Despre amintirea de moarte

Despre amintirea de moarte Mareste imaginea.

După cum cugetarea precede orice cuvânt rostit, tot astfel amintirea de moarte şi rememorarea păcatelor preced suspinele şi plânsul. Această rânduială o urmăm şi în scrierea noastră.

Amintirea de moarte înseamnă o moarte zilnică; amintirea de vremea ieşirii sufletului este suspin de fiecare ceas. Teama de moarte este ceva firesc omului şi îşi are originea în neascultare; spaima în faţa morţii este semnul că n-am făcut destulă pocăinţă pentru păcatele noastre. Hristos s-a temut de moarte, dar nu s-a înspăimântat, pentru ca să arate astfel clar particularităţile specifice ale celor două firi.

După cum pâinea este cel mai necesar dintre toate alimentele, tot astfel meditaţia asupra morţii între toate celelalte îndeletniciri. Amintirea de moarte naşte în monahii ce trăiesc în comunitate dorinţa de munciri, de penitenţă şi mai ales de a găsi plăcere în necinstiri; în pustnicii care trăiesc în afară de frământările vieţii naşte ignorarea tuturor grijilor, rugăciunea neîntreruptă (evhi diineki) şi păzirea minţii. Acestea (scil. virtuţile menţionate) îi sunt ei şi mame şi fiice.

Precum cositorul, deşi la vedere este asemănător argintului e totuşi diferit de el, tot astfel, pentru cei care ştiu să facă distincţie între lucruri este evident că între teama de moarte cea conformă naturii şi cea care depăşeşte natura există o clară deosebire.

Sensul vădit al celor ce-şi aduc aminte de moarte întru simţirea inimii este îndepărtarea voluntară de toate lucrurile create şi punerea de zăgaz cu neputinţă de trecut voinţei proprii.

Virtuos (scil. iscusit) este acela care aşteaptă moartea în fiecare zi; sfânt însă este cel care o cere în fiecare ceas1.

Nu orice dorire a moţii este bună. Sunt unii care, greşind necontenit din pricina tăriei acestei deprinderi, îşi cer moartea cu umilinţă; sunt şi alţii care, nevoind să se pocăiască, cheamă moartea din disperare; alţii, care din mândrie îşi închipuie că au dobândit liberarea de patimi, nu se tem de dânsa {stil. de moarte); în fine, mai sunt unii - dacă mai există cumva şi azi - care-şi doresc plecarea din această viaţă prin lucrarea Sfântului Duh.

Sunt unii care cercetează şi tot nu se dumiresc cum, deşi amintirea de moarte ne pricinuieşte nouă atâta bine, totuşi Dumnezeu nu ne dă posibilitatea de a cunoaşte vremea când soseşte; ei însă nu-şi dau seama de faptul că în acest fel Dumnezeu lucrează mântuirea noastră într-un mod minunat. Căci nici unul din cei care ar cunoaşte dinainte vremea morţii nu s-ar grăbi a primi botezul sau a intra în viaţa monahală, ci, cheltuindu-şi toate zilele întru nelegiuiri, numai când ar simţi că se apropie de moarte, numai atunci ar dori să primească botezul şi că se pocăiască.

Niciodată plângând să nu te laşi prins în mrejele diavolului care-ţi strecoară gândul că Dumnezeu este iubitor de oameni, căci scopul urmărit de el este de a izgoni de la tine plânsul şi frica cea fără de frică. Intr-un singur caz totuşi să-ţi aduci aminte de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni: atunci când simţi că aluneci în prăpastia deznădejdii.

Cel ce voieşte să păstreze întru sine o continuă amintire de moarte şi de judecata lui Dumnezeu, dar totuşi se predă grijilor şi învăluirilor lumeşti, este asemenea celui care voind să înoate îşi ţine mâinile nemişcate.

Adevărata pomenire a morţii taie pofta de mâncare; iar când nestăpânirea la mâncare a fost stăvilită întru smerenie, totodată sunt stăvilite şi patimile. Insensibilitatea inimii întunecă mintea, iar mulţimea mâncărurilor seacă izvorul lacrimilor. Setea şi privegherea necăjesc inima, iar inima necăjită varsă lacrimi.

Aspre celor lacomi la mâncare şi necrezute celor trândavi le vor fi cuvintele mele. Bărbatul activ însă (anirpraktikos) cu siguranţă va cerca (să le pună în practică). Cel care a reuşit în această încercare va râde de uşurinţa cu care a izbândit într-o asemenea întreprindere; cel care este însă mereu în căutare, fără a trece la acţiune, încă şi mai mâhnit va fi.

După cum Părinţii declară {stil. hotărăsc) că dragostea desăvârşită este fără de păcat, tot astfel şi eu afirm că desăvârşita simţire {stil. meditare) a morţii este lipsită de frică.

Multe sunt activităţile minţii omului practic (toupraktikou), vreau să spun adică: meditarea la dragostea cea către Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a împărăţiei cerurilor, a râvnei sfinţilor mucenici, pomenirea lui Dumnezeu care este de faţă, după cuvântul celui ce zice: „Pururea pun pe Domnul înaintea mea” (Psalmul 15, 8), amintirea de sfintele şi inteligibilele puteri (scil. îngerii), amintirea de momentul ieşirii sufletului, al prezentării înaintea judecăţii, al pedepsirii, al pronunţării sentinţei. Toate aceste gânduri sunt mari, iar cele pe care le-am enumerat au făcut pe mulţi neputincioşi a mai păcătui2.

