Verde este chiparosul şi vara şi iarna. Miroase busuiocul şi vara şi iama. Taie-se mieii şi vara şi iarna.

Păziţi-vă de lupi când se năpustesc asupra voastră, unul din faţă şi altul din spate. Ci mai vârtos de două păcate să vă păziţi: frica de cel păcătos şi dispreţuirea celui păcătos. Căci verdeaţa voastră ca verdeaţa sălciei va pieri. Şi mireasma voastră în duhoare se va preschimba. Şi smerenia voastră în mândrie se va preface. Şi cei păcătoşi, de-ai lor vă vor socoti.

Voi drepţilor, păcatul neputinţă este, şi frica de păcătoşi frică de neputincioşi este. Păcătosul se teme de dreptul cel mort din lăuntrul său, şi de două ori mai tare de dreptul cel viu de lângă dânsul.

Să nu vă temeţi de cel ce se teme de voi de două ori mai tare.

Au oare nu este Domnul vitejia dreptului? Au oare nu este Domnul Cel Atotputernic voievodul oştirii drepţilor? Cu adevărat mică este dreptatea celor ce stau lângă Cel Atotputernic şi se tem de cei atotneputincioşi.

Dacă dreptatea voastră este dreptatea lui Dumnezeu, puterea voastră este putere dumnezeiască. La început puterea dumnezeiască li se pare celor păcătoşi slăbiciune, căci este prea blândă, milostivitoare şi îndelung răbdătoare. Dar la sfârşit, când vine dumnezeiasca biruinţă, păcătoşii văd îngroziţi cum casa lor, cu temelia surpată de apă din adâncuri, se cufundă fără de scăpare.

Ca iarba creşte biruinţa lui Dumnezeu: încet şi tăcut. Dar odată crescută, nu o mai poţi nici călca, nici cosi.

Turmă fără păstor sunt păcătoşii: nu însă şi voi. Şi când păstorul vă lasă, nu vă lasă spre a vă părăsi, ci spre a vă cerne cu o sită deasă. Curând păstorul vostru se va întoarce, şi veţi muri de ruşine că l-aţi trădat.

Voi drepţilor, păcatul boală este, şi dispreţuirea păcătoşilor este dispreţuire a celor bolnavi. Cine dă din sănătatea sa bolnavilor, acela sănătatea îşi înmulţeşte. Dispreţuirea bolnavilor surpă din temelii sănătatea celui sănătos.

Păcatul stă la masa celor ce se tem să şadă la masa păcătosului. Păcatul intră în casa celor ce se tem să intre în casa păcătosului. Cel ce face cale întoarsă ca să nu se întâlnească cu un păcătos se întoarce acasă încărcat de păcat.

Puneţi câte o strajă la fiece poartă a sufletului vostru, ca să nu intre mândria în biserica voastră. Căci dacă intră, va stinge dintr-o dată făcliile tuturor vârtuţilor voastre. Şi veţi fi ca un burduf plin cu vin când este înţepat cu acul.

Scurtă este această zi a vieţii, dar adevărata viaţă nu cunoaşte noapte.

Cel ce moare din pricina păcatului întru această zi, muri-va cu moarte ce nu cunoaşte ziua.

Voi drepţilor, urmaţi fără istov o şcoală după alta. Cel ce isprăveşte o şcoală a dreptăţii este trimis de Dumnezeu la una mai înaltă şi mai grea. Păcătosul se chinuie cu ne- învăţătura, dreptul se chinuie cu învăţarea. însă cu adevărat chinul dreptului mai dulce este decât chinul păcătosului, precum mai dulce este întoarcerea în patrie decât şederea într-o ţară streină.

O, Preamilostivă, Cerească Născătoare de Dumnezeu, pă- zeşte-i pe toţi cei ce au apucat pe calea dreptăţii, ca nu cumva să se teamă de păcătoşi sau să-i dispreţuiască pe păcătoşi.

