„Deseori avem impresia că ştim tot ce se poate şti, sau, cel puţin, principalul, despre noi înşine şi despre lume. De fapt, dacă privim cu atenţie în jurul nostru, ne dăm seama repede că ştim foarte puţin. Cu atât mai mult atunci când, depăşind cunoştinţele de ordin general-uman, încercăm să pătrundem tainele Revelaţiei dumnezeieşti. Cu toţii ştim că în corpul omului se află inima. Că ea pune în mişcare sângele către toate părţile organismului şi că prin aceasta întreţine corpul. Ştim că în cap se află creierul, din care «provin» gândurile, dar nu ştim unde se află sufletul omului. Toată lumea ştie şi constată că există anumite stări pe care le numim «sufleteşti».
In plus, aceste stări au un caracter spiritual şi moral, pe care trebuie să şi-l păstreze. In aceste condiţii, spiritualitatea omului este legată de moralitate, amândouă aflându-se în interdependenţă. Ştim că inima este o pompă de muşchi care pune în mişcare sângele.
Atunci, de ce va fi spus Sfântul Proroc Da vid: «Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele...»? Rezultă că activitatea inimii nu se rezumă la a face să circule sângele în corp, că are şi alte calităţi de ordin spiritual-moral. Iar dacă condiţia spiritual-morală are ceva specific, deducem că această specificitate este una exclusiv umană. In ea se află şi începutul vieţii spirituale veşnice. Corpul moare, se descompune până la învierea cea de obşte, sufletul rămâne să trăiască veşnic. Iar dacă cineva crede că omul este un animal ca toate celelalte, se înşală, comite o amară greşeală. Suntem fiinţe spiritualizate, nu dobitoace.
Dacă trăim după legea cea dreaptă, dată de Dumnezeu, înseamnă că nu ducem o viaţă animalică, ci una specifică unei fiinţe spiritual-morale. De ce? Fiindcă lumea noastră nu se mărgineşte la noi înşine, ci este o parte a lumii spirituale. Trăind pe pământ, omul trebuie să se supună legilor spiritual-morale, pentru ca, după ce va părăsi această lume vremelnică, să intre într-o altă lume, fiindcă omul nu se pierde: trăieşte veşnic. Pe pământ, trăieşte doar până la moartea fizică. Viaţa pământească este timpul care ni se dă pentru a ne forma, «educa», pentru nemurire. Modul cum va trăi omul în eternitate depinde de felul cum s-a pregătit pentru a trece în ea. Viaţa vremelnică este o şcoală de autoeducaţie.
Lumea în care trăim ca oameni trupeşti nu este unica lume raţională. Există şi o lume duhovnicească, lumea duhurilor, există îngeri. Se numesc îngeri pentru sfinţenia lor. Există demoni care se numesc aşa pentru întinăciunea lor. Cele două lumi comunică între ele. Cei cu o condiţie spiritual-morală înaltă intră în comunicare cu îngerii; cei ce nu ajung la această condiţie comunică şi se «unesc» cu demonii. Fiecare lume îşi are legile ei. Lumea îngerilor, lumea duhovnicească este lumea fericirii. Lumea ostilă lui Dumnezeu este o lume a suferinţei şi tristeţii. De ce? Pentru că Dumnezeu este Dumnezeul adevărului şi dreptăţii. Orice făptură raţională, atunci când este adusă la viaţă, capătă o responsabilitate. De modul cum îşi va petrece ea viaţa atârnă dacă, în veşnicie, va avea parte de bucurie sau de suferinţă. Bucuria şi suferinţa nu au nimic în comun. Lumea necuvântătoarelor este lipsită de raţiune, după moarte trupurile acestora se nimicesc.
Omul însă, atunci când ţine poruncile lui Dumnezeu, capătă răsplată; când nu le ţine, se osândeşte pe sine. Să ţinem seama de faptul că viaţa noastră va putea să continue în eternitate numai în măsura în care şi-a îndeplinit chemarea, adică s-a conformat poruncilor dumnezeieşti. Chiar şi făptura neraţională nu dispare cu totul, ci se transformă. Cu atât mai mult fiinţa spiritual-morală nu dispare, ci se transformă, se preface, trece dintr-o stare în alta. In lume nu există nimic definitiv, nimic imuabil. Să luăm, de pildă, începutul existenţei noastre trupeşti. Omul se zămisleşte, capătă suflet nemuritor şi din acea clipă devine moştenitorul vieţii veşnice. Işi formează şi modelează calităţile în funcţie de condiţiile de viaţă şi de educaţie; condiţii care îi pot justifica viaţa, după cum pot să i-o şi incrimineze. Omul se bucură de liber arbitru pentru a-şi putea «construi» sufletul după cum doreşte. Iar viaţa şi-o poate îndrepta numai prin pocăinţă.
