Ce minunate sunt aceste femei mironosiţe! Cât de puternic L-au iubit pe Mântuitorul şi cât de mult s-au ataşat de El! Nu le-a fost de ajuns să-L însoţească pe propriile meleaguri, prin Galileea, ci până la Ierusalim. Dar nici aici nu L-au părăsit, chiar dacă L-au văzut purtând Crucea, fiind răstignit şi pus în mormânt. Intrucât în Galileea L-au văzut înconjurat de slava minunilor, - fiindcă Domnul a tămăduit bolnavii, a înviat morţii, a izgonit demonii şi a poruncit stihiilor -, ar fi fost de mirare dacă femeile acesta nu L-ar fi urmat. Or, la Ierusalim Hristos este abandonat de toţi, umilit, rănit, răstignit şi pus în mormânt, dar femeile acestea nu-L părăsesc şi, foarte de dimineaţă în ziua următoare după ziua sâmbetei, dispreţuind orice teamă, merg la mormântul Său ca să ungă trupul iubitului lor învăţător şi Dumnezeu adevărat.
Iată credincioşie până la mormânt şi statornicie nezdruncinată de niciun fel de obstacole! De unde au dobândit o asemenea putere ele, nişte fiinţe slabe?! Din iubirea nefătamică fată de Domnul, căci iubirea este tare ca moartea. Ea crede mereu, întotdeauna nădăjduieşte şi cu niciun chip nu cade de acord să rupă unirea iubirii. Tocmai întăriţi de puterea acestei iubiri, Sfintele Femei Mironosiţe au împlinit dinainte cu exactitate ceea ce aveau să propovăduiască mai târziu Apostolii: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?, nimic (Romani 8,35).
Data trecută, prin cuvintele Domnului nu fi necredincios, ci credincios (Ioan 20, 27), v-am îndemnat să-I fiţi fideli Domnului. Acum însă, în fata acestui exemplu izbitor de fidelitate, ni se arată şi cea mai eficientă metodă de a rămâne credincioşi, adică iubirea. Deci, dacă vreţi să rămâneţi pururea credincioşi Domnului, iubiţi-L pe Hristos. De îndată ce o veţi face, nu va mai fi nevoie să vă mai vorbesc despre credincioşie, căci proprietatea distinctivă a
iubirii o constituie statornicia în fidelitate fată de persoana iubită.
Totuşi, fraţilor, atunci când vă spun: „Iubiţi-L pe Domnul", eu însumi ezit în gândul meu. Mi-e teamă să întâlnesc din partea voastră reproşul că nu aş avea încredere în voi. Căci mă puteţi întreba: „Cui îi spui aceste cuvinte? Oare nu ştim că Domnul nostru este totul pentru noi şi că suntem nimic fără El? Chiar nu ştim că am fost nişte oi rătăcite, iar El, ca un Bun Păstor, ne-a căutat şi, luându-ne pe umerii Săi, ne-a adus la Tatăl Său Ceresc (cf. Luca 15,5)? Chiar nu înţelegem că am fost nişte călători căzuţi între tâlhari, jefuiţi şi răniţi de moarte, iar Hristos, devenind aproapele nostru, S-a aplecat spre noi, cei ce zăceam la pământ, şi cu untdelemnul îndurării Sale a vindecat rănile noastre (cf. Luca 10, 30-35)? Oare am uitat că am fost robi, legaţi prin uneltirile vrăjmaşului nostru, iar Domnul Iisus, tăria şi puterea (Psalmul 23,8), l-a legat pe vrăjmaşul nostru, a dezlegat legăturile noastre şi ne-a întors sufletele din robie? Chiar nu ne amintim că am fost nişte abătuţi şi călcători de Lege, departe de faţa lui Dumnezeu, iar Răscumpărătorul a mijlocit pentru noi în faţa judecăţii lui Dumnezeu şi a devenit un Mijlocitor, Ocrotitor şi împăciuitor între noi şi Dumnezeu?
