In ceasul în care vei fi în iad, în ceasul în care te vei târî pe duşumele ude şi în urlete şi ţi se vor sfâşia în două măruntaiele, în ceasul acela ţi Se va descoperi. Vei simţi o îmbrăţişare nevăzută adormindu-ţi neliniştea şi spaima. Atunci când toate cârjele egoului ţi se vor frânge precum ramurile uscate în luna lui Faur. Impotrivirea va ceda şi trupul împreună cu sufletul, pentru prima dată, se vor lăsa în braţele Sale. Acolo vei simţi că Cineva te iubeşte mai mult, dincolo de cuvânt şi înţeles. Rezistă, ţine-te tare, nu I te împotrivi în clipele în care te simţi singur, în care spatele celor mulţi ţi se va întoarce dispreţuitor. In ceasul marii ispite nu aşeza alt dumnezeu în locul Lui, fiindcă El e acolo, în strădania ta de a nu te lăsa învins, în zâmbetul care încă nu ţi-a apus, în ochii care nu ţi-au asfinţit, în nădejdea ce stăruie să înflorească, în setea de viaţă care încă pulsează în tine, în graiul cel mai dulce al durerii tale.
***
Dumnezeul meu, dă-mi o umbrelă să nu mă plouă prea tare, fiindcă încă nu m-am uscat după furtuna de ieri!
***
Cel ce vrea să-şi salveze demnitatea nu cunoaşte nici iubirea, nici pe Dumnezeu. Dezbrăcati-vă de armurile eului!
***
Sunt clipe când propriul aer nu ţi-e de-ajuns. Nu-ţi sunt îndeajuns puterile. Ai nevoie de o respiraţie gură la gură. Undeva acolo începe relaţia cu Dumnezeu.
***
Tu nu te-ai lăsat pradă iubirii, şi voiai să te laşi pradă lui Dumnezeu? Chiar şi asupra acestei relaţii voiai să-ţi impui controlul. Să faci din Dumnezeu o preocupare a narcisismului tău. învaţă să te laşi mersului lor, atunci când nu poţi controla lucrurile. Invaţă să nu-ţi faci mântuirea dependentă de izbânzile tale.
***
La urma urmei, de cele mai multe ori credem într-un Dumnezeu pe care ni-l făuresc nevoile noastre cele mai adânci. Noi ni-l plăsmuim. Din materiile noastre nevăzute.
***
Din fericire Dumnezeu nu ne satisface toate cererile rugăciunilor noastre. Toate dorinţele. Fiindcă de cele mai multe ori sunt absolut auto-distructive. Din nefericire nu pricepem
asta decât după ani buni şi după multe peripeţii.
***
Ca să primesc lumina Ta, Doamne, trebuie să-mi închid toate întrerupătoarele.
***
Din clipa în care Dumnezeu Se face om, nu mai există cerul ca loc al întâlnirii cu Dumnezeu, ci doar inima omenească.
***
Celui căruia i-e frică de Dumnezeu îi e frică de sine însusi. Si celui ce tremură sub ameninţarea iadului îi e frică de viată.
***
Dumnezeu nu e ceva ce căutăm să aflăm în mod obiectiv, precum ceasul pierdut în spatele canapelei. Este nepotolita noastră sete după un sens al vieţii. Focul acesta care se aprinde în noi şi nu vrea să se stingă. O absenţă continuă pe care dorim s-o umplem.
***
La Hristos nu ne ducem pentru că ne e frică, ci pentru că-L iubim. Nu vei fi „judecat" pentru cât ţi-a fost teamă de El, ci pentru cât L-ai iubit.
***
Când auzim sau vedem cuvântul dreptate ori judecata lui Dumnezeu în textele bisericeşti vom pune automat în locul lui cuvântul iubire sau milă. Dreptatea lui Dumnezeu nu are nici o legătură cu dreptatea lumii. Să nu transferăm imaginea dreptăţii divine în planul lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu este cea care-i iartă pe desfrânat, pe tâlhar, pe desfrânată, care dă aceeaşi plată şi celui care a trudit de dimineaţă, şi celui ce a lucrat doar în ultimele ceasuri ş.a.m.d. Spune Isaac Sirul: Să nu-L numeşti niciodată drept pe Dumnezeu. Increde-te în nedreptatea lui Dumnezeu, care este iubirea Sa nemărginită.
***
Dumnezeu nu e un cuvânt, ci o legătură.
***
Când lăcrimez, mi-L amintesc pe Hristos lăcrimând în faţa mormântului prietenului Său Lazăr, şi asta îmi aduce mângâiere. Când mi-e teamă, mă gândesc la Hristos în Ghetsimani, curgându-I sudoare de pe frunte ca sângele, şi asta îmi aduce odihnă. Când sunt trădat în iubire, îmi vine în minte imaginea acelui sărut al ucenicului care urma să preschimbe gustul sărutului în trădare. Dar cel mai mult, în clipele în care simt singurătatea crucii fărâmiţându-mi puterea de a mă împotrivi ei, mă gândesc la Tine, Hristoase al meu, strigând în agonie şi amărăciune către Tine: „De ce m-ai părăsit?", şi aceasta, credeţi-mă, e cea mai mare mângâiere pentru un om care stă pe buza prăpastiei.
***
Afirmăm că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Om deplin şi Dumnezeu deplin. Dar ne-am gândit oare ce înseamnă aceasta pentru viaţa omului? Că pentru prima dată în istorie omul dobândeşte cea mai mare demnitate, cea mai mare cinste şi, totodată, valoare: că ajunge copilul lui Dumnezeu?
***
Doamne, dă lumină vieţii mele, că de întuneric mă îngrijesc singur!
***
Cerem lucruri de la El, dar nu pe El. Vrem roadele unei relaţii, dar nu însăşi relaţia. însetăm după Raiul lui Dumnezeu, dar nu şi după Dumnezeu însuşi.
Astăzi cerul e de un azuriu indicibil. Plin de lumină. Lumină, sublimă lumină. In cele din urmă, Dumnezeul meu, cât azuriu ascunzi în spatele cenuşiului şi câtă înviere în dosul
Crucii?
***
Dumnezeu are mereu pentru noi câte-o surpriză, un dar, mai ales în zilele în care nu sărbătorim.
***
Cu cât noi vom încerca să-L controlăm pe Dumnezeu prin izbânzile noastre duhovniceşti, El ne va scăpa prin paradoxul iubirii Sale. Astfel, El va fi întotdeauna imprevizibil şi plin de surprize ce vor anula monotonia „virtuoşilor" şi a „catarilor".
***
Un cleric proaspăt. Care nu „se luptase" îndeajuns cu Dumnezeu. Nici nu-l costase până atunci ceva relaţia cu El. Aşadar, putea foarte uşor să flecărească „teologic". Să vorbească despre lucruri pe care nu le trăise. Făcea referiri la viaţa veşnică, la Rai şi iad, debitând teorii peste teorii. Una pe aici, alta pe dincolo. Un „dumnezeu" în locul lui Dumnezeu. Atunci mi-am amintit cuvintele lui Stâvros Zoumpoulâkis: „Intotdeauna trebuie să ştii ce anume e lucrul despre care vorbeşti. Cât mă priveşte, nu accept să mi se vorbească despre învierea morţilor decât de cineva bolnav în ultimul stadiu de cancer...".
***
Dumnezeul meu, de mic copil mi s-a spus că o să mă pedepseşti pentru păcatele mele. Iartă-mă că nu i-am ascultat şi am crezut în iubirea Ta nemărginită!
***
Iţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că nu m-ai făcut desăvârşit! Ar fi fost foarte plictisitor.
***
Când trăieşti pe Dumnezeu ca lege şi scut al egoului, atunci îţi va fi foarte greu să-L recunoşti ca Mire al Bisericii. Fiindcă atunci nu-ţi va cere izbânzi, ci inima. După cuvintele Patericului: „Dacă ai inimă, te poţi mântui".
***
Dumnezeu Se ascunde şi Se descoperă ca să nu-L „ucidă" certitudinile noastre.
***
Şi ce n-a trebuit să asculţi ca să ne mântuieşti, Doamne!
***
Minunea e privire contemplativă, şi nu spectacol.
***
Prin încercări Dumnezeu ne închide ochiul spre a privi „altfel" viaţa şi pe noi înşine.
***
Ştii, Doamne, mulţi şi-ar dori să-Ţi scoţi de pe creştet cununa de spini. Nu vrem, laşii de noi, să ne aminteşti până unde merge iubirea Ta.
***
Ştii cum vorbeşte Hristos? In şoaptă. Ca să nu te sperie şi să te înfricoşeze. Intr-un chip iubitor în mod absolut. Au fost nopţi când zorii m-au găsit cu icoana lui Hristos în braţe.
Acolo, la hotarul dintre raţiune şi nebunie, pe tăişul deznădejdii totale El Se arăta întotdeauna. Intr-o seară mi-a „şoptit": „Nu-ţi fie teamă, n-o să te las niciodată...". Ştii de câte ori am auzit această frază în viata mea? Şi totuşi nimeni, niciodată, n-a pus-o în practică. Cu toţii au dispărut, după ce mai întâi mi-au molestat sufletul si trupul. Numai Tu, Hristoase al meu, m-ai cinstit.
***
E crud să priveşti cerul, să-I vorbeşti lui Dumnezeu şi să simţi o tăcere absolută. Să simţi singurătatea care-ţi întunecă fiecare celulă a fiinţei. In clipa aceea nu poţi face nimic. Simţi o tristeţe şi nemişcare desăvârşită. Nici o poftă de viaţă. Şi credinţa ta pierdută în închipuiri negre şi furtuni de gânduri. Insă, nu uita, după ceva vreme, poate după ani, vei privi din nou cerul şi-I vei spune lui Dumnezeu:
„Iţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că nu m-ai ascultat şi n-ai făcut ceea ce Ţi-am cerut!" „Iţi mulţumesc", cum spunea şi un prieten de-al meu, „că m-ai lăsat să mă distrug, regăsindu-mă astfel pe mine însumi!"
***
Pronia lui Dumnezeu este asemenea unei furtuni care îşi schimbă necontenit direcţia într-un chip cu totul paradoxal. Incerci să scapi, dar ea nu te lasă. Cu cât te opui, vântul devine şi mai aprig şi-ţi vânează paşii. Te împinge până la limitele rezistenţei tale şi dincolo de ea. Dacă reuşeşti să nu te pierzi în clipa în care vântul urlă şi ploaia îţi biciuieşte turbat fiinţa, să ştii că vei fi învingătorul zilei însorite de mâine.
PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS
Fragment din cartea "VIAŢA FĂRĂ REŢETE", Editura Sophia
Cumpara cartea "VIAŢA FĂRĂ REŢETE"
.jpg)
-
Sfantul Teofan Zavoratul - Dragostea de Dumnezeu
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Frica de Dumnezeu si gandul la Judecata
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Ce stim si ce credem despre Dumnezeu
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.