Binecuvântarea durerii
Binecuvântate întrebări „De ce?”…! Însuși Hristos le-a sfințit pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?”. Dumnezeul meu, de ce Mi-ai făcut asta?
Ce Ți-am făcut? Nu sunt Fiul Tău? Exact aceeași întrebare o punem și noi la rândul nostru. Dar și aceasta rămâne fără răspuns. Rămâne fără răspuns numai în aparență, căci evenimentele dezvăluiesc răspunsul.
Multe întrebări de felul acesta au ieșit și din gura mult-pătimitorul Iov și din condeiul îndureratului David, doi oameni a căror moarte tragică a fiilor lor le-a pecetluit trecerea prin istorie și care adeseori ne sunt prezentați drept pilde unice de credință și de îndelungă-răbdare.
Întrebarea aceasta o adresăm lui Dumnezeu, ne-o punem și nouă și o repetăm și oamenilor pe care îi simțim că ne iubesc în mod deosebit. O spunem mai ales ca să ne exprimăm starea noastră lăuntrică, însă o spunem și așteptând mângâierea unui răspuns. Dar cine poate să ne dea un răspuns? Și chiar dacă îl știe, cine poate să ni-l spună?
Sfântul Vasile cel Mare spune către tatăl îndurerat că durerea îl face pe om atât de sensibil, încât seamănă cu ochiul care nu suferă nici un fulg. Chiar și cea mai delicată mișcare mărește durerea celui îndurerat. Și cea mai discretă comparație devine nesuferită. Cuvântul care este rostit ca un argument rațional devine o povară de nesuportat. Numai lacrima, tăcerea, rugăciunea lăuntrică vor putea ușura durerea, lumina întunericul sau naște o mică nădejde.
Durerea naște adevăr, compătimire, comuniune
Durerea nu ne deșteaptă numai pe noi, ci naște și dragostea celor din jurul nostru. Căci astfel încearcă să se pună în situația noastră și se nevoiesc ca în vremea când sunt în siguranță să împartă simțămintele noastre cele mai nedorite pentru ei. Și o fac. Durerea naște răbdarea noastră, dar în același timp naște și legătura cu frații noștri izvorâtă din dragoste. Durerea naște adevăr. Compătimirea celorlalți îl răsădește în inima noastră. Acolo, cu discreție, se ascunde și răspunsul. Astfel în inimă se naște mângâierea, a cărei dulceață și alinare sunt foarte intense, ca niște experiențe pricinuite de greutatea durerii.
Răspunsul se naște înlăuntrul nostru
Doi părinți, ne spun oamenii de știință, pot da naștere la nenumărați copii diferiți. Pe cât diferă fizionomiile noastre, tot atâta, și chiar mai mult, diferă expresiile lumii noastre lăuntrice. La fel și cu răspunsurile la aceste mari întrebări. Dacă un al treilea ne dă un răspuns chipurile „corect”, va distruge diversitatea și personalitatea răspunsurilor noastre – a sfințitelor răspunsuri pe care, pentru fiecare dintre noi, ni le păstrează Dumnezeu. Presupusa înțelepciune a unui înțelept va zdrobi înlăuntrul nostru adevărul și libertatea lui Dumnezeu.
Cea mai mare greșeală a noastră este să așteptăm răspunsul din afara noastră, de la ceilalți. Care înțelept, care filozof, care om sigur pe justețea argumentelor preotului, poate cunoaște răspunsul întrebărilor noastre „de ce” atât de intime? Răspunsul se poate căuta numai înlăuntrul nostru. Nu în cazurile asemănătoare, nici în cărțile renumite, nici în rețetele de mângâiere și înțelepciune. Răspunsul nu există undeva și nici nu-l știe cineva, ci răspunsul se naște înlăuntrul nostru. Propriul nostru răspuns este un dar al lui Dumnezeu.
Durerea ne scoate din măsurile omenești
În sfârșit, aceste de ce-uri nu au răspunsurile pe care sărăcia și neputința noastră le așteaptă. Din acest punct de vedere, de obicei ele rămân fără răspuns. De aceea și Hristos n-a spus despre moarte decât foarte puțin. El Însuși a ales-o. Și a suferit ca nimeni altul. Iar când a înviat, gura Lui scotea mai mult duh și mai puține cuvinte. Nu a spus nimic despre viață și moarte, ci numai a proorocit mucenicia lui Petru. Durerea nu se poate explica prin argumente. Nici nedreptatea și moartea nu se înfruntă cu rațiunea. Aceste probleme se rezolvă prin insuflarea pe care numai Dumnezeu o dă. Se rezolvă prin Duhul Sfânt. Se depășesc prin acceptarea smerită a voii lui Dumnezeu, care este atât de adevărată, dar, de obicei, atât de greu de înțeles.