Ca nu cumva teama să, îi facă trădători de Dumnezeu, şi dispreţuirea păcătoşilor să îi facă ucigaşi de oameni.

Ca nu cumva părută lor dreptate să fie doar un pisc de unde mai adânc în prăpastie să cadă.

Păşuni verzi oilor găseam, iar ele mulţumite erau. Acum pe Tine hrană oamenilor înainte Te pun, şi mulţi nici nu Te gustă.

Păstor la oi eram, iar Tu păstor de oameni m-ai ridicat a fi.

Strânsu-s-a de mâhnire întru mine inima mea, Doamne al meu, şi ochii mei nu încetează a se uda de lacrimi, căci mulţi nici nu Te gustă, ci în ţarinile foametei îşi caută hrana lor.

Nu pe aici, fraţii mei, nu pe aici. Cele spre care mergeţi sunt ţarinile foametei: foametea voastră va spori. Şi în foametea voastră turbată unul la altul vă veţi repezi, şi unul pe altul vă veţi mânca, şi foamea nu o veţi potoli.

Hrănescu-se oile cu ceea ce este de la Dumnezeu, dară voi, oameni fiind, cade-se a vă hrăni cu Dumnezeu. De- ar fi ca oamenii să se hrănească cu hrana oilor, pentru ce a mai zidit Dumnezeu şi oameni şi oi?

Ce altceva sunt oile, fără decât numai iarbă - hrana cu care se hrănesc! Dară voi chemaţi sunteţi a fi dumnezei, pentru aceea Dumnezeu drept hrană vi se îmbie.

Doamne al meu, înaintea Ta plec genunchele mele şi cer milostivire. Răcitu-s-a credinţa printre preoţii Tăi, pentru aceea mulţi oameni nu Te mai gustă. Şi păşunea Ta cea bogată stă abia începută. Un bun păstor de oi nu este şi un bun păstor de oameni. De ce nu m-ai lăsat peste puţine bun a fi, ci m-ai pus peste multe nevolnic a fi?

Chiar şi atunci când eram păstor la oi, preotul Tău eram. Cu toiagul păstoresc fiece piatră şi fir de iarbă întorceam şi, stând întins pe burtă, răsuflarea pământului ascultam, şi, stând întins pe spate, înfricoşătorii luminători cereşti priveam. Şi cu fruntea atingeam înrouratele frunze din pădurea de munte, şi brazii înalţi, loviţi de fulger, cu milă îi îmbrăţişam. Şi citeam numele Tău înscris cu foc peste întreg pământul, şi simţeam cum fiece pas sub mine ardea şi zicea: „Eu sunt altarul Celui Preaînalt." Şi umpleam toate pajiştile, toate dumbrăvile şi toate cărările cu minunarea mea faţă de măreţia Ta. Şi, când am crescut, cu nespusă înfiorare am cunoscut că Tu îmi eşti încă şi mai aproape decât bănuiam în câmpiile prunciei mele. Cunoscut-am, Doamne, că şi eu însumi pământ sunt, întru care Tu arzi şi vorbeşti. Cunoscut-am, Stăpâne al meu, că însumi întru mine strein sunt, iar Tu stăpân al casei şi domn.

Şi această cunoaştere m-a umplut de o groază ce până în măduva oaselor mi-a pătruns. Şi mi-am zis: Au oare nu casa ta ai murdărit, ci pe a altuia? Şi oare nu cumva asupra altuia ai adus ruşine, iar nu asupra ta? Şi nu pe tine te-ai jignit, ci pe stăpânul casei în care oaspete eşti? Şi nu ai aruncat cu noroi în lumânarea ta, ci într-un oarecare soare dintru tine?

Ce fel de botez poate spăla ruşinea mea faţă de Tine? Ce fel de pocăinţă poate şterge păcatul meu faţă de Tine? Ajută-mă a mă nimicnici, şi „eu" a nu mai fi, şi din nou a mă naşte, ca un prunc fără trecut. Ajută-mă, Părinte al meu!