Odată un monah egiptean mi-a povestit următoarele: „Infigându-mi pomenirea morţii în simţirea inimii, am voit, determinat de o imperioasă nevoie, să dau puţină mângâiere trupului (scil. ţărânii); am fost însă oprit de pomenirea morţii ca de un judecător. Iar ceea ce este mai minunat e că, şi voind să îndepărtez de la mine această pomenire, nu mi-a fost cu putinţă”.

Un altul ce locuia în regiunea ce se numeşte Thola deseori ieşea dintru sine prin cugetarea asupra morţii, aşa încât făcea impresia unui leşinat sau epileptic, iar fraţii Care se aflau lângă el credeau că este mort (scil. aproape fără suflare).

Nu voi trece cu vederea nici peste povestirea lui Isihie Horevitul3 (scil. din muntele Horeb). Acesta şi-a petrecut toată viaţa întru mare lenevie, neîngrijindu-se defel de sufletul său. îmbolnăvindu-se foarte grav, căzu vreme de un ceas într-o completă letargie; revenindu-şi, ne-a rugat pe toţi să ne retragem imediat. Iar el, zidindu-şi uşa chiliei, rămase înăuntru timp de 12 ani neavând nici un fel de legături cu nimeni, nevorbind nimic, negustând altceva decât pâine şi apă; toată vremea şedea, fiind mereu sub impresia a ceea ce văzuse spăimântându-se în extaz (en ti ekstasei), astfel încât obiceiul său întru Domnul niciodată nu şi l-a mai schimbat, ci era mereu cu mintea în altă parte şi necontenit vărsa în tăcere lacrimi fierbinţi. Când a fost gata să moară, am forţat uşa şi am intrat şi, mult rugându-l, numai aceasta am putut auzi de la dânsul: „Iertaţi-mă că nu vă pot spune altceva decât că nu va putea greşi niciodată cel ce-şi aduce aminte de moarte”. Iar noi, care ştiam cât de leneş a fost mai-nainte, am admirat completa metamorfoză şi fericita schimbare ce s-a petrecut într-însul. Apoi l-am îngropat cu cuvioşie în cimitirul din apropierea cetăţii. Căutându-i însă după câteva zile sfintele rămăşiţe, nu le-am mai găsit. Prin aceasta Domnul a voit să adeverească celor care după o viaţă duhovnicească voiau să se îndrepte, cât de completă şi vrednică de laudă i-a fost pocăinţa.

După cum abisul se dovedeşte nemărginit, conform afirmaţiei unora care-l numesc un loc fără de fund, tot astfel gândul morţii naşte în noi o nesfârşită puritate şi lucrare (scil. dragoste pentru practicarea virtuţilor). Iar acest adevăr îl confirmă istorisirea despre cuviosul mai- nainte amintit. Unii ca aceştia adaugă mereu frica lângă frică, şi nu încetează până ce şi puterea din oase li s-a topit.

Să fim pe deplin încredinţaţi că darul şi toate celelalte bunuri sunt de la Dumnezeu de vreme ce, spre pildă, chiar luând parte la înmormântări deseori tot fără de lacrimi şi învârtoşaţi rămânem, pe când alteori fără să vedem aşa ceva ni se întâmplă să ne umilim.

Cel care a murit pentru toţi cei din lume îşi aduce aminte de moarte; cel ce se mai simte încă legat de ei, îşi este sieşi duşman.

Nu încerca să-i încredinţezi pe cei ce-ţi sunt dragi de iubirea ta prin cuvinte, ci mai vârtos cere lui Dumnezeu ca în mod negrăit să le arate lor aceasta, altcum nu-ţi va fi de ajuns întreaga viaţă pentru a le mărturisi dragostea ta şi pentru a te umili pe tine însuţi.

Nu te lăsa amăgit, lucrătorule fără de minte, cu gândul că vei face mâine ce n-ai făcut azi, căci nu-ţi va fi ţie de ajuns o zi pentru a achita complet datoria pe care o ai faţă de Stăpânul ei. Nouă oamenilor nu ne este cu putinţă, zice cineva, a petrece cu pietate o singură zi din viaţă, dacă nu vom cugeta că aceasta este ultima pe care o mai apucăm. Şi este lucru minunat de constatat cum şi unii dintre elini au cugetat la fel, atunci când au definit filosofia ca fiind cugetarea asupra morţii4.

Cel ce a urcat treapta a şasea să nu mai păcătuiască vreodată, după cuvântul Scripturii: „Adu-ţi aminte de sfârşitul tău, şi în veac nu vei păcătui” (Eclesiastul 7,36).

Note:

1 Cf. Sf. Antonie cel Mare, învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, nr. 49, în Filocalia, trad. D. Stăniloae, voi. I, ed. 1, Sibiu, 1946, p. 12: „Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului...”.
2 Trad. mai liberă spre a explicita textul grec, foarte laconic şi obscur.
3 „ Hisyhios ton Horeviton ". Nu putem şti precis dacă Hisyhie este un nume propriu sau unul comun, voind să însemneze monah, sihastru.
4 Platon în Phaidon şi Cicero în Tusculanae.

SFANTUL IOAN SCARARUL

Fragment din cartea "SCARA RAIULUI", EDITURA INVIEREA

Cumpara cartea "SCARA RAIULUI"


 

Pe aceeaşi temă

10 Februarie 2021

Vizualizari: 497

Voteaza:

Despre amintirea de moarte 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE