- De ce permanent omul oscilează prin îndoieli chiar în adevăruri de netăgăduit?

- Viclenia inimii omeneşti, ca urmare a degradării firii şi a obişnuinţei spre păcat, este imensă. Mai ales deznădejdea şi necredinţa în lucrurile dumnezeieşti şi tainice. Astfel, de exemplu, marea Taină a împărtăşaniei cu Trupul şi Sângele Domnului nu permite îndoială, deoarece cuvântul Domnului este amin, neschimbat, adevărat, sigur, atotputernic; deoarece oamenii credincioşi şi evlavioşi au simţit de mii şi milioane de ori prin inima şi fiinţa lor adevărul şi binefacerea acestei taine, au trăit victoria acesteia asupra tuturor patimilor şi prin curăţirea de păcate, sfinţire, putere, pace, bucurie. Şi, cu toate astea, în momentul împărtăşaniei, prin lucrarea duşmanului şi prin degradarea inimii mele, uneori omului îi scade credinţa... Săraca umanitate...

In învăţăturile obişnuite ale oamenilor - dacă cunoşti bine o materie, apoi toată viaţa o vei şti bine, fără o tulburare a amintirii despre aceasta, însă în credinţă nu este aşa.

Dacă ai cunoscut, ai simţit, ai pipăit, te gândeşti că întotdeauna va fi la fel de clar, de palpabil, de drag fenomenul credinţei pentru inima mea, însă nu, de mii de ori ea va fi întunecată pentru tine, şi ceea ce ai iubit înainte, pentru care ai trăit şi ai respirat, pentru aceea, cu timpul, vei simţi o indiferenţă absolută şi trebuie uneori prin tânguiri şi lacrimi să curăţim calea, pentru a o vedea, a o consolida şi a o îmbrăţişa cu inima. Acest lucru vine de la păcat.

- Ce anume întăreşte în noi nădejdea?

- Modalităţile prin care se întăreşte nădejdea creştinească sunt: rugăciunea deasă, spovedania sinceră pentru păcate, deasa citire a Cuvântului lui Dumnezeu, mai ales deasa împărtăşanie cu Sfintele şi de Viaţă Dătătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos.

La întărirea nădejdii în inima celui care se roagă contribuie mult experienţa primirii celor cerute. Iar aceste experienţe le vei observa cu atenţie uşor la tine.

- De ce uneori Dumnezeu ne părăseşte?

- Precum mama îl învaţă pe copilaş să meargă, la fel Domnul ne învaţă pe noi credinţa adevărată în El. Il ia mama pe copilaş, îl lasă singur, ea se îndepărtează: apoi îl pune pe copilaş să meargă spre ea.

...Dumnezeu îndepărtează de la creştin ajutorul Său şi îl dă diavolului sau altor primejdii şi necazuri, apoi, când este nevoie neapărată de ajutor pentru a se izbăvi de acestea este gata să-l ia la El, ca şi cum l-ar lua în braţe... şi îi alungă pe demoni. Iar creştinul simte că a căzut chiar în mâinile Mântuitorului... Foarte importante sunt credinţa sau vederea cu inima a lui Dumnezeu şi nădejdea în El, ca un Atotfăcător de bine. Toate acestea sunt adevărate, sunt din experienţă.

Viaţa duhovnicească este nevăzută şi ne este transmisă prin credinţa în viaţa nevăzută, intimă - în Dumnezeu. Propovăduitorul vieţii, în inima noastră, este credinţa sinceră, vie în Dumnezeu.

Prin necredinţa în ceva adevărat, sfânt, mintea se întunecă de obicei, inima necredincioasă se minunează de teamă şi întuneric, iar prin credinţa sinceră simţi bucuria liniştii, a lărgimii sau a creşterii în viaţa ta, deoarece şi mintea se face luminoasă şi de departe vede. Căci suferinţele inimii necredincioase din cauza a ceea ce este adevărat, sfânt, este un semn clar al adevărului aceluia în care el nu crede.

- In ce trebuie să avem mai multă încredere - în minte sau în inimă?

- Ne amintim: mintea este sluga inimii, care este viaţa noastră, dacă ea ne duce către adevăr, către pace, bucurie, către viaţă - ea îşi împlineşte menirea, ea este adevăr; dacă ne duce spre îndoială, spre nelinişte, lâncezeală, tristeţe, întuneric - ea înclină de la menirea sa şi permanent este mincinoasă - mintea cea păcătoasă. Dacă inima din credinţa în ceva anume simte linişte, bucurie, uşurinţă - astea sunt de ajuns; de la raţiune nu trebuie să cerem dovezi ale adevărului acelui obiect; el este fără îndoială adevărat, de acest lucru te încredinţează în inimă viaţa ta, deoarece scopul tuturor descoperirilor sunt adevărul şi viaţa.