Idolii păgânilor cer de la preoţii lor o oarecare măsură de înţelepciune. Cu cât mai mult are trebuinţă de înţelepciune preotul Dumnezeului Celui Viu!

Idolii cer o oarecare măsură de curăţie. Cu cât mai mult are trebuinţă de o curăţie asemenea soarelui, cel ce Dumnezeului dumnezeilor slujeşte!

Idolii cer o oarecare măsură de puternicie de la slujitorii lor. Cu cât mai mult are trebuinţă să se încingă cu putere slujitorul Atotţiitorului Celui Atotputernic?

O, Preaînalte Părinte al meu, curăţeşte viaţa mea, şi fă-o jertfă pe jertfelnicul Tău. Când eram păstor la miei, plângeam atunci când vroiau să taie fie şi un singur miel. Fă-mă nevinovat precum un miel, şi arde-mă de tot pe altarul Tău. Mă jur Ţie că nu voi plânge, Domnul meu şi Dumnezeul meu.

Ridicat-au război necredincioşii împotriva  Domnului cerului şi al pământului - frunze uscate împotriva vântului de munte! Câtă vreme vântul tace, freamătul frunzelor se aude. însă când vântul porneşte să vuiască, împrăştia-va frunzele peste mlaştini şi drumuri, şi aşternându-se una peste alta, frunzele glasul îşi vor pierde şi de noroi se vor lipi.

Căci necredinciosul se simte puternic în mulţime şi glasul îşi ridică. Insă, în singurătate, şi frica şi neputinţa îl mănâncă. Dar credinciosul, când se află în mulţime, de neputinţa mulţimii se împărtăşeşte, însă, în singurătate, de puterea Ta se împărtăşeşte: pentru aceea tăria şi cântarea lui este singurătatea.

O, bezmeticilor, împotriva cui ridicaţi război? Impotriva Celui Ce cu un gând al Său aprinde sorii, şi cu toiagul Său mână turme de sori şi de stele? Cu adevărat, mai puţin de râs ar fi războiul pe care sălciile l-ar ridica împotriva fulgerelor, şi ţiparii de baltă împotriva înfricoşătorilor condori!

Făurit-aţi arme cu care vă zdrobiţi unii pe alţii, şi astfel, cu aceleaşi arme, împotriva Lui a vă război v-aţi ridicat. Ci iată că El poate umbla peste săbiile voastre ca peste muşchiul moale. Şi nici de cetăţile voastre nu se teme mai mult decât de mormintele voastre.

Ticluit-aţi mărunte cuvinte, cu care vă ocărâţi şi vă înjosiţi unii pe alţii, şi cu măruntele voastre cuvinte socotiţi că veţi putea înjosi pe Cel ce singur ştie ce este şi de unde este cuvântul? Iată, strunele glăsuirii El vi le-a făurit, şi sub acestea plămânii vi i-a întins, şi gură v-a croit, şi limbă în gură v-a atârnat. Cu adevărat, mai puţin de râs ar fi ca fluierele dintr-o dugheană să se răzvrătească împotriva meşterului ce le-a făurit, şi strunele alăutei împotriva mâinilor ce le ating.

Nu împotriva lui Dumnezeu război aţi ridicat, ci împotriva voastră, şi Dumnezeu cu mâhnire priveşte a voastră ucidere-de-sine. Frunzele uscate ridică război împotriva roţilor de fier!

Cu cât mai mult împotriva Lui vă războiţi, cu atât mai fără de oprelişte Se depărtează de la voi. Domnul îşi depărtează de la voi puterea, frumuseţea, sănătatea, înţelepciunea şi fericirea Sa. Acesta este chipul în care Domnul Cel Preaînalt cu potrivnicii Săi Se luptă.

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI

Fragment din cartea "RUGĂCIUNI PE MALUL LACULUI ", Editura Predania

Cumpara cartea "RUGĂCIUNI PE MALUL LACULUI "

 

• Sfantul Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Sfantul Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Cuvinte duhovnicesti - Sfantul Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: