Purcezând la studierea experienţei ascetice a Sfinţilor Părinţi cu scopul de a o folosi în viaţa noastră, trebuie mai întâi de toate să ne dăm seama ce reprezentăm noi ca mădulare ale Bisericii, în ce relaţie ne aflăm unul faţă de altul şi faţă de sfinţi - pe scurt, să ne dăm seama ce este Biserica în care am venit şi despre care credem că este singurul loc unde putem dobândi mântuirea. Inţelegem că în afara Bisericii nu este mântuire, că fără ea nu putem înainta pe calea lucrării duhovniceşti. Ce este Biserica în esenţa sa, ce le dă credincioşilor care intră în ea?
Aflăm învăţătura despre Biserică peste tot în literatura bisericească, începând de la epistolele Apostolilor şi, în continuare, la toţi Părinţii Bisericii. Ea este expusă şi subliniată deosebit de limpede şi de exact de către cei dintâi mari Dascăli ai Bisericii: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur; se întâlneşte şi la Părinţii ruşi ai Bisericii, îndeosebi la Tihon din Zadonsk si la Părintele Ioan din Kronstadt, care a trăit în zilele noastre.
Noi am uitat învăţătura aceasta, rupându-ne de ea, şi prin aceasta ne-am lipsit de înţelegerea cea dreaptă a mântuirii noastre, fapt care nu are cum să nu se răsfrângă în însăşi lucrarea mântuirii.
Ştim că Mitropolitul Filaret, în Catehismul său, a definit Biserica drept comunitate a credincioşilor, care sunt legaţi prin aceleaşi taine, ritualuri, ierarhie şi aşa mai departe. Se pune însă întrebarea: cum este această comunitate în esenţa sa, cum se deosebeşte ea de celelalte comunităţi omeneşti şi în ce constă valoarea ei supremă?
In scrierile Sfinţilor Părinţi nu găsim Biserica definită drept comunitate omenească. Biserica însăşi învaţă altfel. După învăţătura ei, ea este Trupul lui Hristos. Pentru răscumpărarea cea de obşte a neamului omenesc, Hristos S-a întrupat, a luat trup de om: pentru mântuirea fiecărui credincios El a lăsat Trupul Său pe pământ. Intrând în Biserică, intrăm în Trupul lui Hristos, ne facem mădulare ale acestui trup.
La Apostolul Pavel aflăm deja'exprimată şi dezvoltată această definiţie a Bisericii. în epistola către Coloseni, el spune: acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica (Col. 1, 24; vezi şi 1, 18). Iar în prima epistolă către Corinteni, vorbindu-le despre darurile duhovniceşti, scrie: căci precum trupul unul este şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multefiind, sunt un trup, aşa şi Hristos, pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat... Iar voi sunteţi trupul lui Hristos, şi mădulare fiecare în parte (1 Cor. 12, 12-14). Acelaşi gând îl vedem la el şi în epistola către Efeseni: suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efes. 5, 30).
Aşadar, toţi cei ce trăim în Biserică alcătuim un singur Trup al Lui, al cărui Cap este Hristos, iar fiecare în parte alcătuieşte o mică parte a acestui întreg. Luând spusele Apostolului: Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? (1 Cor. 10, 16), Ioan Gură de Aur lămureşte că Apostolul nu a folosit cuvântul priceastie, ci obşcenie, pentru că voia să arate ceva mai înalt, o mare unire. Impărtăşindu-ne, nu ne facem numai părtaşi ai lui Hristos, ci ne unim cu El. Precum Trupul lui Hristos este unit cu Hristos Dumnezeu, asa si noi ne unim cu El prin această Pâine. După ce a spus: împărtăşirea cu Trupul lui Hristos, Apostolul vrea să arate o apropiere şi mai strânsă, şi continuă: că o Pâine, un Trup, suntem cei mulţi (1 Cor. 10, 17). Această Pâine e Trupul lui Hristos, şi cei ce se împărtăşesc se fac Trup al lui Hristos - nu multe trupuri, ci unul singur. Ioan Gură de Aur cugetă în continuare: după cum pâinea, alcătuindu-se din multe grăunţe, se face una singură, pentru că unirea grăunţelor cu pricina face să nu se mai bage de seamă că ele sunt cuprinse acolo, aşa şi noi, unindu-ne unul cu altul şi cu Hristos, ne hrănim nu fiecare cu alt trup, ci toţi cu unul şi acelaşi Trup. După aceea, Apostolul adaugă: căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine (1 Cor. 10, 17).
Să facem o analogie. O parte a trupului meu nu trăieşte de sine stătător, dar eu trăiesc în ea. Oare degetul meu sau mâna mea trăiesc, nu trăiesc eu în deget sau în mână? Organele trupului meu nu au viaţă personală, ci se includ în viaţa mea. Şi atunci când, să zicem, degetului i s-a adus vreo vătămare, sufăr eu, nu suferă degetul. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Biserică. Atunci când intrăm în Trupul lui Hristos, renunţăm la existenţa noastră separată, ca să fie după cuvântul Apostolului Pavel: nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos (Gal. 2, 20).
In trup nu trăieşte fiecare mădular aparte al lui, ci cel căruia mădularele acestea îi aparţin: nici în Trupul lui Hristos nu mai trăim noi, mădularele acestui trup, ci trăieşte în noi Hristos.
Aşadar, ce este Biserica şi cum trăim în ea noi?
Mai întâi de toate, ea nu este o organizaţie, cum e, de pildă, parohia. Avem nevoie de parohie pentru acţiunile noastre, însă ea nu alcătuieşte esenţa Bisericii.
Să ne amintim ce a făcut Hristos pe pământ. El S-a jertfit pe Sine, a jertfit Trupul Său, a suferit - însă El a creat, oare, o organizaţie proprie? Ce-i drept, o mică organizaţie exista - avea doisprezece ucenici foarte apropiaţi, pe urmă încă şaptezeci de^ucenici apropiaţi şi câteva sute de următori. Dar în continuare? Iată că Hristos a fost răstignit şi ucenicii s-au risipit, L-au trădat, organizaţia s-a prăbuşit. Dar se poate vedea oare în aceasta un eşec al lucrării lui Hristos? Nu, Hristos nu a venit nicidecum ca să creeze o organizaţie, ci ca să dea Trupul Său oamenilor care aveau să îl primească, să se facă parte a Lui şi prin asta să primească mântuirea. In acest sens este de înţeles cererea Mântuitorului ca noi să îi dăm sufletul nostru, facându-me parte a Trupului Său: cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine si pentru Evanghelie, acela îl va scăpa (Mc. 8, 35).
Din acest punct de vedere devine logică şi porunca dragostei dintre creştini. Suntem datori să ne iubim unul pe altul ca mădulare ale unuia şi aceluiaşi Trup, din dragostea lui Hristos. Dacă mă doare degetul sufăr eu: în Biserică, atunci când sufăr eu, suferă Hristos. De aceea, orice ajutor şi orice doftoricire duhovnicească a altor oameni este un serviciu făcut lui Hristos însusi. Ca atare, Hristos va spune la Infricoşătoarea Judecată nu în sens figurat, ci cât se poate de literal: ...flămând am fost, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat (Mt. 25, 42-43), şi la întrebarea oamenilor: când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă? Va răspunde: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut (Mt. 25, 44-45).
Trebuie nu doar să înţelegem această definiţie, ci să ne-o amintim tot timpul, să o simţim până în adânc, să ne pătrundem de ea şi să ne educăm pe noi înşine în lumina ei - căci dacă vom trăi ca mădulare ale Bisericii, care e Trupul lui Hristos, vom avea împărtăşire şi cu Capul Trupului, iar tocmai aceasta este adevărata viaţă duhovnicească. Explicând versetele 4 şi 5 din capitolul 12 al Epistolei către romani, Ioan Gură de Aur spune că unirea în Trupul lui Hristos e temelia iubirii dintre creştini.
„Când vorbeşte despre cei dinafara Bisericii, Apostolul spune: dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, să aveţi pace cu toţi oamenii - dar când vorbeşte despre ai săi, zice: în iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă (Rom. 12, 18, 10). Acolo cere ca ei să nu se certe... iar aici le porunceşte să se iubească unul pe altul, şi nu numai să se iubească, ci să se iubească fierbinte. Dragostea, spune el, trebuie să fie nu doar neprefacută, ci şi tare, fierbinte, înflăcărată... Nu aştepta ca celălalt să arate dragoste faţă de tine, ci însuţi să tinzi spre el şi să începi dragostea, pentru că atunci vei căpăta răsplată şi pentru dragostea lui”.
Aşadar, Biserica e Trupul lui Hristos, nu o comunitate.
Trebuie să îmi petrec viaţa în Dumnezeu, conştientizând limpede faptul că nu mai trăiesc de sine stătător, ci ca parte a Trupului lui Hristos - nu trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos (Gal. 2, 20). Aici este şi calea către smerenie. Această înţelegere a Bisericii nu este alcătuită din cuvinte oarecare, din cugetări oarecare - trebuie să o primesc cu toată fiinţa mea, aşa cum făceau Părinţii Bisericii. Atunci mi se vor limpezi şi legăturile dintre mădularele Bisericii, pentru că sunt dator să le iubesc nu pentru că îmi plac sau pentru că îmi sunt apropiate, ci pentru că ele sunt, la fel ca mine, părţi ale Trupului lui Hristos, în ele - în fiecare în parte şi în toate dimpreună - trăieşte Hristos. Iată că am venit în Biserică si căutăm mântuirea în ea. Dar cum este cu cei care se află în afara Bisericii? Ştim ce spun aceştia: „în mine este Hristos, în tine este Hristos, în el este Hristos - ne-am adunat şi am format Biserica”. De parcă pentru vreo vrednicie a noastră, pentru curăţia noastră Se sălăşluieşte în noi Hristos... învăţătura ortodoxă ne spune altceva. Ea spune că nu Hristos Se sălăşluieşte în noi pentru meritele noastre, Ti noi, nevrednicii şi păcătoşii, din negrăita Lui milostivire faţă de noi, am intrat în Trupul Lui şi trăim în el.
Bisericii Ortodoxe i se reproşează adeseori: „la voi acolo sunt şi păcătoşi, şi preacurvari - ce, aia e Biserică?” Dar nu acelaşi lucru se spunea şi despre Hristos, nu la fel era osândit când mânca şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii? Hristos a venit să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi: şi Biserica există pentru păcătoşi, nu pentru drepţi. în ea, prin marea milă a Domnului, ne curăţim prin Trupul şi prin Sângele Lui, şi dacă nu am fost tăiaţi din Trupul lui din pricina greşelilor noastre nu avem pentru ce ne teme de reproşurile altora, fiindcă Hristos i-a chemat pe toţi şi pe cel ce venea la El nu-l scotea afară, ci îl ierta si îl curătea.
De aceea, la reproşuri noi răspundem că păcătoşii care vin în Biserică, se pocăiesc, doresc să ducă o viaţă mai bună, înţeleg că nu au puteri să se îndrepte singuri şi
cred că în Biserică Hristos îi curăteste. Iată adânca deosebire între Biserică şi orice comunitate lumească: oare într-o comunitate sunt admişi hoţul sau adulterul? La căinţa lui nu se uită nimeni, ci vor ca mai întâi el să dovedească prin fapte că s-a îndreptat, şi atunci poate că-l vor primi. Biserica nu face însă aşa. In ea, cei ce se pocăiesc sunt primiţi îndată, intră în Trupul lui Hristos, se curăţesc şi primesc putinţa de a trăi în Dumnezeu. Şi noi nu ne temem când ni se arată cu degetul aceşti oameni păcătoşi. Da, ei sunt-păcătoşi, dar vor să se îndrepte şi merg spre îndreptare, deşi poate că adeseori cad. Insă şi atunci ei pot fi îndată răscumpăraţi şi spălaţi prin Sângele Domnului. La sfârşitul fiecărei Liturghii, după împărtăşire, preotul pune în potir părticelele scoase din prescuri pentru mădularele Bisericii şi zice: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi”.
Pe scurt, trebuie să ne revizuim complet concepţia despre Biserică. Ea nu este nici un fel de organizaţie, cum ar fi obştea parohială sau chiar întreaga Biserică Rusă. De organizaţia exterioară avem nevoie, însă lucrarea de căpetenie a lui Hristos nu stă în aceasta, nu stă în viata comunitară. Temelia lucrării Lui este Preacuratul Lui Trup şi Sânge, pentru că Hristos nu numai că S-a întrupat, a pătimit în vremea lui Ponţiu Pilat şi ne-a răscumpărat cândva, ci ne-a şi dat Trupul Său, care este
Biserica. Despre aceasta ne învaţă Părinţii Bisericii, însă noi am uitat.
Când începem să trăim viaţa duhovnicească, nu mai trăim de sine stătător, ca cei ce;sunt în afara Bisericii. In noi trăieşte Hristos, Care în noi şi suferă, şi plânge, şi ne uneşte pe toţi în Sine. Şi asta nu pentru că suntem mai speciali, mai vrednici, ci numai pentru că suntem mădularele unui singur Trup. Sfinţii Părinţi simţeau lucrul acesta, si ne-au transmis simţământul lor. Pe vremuri, la strămoşii noştri îndepărtaţi, unirea credincioşilor în Biserică era deplină: iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una (Fapte 4, 32).
„Dar acum nu este aşa, ci cu totul pe dos: între toţi sunt multe neînţelegeri de toţ felul; noi - mădularele Trupului lui Hristos - suntem mai duşmănoşi unul cu altul chiar decât fiarele sălbatice. Hristos te-a unit cu Sine pe tine, cel ce te depărtaseşi de El atât de mult, iar tu nu vrei să te uneşti nici măcar cu fratele tău precum se cuvine, ci te rupi de el, după ce te-ai învrednicit de la Stăpânul de o asemenea dragoste şi viaţă”. „Orice ai face pentru fratele tău se înalţă la Stăpânul tău, şi El, ca şi cum însuşi ar fi primit de la tine facerea de bine, te va răsplăti pentru ea”.
Vedeţi, Ioan Gură de Aur însuşi se simte părticică a Bisericii - a Trupului lui Hristos -, simte cum alte părticele sunt rupte, sunt dezunite de acest Trup, şi el se întristează, este nemulţumit, îi roagă pe credincioşi să nu rupă legătura vie cu Biserica şi cu Capul ei - Hristos.
Să tragem acum concluzia. Biserica este Trupul lui Hristos, iar noi suntem cu toţii mădulare ale acestui trup; în noi trăieşte Hristos, dar nu pentru că suntem vrednici de asta, ci pentru că am intrat în Trupul lui şi ne-am „pierdut”, cum zice Evanghelia, sufletul ca să trăim în Hristos. Eu îl iubesc pe Dumnezeu şi nu pot să nu-L iubesc, fiindcă trăiesc prin El, trăiesc viaţa Lui. Exact la fel îi iubesc şi pe fraţii mei, anume ca pe mădulare ale unui singur Trup. Şi acestea nu sunt doar cuvinte, ci viaţa însăşi este în faptul că în fraţii mei L-am hrănit pe Hristos, L-am ajutat pe Hristos. Aceasta este premiza fundamentală a adevăratei lucrări creştine.
Pentru a ne mântui, pentru a trăi viaţa cea adevărată, avem neapărată nevoie să ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos. Şi iată că de la Apostoli şi până la învăţătorii bisericeşti ai zilelor noastre ni se predaniseşte învăţătura că Trupul acesta, dăruit de Hristos lumii, este reprezentat de Sfânta Lui Biserică. Intrând în ea şi împărtăşindu-ne cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, noi, cei despărţiţi, ne unim cu Trupul şi începem să trăim viaţa lui. în această lumină este logică rugăciunea pe care o citeşte preotul asupra celor care se pocăiesc: „Impacă-i şi uneşte-i pe dânşii cu Sfânta Ta Biserică”, pentru că săvârşirea păcatului ne dezuneşte de Biserică.
In Biserică nu ne mântuim nicidecum pentru că am intrat într-o oarecare organizaţie - să uităm această idee, pentru că ea nu poate fi aplicată Bisericii. Biserica este trupul lui Hristos, şi dacă, intrând în ea, vom continua să trăim de sine stătător sau vom pierde unirea vie pe care am dobândit-o la început, vom deveni morţi şi vom alcătui doar o aparenţă a Trupului lui Hristos.
Cei ce se apropie cu nevrednicie de Sfintele Taine se împărtăşesc de Trupul şi de Sângele lui Hristos nu spre tămăduirea sufletului şi a trupului, ci spre judecată şi spre osândă: şi noi, trăind cu nevrednicie în Biserică, în loc de mântuire ne agonisim iadul şi osânda. Da, trebuie să ne revizuim total atitudinea faţă de Biserică, trebuie să ne simţim în chip viu mădulare ale Bisericii ca ale Trupului celui unul al lui Hristos, şi doar atunci, doar pe această cale vom ajunge la adevărata viaţă împreună în Hristos.
SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC SERGHIE MECIOV
FRAGMENT DIN CARTEA "Cum sa supravietuim duhovniceste", Editura Sophia
Cumpara cartea "Cum sa supravietuim duhovniceste"
-
Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului
Publicat in : Acatiste
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.