; de aceea ni se şi spune mai jos, în capitolul de faţă, că trebuie să trecem de la o taină a vieţii şi Patimii Sale la alta; aşa că, la aflarea unora ca acestea, să nu te cuprindă îndoiala.