În trecerea ei, încercarea este însoțită de loviturile dureroase ale întrebărilor fără răspuns. Iar noi, agățați de „nu cumva”, „de ce”, „dacă”, ne păstrăm nădejdile și suportăm supraviețuirea în această lume, așteptând ceva sigur sau ceva statornic.
De obicei, aceasta nu se localizează în rezolvarea presupusă de noi, ci se concentrează în neașteptata și mai presus de minte mângâiere dumnezeiască. Orice străduință de a o înlocui cu ceva omenesc ne nedreptățește pe noi înșine. Orice limitare la lațul sufocant al răspunsurilor raționaliste ne afundă și mai adânc în drama noastră. În dialogul cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea, suntem obligați să ieșim din măsurile omenești. Aceasta este nu numai ieșirea din încercare, ci și binefacerea ei.
Unicul prilej
Așadar, întrebarea o putem pune, însă răspunsul trebuie să-l așteptăm. Ori Dumnezeu nu există, ori El îngăduie o încercare ca să ne dea un unic prilej. Dacă nu ar fi fost Răstignirea, nu ar fi existat Învierea. Hristos ar fi fost un dascăl bun, nu însă Dumnezeu. Dumnezeu dă prilejul. Nouă ne rămâne să-l vedem și să-l punem în valoare. Bucuria și conținutul acestei ocazii sunt mult mai mari decât intensitatea și durerea încercării.
Moartea, durerea, nedreptatea constituie taina al cărei răspuns o tulbură. În cazurile acestea, adevărul nu se exprimă ca punct de vedere sau argument, ci se oferă ca smerenie și durere de obște. Călătoria spre granița dintre viață și moarte, a smintelii și a doxologiei, a minunii și a nedreptății, prezintă cotituri și unghiuri ascunse, unde este asigurat adevărul vieții. Dacă scapă cineva de ispita de a ceda, atunci distinge adevărul sub o astfel de înfățișare, pe care niciodată nu și-ar fi putut-o închipui.
Durerea, dacă cineva izbutește s-o îmbrățișeze, naște sensibilități nemaicunoscute și dublează realități, care în alt chip nu pot fi văzute. Provocarea nu este să se întâmple evenimente și descoperiri; acestea există. Ci provocarea este să deschidă cineva ochii, pentru a le putea distinge. Din nefericire, adevărul este neîndoielnic. De obicei, numai pierzându-le pe cele mai dorite, le cunoaștem și le dobândim pe cele mai mari.
Cu siguranță durerea și nedreptatea nu pot anula dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu există. Și El este și dragoste și viață. Dragostea desăvârșită și plinătatea vieții. Iar cea mai mare minune a existenței Lui este coexistența Sa cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea. Poate cea mai mare provocare pentru fiecare dintre noi este coexistența cu propria sa durere personală, strânsa îmbrățișare dătătoare de nădejde cu cele mai profunde „de ce” ale noastre, smerita perihoreză lăuntrică în așteptarea lui Dumnezeu din mijlocul „nedreptăților”, pe care credem că El ni le face.
Cu câteva zile în urmă, a venit la mine o tânără, a cărei candelă a vieții se vedea că era gata să se stingă. În insuportabila ei durere am distins o nădejde. În ochii ei înlăcrimați am distins bucuria, puterea și înțelepciunea.
– Vreau să trăiesc, mi-a spus ea. Însă nu am venit să-mi confirmați asta, ci am venit să mă ajutați să plec pregătită din această lume.
– Eu sunt preot al vieții, iar nu al morții, i-am spus. De aceea vreau ca să trăiești. Îngăduie-mi să te întreb ceva: În această încercare a ta, ai întrebat vreodată: „De ce la mine, Dumnezeul Meu?”?
– Nu vă înțeleg, Părinte, mi-a spus aceea. Eu întreb: „De ce nu la mine, Dumnezeul meu?”. Și nu aștept moartea, ci luminarea mea.
ÎPS Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei şi Lavreotici
Sursa: Omul la răscruce, Editura Egumenita
Cumpara cartea "Omul la răscruce"
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.