- Cum să ne rugăm atunci când suntem deznădăjduiţi?

- Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! (Matei 9, 24). Ce ruşine! Peste tot strâmtorare, fiul era vrednic de plâns şi nici credinţă nu avea în inimă: imposibil să nu plângă. Şi iată că spune cu lacrimi: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Aşa se întâmplă şi cu noi: necazurile ne îngrozesc, însă credinţă nu există în inima celui care are necazuri. Cum îşi plânge nenorocirea îndoită! Mulţi au inima împietrită şi nu simt nevoia de credinţă pentru a se izbăvi de necazuri.

- Cine vine din acea lume?

- Tu nu crezi în viaţa viitoare şi de aceea spui: în acea lume nu a fost nimeni (ne gândim la cei vii) şi nu au venit de acolo ca să ne spună despre ea. Cum nu a fost nimeni? Cum nu s-a întors de acolo? Oare nu S-a întors chiar Fiul lui Dumnezeu de acolo; oare nu ne-a încredinţat El, prin cuvântul Său nemincinos şi chiar prin exemplul propriu, de adevărul vieţii de după moarte?

După ce a înviat din morţi, El S-a ridicat la ceruri în faţa ucenicilor Săi, de unde va veni iarăşi. Şi Apostolii spun: pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezand de-a dreapta lui Dumnezeu (Coloseni 3, 2).

- Cine face rău credinţei noastre?

- Diavolul, ca meşter iscusit în distrugere, face rău chiar esenţei vieţii noastre, care este credinţa. Este greu să te lupţi atunci când credinţa, ca să spun aşa, se dezrădăcinează din inimă: atunci se pierde sprijinul luptei, se deposedează de toată puterea morală, deoarece credinţa este puterea noastră şi victoria noastră, după cum spune Apostolul: aceasta-i biruinţa care-a biruit lumea: credinţa noastră (I Ioan 5, 4). Ce victorie să existe fără credinţă? Cât de necesar este să rămânem în credinţă, să dăm dovadă de curaj, să ne întărim!

Nu te răzvrăti şi nu te chinui în nelinişte şi prostie, atunci când gândurile distrugătoare se vor îngrămădi în capul tău şi vor strânge inima ta, sufletul tău: ele sunt mincinoase, ele sunt de la diavolul - distrugătorul de oameni. Indepărtează-le şi nu întreba de unde vin aceşti musafiri nepoftiţi: imediat le vei cunoaşte după roadele lor.

Nu intra cu ele în contradicţie - te bagă într-un asemenea labirint, încât nu mai ieşi, te zăpăceşti şi te oboseşti.

- De unde ne vin gândurile necurate?

- Hula împotriva sfinţeniei sau gândurile de necurăţie trupească sunt de la diavolul. Când această duhoare din bezna iadului te va deranja şi te va asupri, atunci să fii convins, doar să crezi cu tărie, că aceasta este lucrarea diavolului, şi te va părăsi această murdărie. Dumnezeu să ne lumineze şi să ne întărească!

Nu este absurditate, ticăloşie şi necuviinţă josnică, prostie, desfrânare, hulă, denaturare a ordinii celei fireşti pe care să nu o introducă satana în mintea şi în inima omului pentru a-l tulbura, pângări, înfricoşa, pentru a-l vătăma prin întristare şi deznădejde sau pentru a-l îndemna să facă orice păcate, cele mai absurde şi vătămătoare. Mulţi ajung să plângă din cauza hulelor, care pătrund în mod supărător în minte şi în inimă. Cei care înţeleg în ce constă problema sufla şi scuipă asupra duhurilor răului, care le insuflă prostii şi le învinge cu numele lui Iisus şi cu puterea Crucii.

- De ce ateii atacă atât de violent credinţa noastră?

- Acum nu mai există muceniciile pentru credinţă, la care au fost supuşi mucenicii şi muceniţele din vechime, însă există mucenicia de alt fel - mucenicia conştiinţei şi a cunoaşterii faptului că printre creştini, printre compatrioţii noştri, există atei şi oameni care îl ponegresc pe Hristos şi sfânta credinţă. Insă este cu atât mai scumpă şi mai iubită credinţa noastră, cu cât duşmanii o asupresc cu furie, căci cine se ridică împotriva sfintei credinţe? Chiar diavolul şi antihrist, ai cărui înaintemergători au apărut şi lucrează în lume. Adevărul întotdeauna va fi prigonit de duşmanii lui Dumnezeu.