Păcatele nu pot fi justificate, ele se şterg numai prin pocăinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fiindcă El îi ajută pe cei ce se căiesc şi se îndreaptă spre El. Viaţa omului nu poate fi îndreptată decât prin pocăinţă. Dacă îşi doreşte aceasta, poate cere ajutorul lui Dumnezeu şi El îl va ajuta să ducă o viaţă dreaptă, aşa cum trebuie să trăiască un moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă nu cere ajutorul lui Dumnezeu, omul nu se poate îndrepta bizuindu-se pe propriile eforturi sau perseverând în păcat.
După moarte, omul nu «dispare» în pământ, ci îşi continuă viaţa, la nesfârşit. Trăind pe pământ îşi face educaţia pentru nemurire şi, în acelaşi timp, capătă însuşiri care îl definesc. Cu aceste date trece în viaţa veşnică, pentru a trăi veşnic. Ştim că şi în natură au loc procese din care rezultă că materia nu face decât să se transforme, nu dispare niciodată fără urmă. Avem la îndemână exemple simple din lumea înconjurătoare. Totul se schimbă în natură, trece dintr-o stare în alta.
Pământul face să crească pădurea; noi pregătim lemnul de foc, care arde prefăcându-se în scrum şi cenuşă. Să fie acesta sfârşitul? Nu! Cenuşa se transformă în pământ şi fumul capătă noi forme de existenţă. Nimic nu se pierde, ci capătă forme noi, îşi schimbă înfăţişarea. Este cu neputinţă ca omul, făptura raţională, să se piardă după moarte. Iar dacă ne este dat să trăim veşnic, înseamnă că acolo, în eternitate, ne vom continua viaţa sub o altă formă.
Tot ceea ce agonisim aici, pe pământ, va rămâne partea noastră şi în veşnicie, iar modul cum vom evolua acolo depinde de meritele (calităţile) noastre de-aici. Dacă suntem răi, invidioşi, vicleni, perfizi sau avem alte vicii, acestea se vor dezvolta atunci când vom ajunge în veşnicie. Aceasta înseamnă că ne facem noi înşine vinovaţi de moştenirea rea pe care, în cazul de mai sus, o vom primi dincolo sau vom primi o moştenire pe merit, dacă ţinem poruncile lui Dumnezeu. Iată ce nu se cuvine să uităm.
Iar dacă avem o conştiinţă lucidă, trebuie să luăm seama că peregrinarea noastră pe pământ nu este o pură întâmplare, ci că putem deveni locuitori veşnici ai unei alte lumi în funcţie de felul cum ne-am format şi ne-am pregătit să intrăm în ea. Avem posibilitatea, aici pe pământ, să ne îndreptăm viaţa, să ne-o schimbăm, fiindcă dincolo, în cealaltă lume, nu o vom mai putea face.
Puterile răului nu contenesc să i se împotrivească omului şi o fac din invidie. Aşa cum l-au pizmuit pe Dumnezeu îi pizmuiesc şi pe oamenii drepţi şi buni. Sufletul se reflectă pe chipul omului; şi în lumea de dincolo, chipul omului va purta propria sa pecete. Sufletele vor putea comunica între ele: cei buni (drepţi) cu cei buni, răii, cu răii. Omul care se teme de moarte înseamnă că este aservit materiei. Cât trăim, trebuie să fim mereu pregătiţi. Să preţuim timpul, să trăim binele. Să ne pregătim, fără răgaz pentru veşnica împărăţie cerească, să-i dăruim întreaga noastră viaţă."
PR. PETRU SERIOGHIN
Fragment din cartea "NU TE TEME, DE-ACUM NU MAI EŞTI SINGUR!", Editura Sophia
Cumpara cartea "NU TE TEME, DE-ACUM NU MAI EŞTI SINGUR!"
-
Viata religioasa in satul romanesc stravechi
Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii -
Diferente confesionale cu privire la viata dupa moarte
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.