Oare nu am înţeles că am fost datornicii care nu-şi puteau plăti datoria şi care urmau să o plătească în chinul cel veşnic, dar Hristos a luat asupra Sa datoria noastră şi a plătit cele cerute de dreptatea lui Dumnezeu pe deplin în locul nostru? Pe toate acestea le-a făcut de dragul nostru, nu prin altcineva, ci prin Sine însuşi. El însuşi a călătorit pe pământ, pentru a ne afla pe noi, cei rătăciţi. Hristos însuşi a fost legat, şi prin legăturile Sale a rupt legăturile păcatului nostru. Domnul însuşi a fost rănit, iar prin rana Sa ne-a tămăduit pe noi, cei răniţi. Mântuitorul însuşi a plătit datoria noastră nu cu aur şi argint, şi prin cinstitul Său sânge. El însuşi, de dragul nostru, cei morţi, a murit pe lemnul Crucii şi prin moartea Sa a omorât moartea noastră, iar prin crucea Sa ne-a deschis uşa spre viaţa veşnică şi spre eterna fericire. Cum să nu-L iubim pe un asemenea Domn?!".
Cu adevărat, de această râvnă întru Domnul este plină îndreptarea noastră, fraţilor! De aceea, spun împreună cu voi: „Cum să nu-L iubim pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Cel cu iubire închinat şi slăvit de îngeri şi de toţi sfinţii? Cum să nu-L iubim pe Iisus Hristos, îndreptarea noastră, Nădejdea noastră, Viaţa noastră, Slava noastră, Ajutătorul şi Mijlocitorul nostru, Biruitorul morţii, al iadului şi al tuturor vrăjmaşilor noştri? Cum să nu-L iubim pe un Binefăcător atât de măreţ, a Cărui bunăvoinţă nu poate fi descrisă de niciun om precum se cuvine!".
Insă, fraţilor, să nu iubim doar cu cuvântul, ci cu fapta şi întru adevăr (I Ioan 3,18). Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt (I Corinteni 4, 20). Cum să nu-L iubim pe Domnul? Aceasta este întrebarea retorică care ne arată însăşi datoria iubirii de Dumnezeu. Oare îl iubim pe Dumnezeu? Iată o altă întrebare care ne determină să ne cercetăm pe noi înşine şi să discernem realitatea cu înţelegere. Să stăm acum în faţa adevărului cu faptele noastre, pentru a vedea dacă există cu adevărat iubire în noi, a cărei absentă ar trebui să fie extrem de uimitoare.
Iată cum ne învaţă să facem cercetarea aceasta Sfântul Tihon din Zadonsk:
1) „Cel ce iubeşte vrea întotdeauna să fie împreună şi nedespărţit de persoana iubită". Aşadar, vrea să fie împreună cu prietenul său iubit întotdeauna, nu numai în fericire, ci şi la necaz. Dacă prietenii sunt despărţiţi, suferă, se întristează şi plâng, căci iubirea nu poate îngădui despărţirea de persoana iubită. Dacă prietenii credincioşi şi iubiţi se şi despart uneori trupeşte, rămân nedespărţiţi în gândul şi în inimile lor, fiindcă dragostea îi leagă şi îi uneşte. Tot aşa oricine îl iubeşte pe Hristos în inima sa, vrea
întotdeauna să rămână nedespărţit de El. Apostolul Pavel mărturisea că are dorinţa de a se despărţi de trup şi de a fi împreună cu Hristos (cf. Filimon 1, 23). Sufletul îndrăgostit de Hristos este precum mireasa din Cântarea Cântărilor. Aşa este şi la noi, fraţilor?
2) Dacă suntem îndrăgostiţi, purtăm pretutindeni în inima noastră persoana iubită, deoarece iubirea se sălăşluieşte în inimă şi rămâne un tot întreg cu persoana iubită. Astfel fiul pe tatăl şi prieten pe prieten se îmbrăţişează în inima lor, deşi sunt absenţi fizic, atunci când îşi amintesc adesea unii de alţii, se gândesc şi poartă conversaţii cu alţii despre persoanele dragi lor. Tot aşa oricine îl iubeşte pe Fiul lui Dumnezeu, Hristos, îl îmbrăţişează şi îl poartă în inima sa pretutindenea duhovniceşte, iar din pricina aceasţa îşi aminteşte, reflectă şi discută despre pronia Sa iubitoare de oameni şi mântuitoare - despre naşterea, viaţa pe pământ, răbdarea, pătimirea, moartea, învierea, înălţarea, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl -, se bucură, se minunează şi cu sârguinţă îi mulţumeşte lui Hristos împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh. Aşa este şi la noi, fraţilor?
3) „Dacă iubim pe cineva, urmăm şi imităm persoana iubită. Prietenia adevărată nu poate exista decât între cei buni şi în acelaşi gând. Nu există comuniune între cel smerit şi cel mândru, între cel treaz şi cel beat, între cel curat şi cel necurat, între cel milostiv şi cel nemilostiv şi răpitor. Aşa şi cel care îl iubeşte pe Hristos, se străduieşte să urmeze exemplul Său preabun şi dumnezeiesc: este smerit şi răbdător, curat cu inima, milostiv şi compătimitor, pentru că Hristos este aşa, pentru că El însuşi are aceste virtuţi şi această manieră de a relaţiona cu aproapele". Aşa este şi la noi, fraţilor?
4) Atunci când iubim pe cineva, încercăm să vorbim fim ca persoana aceea, şi nu numai aceasta, dar ne şi însuşim cuvintele şi expresiile acesteia, considerând că este o onoare şi o adevărată plăcere să folosim aceleaşi cuvinte şi să avem gânduri asemănătoare. Aşa este şi iubitorul de Hristos, îşi însuşeşte gândul lui Hristos despre toate, vorbeşte despre cuvântul Evangheliei şi la toate întrebările răspunde cu tărie prin acelaşi răspuns: „Aşa a spus şi ne-a poruncit Hristos Dumnezeu să vorbim şi să gândim".
Dacă va fi întrebat de ce crede că Dumnezeu, fiind Unul în fiinţă, este trei în persoane, acela va răspunde: „Aşa a spus Hristos Domnul". De va fi întrebat, de ce crede că Dumnezeu a creat lumea şi că o proniază? Răspunsul său va fi: „Aşa a spus Hristos". „De ce gândeşti că avem mântuire doar prin credinţa în Domnul Cel răstignit şi înviat?" „Aşa a zis Hristos!" „De ce te supui Bisericii cu atâta râvnă şi aştepţi învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie?" „Fiindcă aşa a propovăduit Hristos". Cel ce iubeşte pe Hristos nu îşi permite să gândească diferit de Domnul. Aşa este şi la noi, fraţilor?
5) „Atunci când iubim pe cineva, împlinim voia lui. Aşa şi cel care îl iubeşte pe Hristos îşi orânduieşte voia proprie după voia Sa sfântă. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte (Ioan 14, 21). In plus, ne ferim să jignim persoana iubită. Astfel şi cel iubitor de Hristos Domnul se fereşte de orice păcat numai pentru a nu-L întrista pe Hristos. Dacă un îndrăgostit regretă atunci când o întristează pe persoana iubită, aşa şi cel iubitor de Hristos, dacă va fi greşit cu ceva înaintea lui, simte înfrângerea inimii, îi pare rău, se căieşte şi cu smerenie şi mărturisirea fierbinte a păcatului său cade cu umilinţă înaintea Domnului şi se consideră singur demn de orice pedeapsă.
Indrăgostitul îndrăgeşte şi persoanele pe care le iubeşte persoana iubită. Aşa şi creştinul cel iubitor de Hristos iubeşte pe orice om de dragul Mântuitorului. Indrăgostitului nu-i place ceea ce nu-i place persoanei iubite, aşa şi cel iubitor de Dumnezeu nu iubeşte lumea şi pe cele ale lumii, căci iubirea lumii înseamnă duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Iubirea adevărată ajunge până în punctul în care omul nu pregetă nici să moară pentru cel iubit. Aşa şi adevăratul iubitor de Hristos preferă mai bine să aibă orice amărăciune şi să îndure moartea, decât să se despartă de Hristos şi de dragostea Lui". Aşa este şi la noi, fraţilor?
Acestea sunt semnele şi manifestările iubirii adevărate fată de Domnul nostru Iisus Hristos! Să punem criteriile acestea pe primul taler al balanţei, iar cuvintele, faptele, gândurile, sentimentele şi dispoziţiile noastre pe celălalt. Şi să vedem dacă există o corespondenţă şi similitudine între cele două părţi. Ah, fraţilor, nu cumva să ajungem în situaţia de a ne întreba: „Cum de nu avem suficientă iubire, care ni se părea că ar fi cu neputinţă să nu existe în noi?". Nu cumva, în locul asigurării: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? (Romani 8, 35), să căutăm tulburaţi şi neliniştiţi cine ne va învăţa şi ne va trage către Hristos Dumnezeu?! In locul îndreptăţirii de sine manifestate prin expresia: „Cum să nu-L iubim pe Domnul?", să exprimăm mai bine dorinţa sinceră de a învăţa să-L iubim cu iubirea adevărată!
Indiferent de răspunsul pe care îl va da conştiinţa noastră la întrebarea aceasta, vă voi spune că, dacă simte cineva cu adevărat că este sărac în iubirea de Domnul, atunci să ştie că aceasta se întâmplă numai din cauza iubirii pentru lume. Nu poţi să iubeşti două lucruri opuse: lumea şi pe Hristos. Cu cât există mai multă iubire de lume, cu atât rămâne mai puţină iubire de Hristos. Dimpotrivă, cu cât iubirea de Hristos este mai mare, cu atât mai puţină este iubirea lumii. Aceste două părţi ale clepsidrei se exclud reciproc. Dacă vrem să dobândim mai multă iubire de Dumnezeu, să micşorăm iubirea faţă de lumea cea pieritoare şi faţă de toate cele lumeşti.
In acelaşi timp, să începem a săvârşi cu adevărat faptele iubirii lui Hristos. Unde este iubire, acolo aceasta se manifestă prin faptele descrise mai sus. Chiar dacă nu ai încă iubirea de Dumnezeu, începe măcar să faci faptele iubirii, şi vei dobândi iubirea. Să începem cu cele mici, iar acelea ne vor duce la cele mai mari. Inmulţirea faptelor iubirii va înmulţi iubirea însăşi, căci osteneala ne încălzeşte sufletul. Sfintele Femei Mironosiţe nu au avut deodată această iubire puternică. Au început de la o intenţie măruntă, iar faptele iubirii faţă de Domnul au amplificat atât de mult iubirea de Dumnezeu, încât acestea nu voiau să se despartă de Hristos nici măcar în moarte.
Nevoinţa va persista doar până când inima se va învrednici să guste din iubirea de Dumnezeu, câtuşi de puţin. Iar când va gusta, atunci va da totul pentru această dulceaţă duhovnicească, fără a cruţa şi fără a păstra nimic pentru sine. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Psalmul 33, 7), aşa vă veţi convinge că tot binele nostru este în El. Când ne vom convinge de adevărul acesta din experienţă proprie, unde ne vom duce, dacă la Hristos găsim izvorul vieţii veşnice?! Pe acestea să ni le dea Domnul nouă tuturor pentru rugăciunile Sfintelor Femei Mironosiţe. Amin.
3 mai 1864
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Fragment din cartea "Cum sa traim dupa voia lui Dumnezeu", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Cum sa traim dupa voia lui Dumnezeu"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.