Există mulţi necredincioşi, răutăcioşi, mândri, înfumuraţi, care refuză credinţa în Hristos ca Dumnezeu-Om, Izbăvitor şi Mântuitor sau care cred cu mintea lor rece, însă faptele cele bune nu le au, nu se silesc pe ei spre îndreptare şi fapte bune, nu lucrează la mântuire şi mor precum smochinul neroditor: mulţi chemaţi, însă puţini aleşi.

- Cum să sporeşti în credinţă?

- Cu cât omul duce o viaţă duhovnicească, cu atât el se însufleţeşte: începe să vadă în toate pe Dumnezeu, manifestarea puterii Sale şi tăria; întotdeauna şi peste tot se vede pe sine trăitor în Dumnezeu şi depinde în toate de Dumnezeu.

Insă, cu cât omul duce o viaţă mai trupească, cu atât se face mai trupesc: acesta nu îl vede în nimic pe Dumnezeu, nici chiar în cele mai minunate manifestări ale dumnezeieştii puteri. In toate vede doar trup, materie şi peste tot, în toată vremea - înaintea ochilor săi nu este frică de Dumnezeu (Psalmi 35,1).

- Ce stă în calea credinţei noastre în mod deosebit?

- Dumnezeu poate să facă pentru mine chiar ceea ce pare imposibil după mintea mea. Aceasta este nenorocirea noastră, că în calea credinţei noastre stă raţiunea cea mioapă, acest păianjen care prinde adevărul în mrejele raţionamentelor sale, ale silogismelor, analogiilor.

Credinţa imediat îmbrăţişează, vede, însă raţiunea ajunge la credinţă prin drumuri ocolitoare: credinţa este modalitatea de comunicare a sufletului cu sufletul, iar raţiunea este modalitatea de legătură între sufletesc-simţitor şi sufletesc-simţitor şi doar prin materie; credinţa este duh, raţiunea este trup.

- Poate omul să urmeze tainele lui Dumnezeu?

- Când este vorba de tainele lui Dumnezeu, nu întreba în tine însuţi: cum se întâmplă aceasta? Tu nu ştii cum Dumnezeu a creat întreaga lume din nimic. Nu poţi, însă nici nu trebuie să ştii, deoarece Dumnezeu face totul în mod tainic. Taina lui Dumnezeu trebuie să rămână taină pentru tine, pentru că tu nu eşti Dumnezeu, nu poţi să cunoşti tot ceea ce cunoaşte Cel Prea- înţelept, Atotputernic Dumnezeu. Tu eşti lucrul mâinilor Sale, o făptură neînsemnată. Aminteşte-ţi că a fost un timp când nu a existat nimic, iar apoi tot ceea ce există acum a fost creat din nimic prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Slăveşte cu toată puterea sufletului, prin toate tainele şi spune-ţi despre fiecare taină înainte de săvârşirea ei sau înainte de împărtăşire: ACEASTA ESTE TAINĂ A LUI DUMNEZEU. Eu sunt doar un însoţitor nevrednic al ei sau un participant la ea. Insă această minte mândră a noastră doreşte să urmeze taina lui Dumnezeu, iar dacă nu poate să o urmeze, atunci o respinge, ca şi cum nu s-ar potrivi nimicniciei sale.

- Putem dobândi înţelepciunea cea adevărată fără credinţă?

- Omului îi trebuie credinţă puternică, deoarece făclia minţii noastre este foarte limitată, nu se amestecă prea mult în ea lumina înţelepciunii. Domnul Dumnezeu este Lumină fără de margini, iar lumea este imensitatea atotputerniciei Sale şi a înţelepciunii, deoarece toate în noi sunt nimicnicie, adică suntem picături ale puterii şi ale înţelepciunii, pentru că atât, iar nu mai mult, putem să cuprindem în trupul nostru trecător.

Cât despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Cunoştinţa însă semeţeşte (I Corinteni 8, 1), se îndoieşte, visează, huleşte.

Diavolul uneori acţionează în minte ca un sfătuitor neliniştit despre cele de neînţeles, ca un atentator obraznic asupra tainelor inaccesibile ale celor Trei Persoane ale Dumnezei™, asupra relaţiei Lor reciproce. Trebuie neapărat să ne gândim la trinitatea Dumnezeirii cu evlavie şi cu multă atenţie.

- In ce chip poate să i se prezinte minţii omului neputincios omniprezenţa lui Dumnezeu?

- Dacă trupul neputincios are nevoie de omniprezenţa limpede a lui Dumnezeu, atunci această omniprezenţă i se prezintă în oceanul nemărginit al văzduhului (adierea răcoroasă este duioasă - cu toate astea, chipul nu este perceput nicidecum ca însuşi obiectul), care se află pretutindeni, toate le parcurge şi toate le ţine în viaţă şi în acelaşi timp nu poate fi limitată. în care trăiesc şi se mişcă toate sufletele, toate popoarele, toate fiinţele şi fără de care nu poate exista nici o vietate; care se află întotdeauna în tine, însă adesea se găseşte în tine de parcă nu s-ar afla acolo, deoarece tu, prin necredinţă, deznădejde, mândrie, îmbuibare sau prin alte păcate împiedici trecerea Sa - a Celui curat - în tine - cel necurat. Care este de nepătruns, însă lucrează adevărat şi radical asupra minţii şi inimii tuturor pământenilor. Care se află peste tot, în fiecare loc, însă către Care, fără cheile credinţei, nu te poţi apropia şi uni cu El.

- De ce este atât de chinuitoare necredinţa?

- Necredinţa mă chinuie deoarece ea este defăimarea inimii mele sau a duhurilor celor rele asupra lui Dumnezeu, Care este viaţa mea. Este tăgăduirea Vieţii de către sufletul meu cel liber, şi, în mod firesc şi drept, este moarte pentru suflet.

Intâlnirea cu Dumnezeu se face prin gând, prin credinţa din inimă, care nu este diferită, este la fel ca gândul viu şi clar că Dumnezeu se află peste tot. Când este curmată unirea sufletului meu cu Dumnezeu, atunci nu mai există pentru mine viaţă adevărată, ci există un miraj al vieţii exterioare, mincinoase, carnale.

- De ce sufletul nostru simte repulsie atunci când se întâlneşte cu oameni necredincioşi?

- Ce lucru divin! Sufletul nostru, la întâlnirea cu oameni necredincioşi şi oameni reci faţă de Dumnezeu, simte repulsie, iar diavolul încearcă să transforme această antipatie şi indignare dreaptă în răutate. Pentru a nu alimenta răul şi pentru a nu sluji diavolului, trebuie să ne spunem: eu nu sunt antipatic şi rece faţă de fratele pentru indignarea şi răceala sa faţă de Dumnezeu, şi nu hrănesc în inimă ura şi răutatea faţă de el, căci îl rabd ca pe un mădular bolnav şi vreau să îl vindec cu blândeţe, pedepsindu-l pe cel potrivnic, ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă să cunoască adevărul (I Timotei 2, 25).

Cu toate astea, rabdă pe fiecare cu dragoste şi uită-te mai bine la tine: cum eşti tu, nu eşti cumva rece faţă de Dumnezeu şi de aproapele? Dacă este aşa, atunci nu ai de ce să arunci cu piatra în fratele tău, când, de fapt, trebuie să arunci această piatră în tine însuţi.

- De ce în sufletul nostru şi, în general, în lume se duce un război permanent?

- Observăm în noi înşine lupta credinţei cu necredinţa, a puterii binelui cu a răului, iar în lume - lupta duhului Bisericii cu duhul lumii. Aici deosebiţi clar prin duh două părţi contradictorii: partea luminii şi partea întunericului, a binelui şi a răului, a Bisericii, a religiei şi sfinţeniei şi a ateismului. Ştiţi de la ce vine asta? De la lupta puterilor potrivnice: puterea lui Dumnezeu şi puterea diavolului. Dumnezeu lucrează în fiii Săi ascultători, iar diavolul - în fiii potrivnici - adică duhul care lucrează acum în fiii neascultării (Efeseni 2, 2). Şi eu simt în mine adeseori lupta a două puteri potrivnice. Când mă pun la rugăciune, uneori puterea mă chinuie foarte tare şi îmi împovărează inima ca să nu ornai ridic spre Dumnezeu.

SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT

CUM NE MÂNTUIEŞTE DUMNEZEU, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "CUM NE MÂNTUIEŞTE DUMNEZEU"

 

• Sfaturi duhovnicesti ale Sfantului Ioan din Kronstadt
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti