Nu poate cineva dobîndi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putinţă să dobîndească părtăşia de Dumnezeu (comuniune cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci cînd părăsim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se apleacă spre celelalte. Aceştia declară că lucrează pentru împărăţia cerurilor, dar nu-şi aduc aminte de porunca Domnului pe care a spus-o: «De veţi avea toată grija pentru împărăţia cerurilor, nu vă voi lipsi de cele trebuitoare firii celei văzute, ci vă vor veni vouă toate împreună cu celelalte». «Oare se îngrijeşte El de păsările cerului cele fără de suflet, zidite pentru voi, şi nu are grijă de voi?». Nicidecum. Celui ce se îngrijeşte de cele duhovniceşti, sau de vreuna dintre ele, cele trupeşti i se dăruiesc fără să se îngrijească de ele, cînd îi lipsesc şi cînd vine vremea. Iar cel ce se îngrijeşte peste trebuinţă de cele trupeşti cade de bună voie şi de la Dumnezeu. Deci de ne vom strădui să ne îngrijim de cele ce trebuie făcute pentru numele Domnului, Se va îngriji El însuşi de amîndouă felurile, după măsura nevoinţei noastre.

Drept aceea, să căutăm trăirea cu Dumnezeu nu în cele trupeşti, uitînd de lucrurile sufletelor noastre, ci să ne întoarcem toate faptele noastre spre nădejdea celor viitoare. Căci cel ce s-a predat odată pe sine lucrării virtuţii, din dragostea sufletului său, şi doreşte să desăvîrşească lucrarea ei, nu se îngrijeşte iarăşi de cele trupeşti, fie că le are, fie că nu le are. Fără îndoială, Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei virtuoşi să fie ispitiţi de acestea şi lasă ca ispitele să se ridice împotriva lor în orice loc. Căci îi loveşte în trupul lor, ca pe Iov, şi-i aduce la sărăcie şi la depărtarea oamenilor de ei şi-i loveşte în cele ce le-au dobîndit. Dar de sufletul lor nu se apropie vătămarea. Nu e cu putinţă ca atunci cînd umblăm în calea dreptăţii sa nu ne întîmpine mîhnirea şi ca trupul să nu sufere de boli, de dureri şi să rămînă neclintit, dacă dorim să vieţuim în virtute.

Omul care vieţuieşte după voia sa, sau cu pizmă, sau în cele spre pierzarea sufletului, sau în altceva din cele ce-l vătăma, are osîndă. Dar cînd umblă în calea dreptăţii şi-şi face drumul către Dumnezeu şi cîştigă pe mulţi făcîndu-i asemenea lui, dacă îl întîmpină vreun lucru din acestea nu se cuvine să se abată de la ea, ci trebuie să-l primească cu bucurie, fără iscodire, şi să mulţumească lui Dumnezeu că i-a trimis lui harul acesta, şi că s-a învrednicit să cadă pentru El într-o încercare şi să se facă părtaş pătimirilor proorocilor, apostolilor şi celorlalţi sfinţi. Că si aceştia au răbdat de dragul acestei căi necazuri, fie de la oameni, fie de la draci, fie de la trup. Că nu se întîmplă să vină acestea fără încuviinţarea şi fără îngăduinţa lui Dumnezeu, ci-i vin ca să i se facă prilejuri spre dreptate. Pentru că nu e cu putinţă ca Dumnezeu să facă pe cel ce doreşte să fie cu El, să lucreze cele bune, decît dacă îi aduce încercări pentru adevăr. Şi nu e cu putinţă ca acesta să se facă vrednic de mărirea lui Dumnezeu, dacă nu intră la ea prin ispite; şi nu se bucură de ea, fără darul lui Hristos.

Aceasta o mărturiseşte Sfîntul Pavel, arătînd că lucrul acesta este aşa de mare, încît îl socoteşte dar (harismă). Căci e mare lucru să fie cineva pregătit să pătimească pentru nădejdea în Dumnezeu (Fil., 1, 19). Căci zice: «Aceasta ni s-a dat nouă de la Dumnezeu, ca nu numai să credem în Hristos, ci şi să pătimim pentru El». Tot aşa a scris Sfîntul Petru în Epistola lui (I Pt., 3, 14): «Cînd pătimiţi pentru dreptate, sînteti fericiţi că vă faceţi părtaşi pătimirilor lui Hristos». Drept aceea, cînd te afli la lărgime să nu te bucuri, iar cînd te afli în necazuri, să nu te întristezi, şi să nu le socoteşti pe acestea ca străine de calea lui Dumnezeu. Căci pe calea Lui se umblă din veac şi din neam în neam prin cruce şi moarte. Şi de ce vin acestea? Ca să afli că eşti în afara căii lui Dumnezeu şi ai părăsit-o pe ea. Şi tu nu voieşti să umbli pe calea sfinţilor, ci voieşti să-ţi pregăteşti ţie altă cale, ca să umbli pe ea fără pătimire?

Calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, căci nimenea nu s-a suit la cer cu răsfăţ (cu tihnă). Calea tihnei ştim unde sfîrşeşte, iar pe cel ce se scufundă pe sine în Dumnezeu nu-l vrea Dumnezeu să fie niciodată fără grijă, însă el trebuie să fie cu grijă pentru adevăr. Dar şi din aceasta se cunoaşte că este sub grija lui Dumnezeu, că-i trimite pururea suferinţe.

Dar cei ce petrec în încercări nu sînt lăsaţi niciodată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu să ajungă în mîna dracilor. Mai ales dacă sărută picioarele fraţilor şi acoperă vinovăţiile lor, şi le ascund pe ele ca pe ale lor proprii. Cel ce voieşte să fie în lumea aceasta fără grijă şi o doreşte aceasta, dar voieşte să vieţuiască totodată în virtute, e străin de calea aceasta. Căci drepţii nu numai că se nevoiesc în faptele cele bune, ci se şi află de bună voie într-o mare nevoinţă pentru biruirea ispitelor, pentru cercarea răbdării lor. Dar sufletul care are frica de Dumnezeu nu se teme de ceva care-l vatămă trupeşte. Căci nădăjduieşte în El de acum şi în vecii vecilor. Amin”.

Sfantul Isaac Sirul
Filocalia (X), EDIBMBOR
 

• Desavarsirea omului in conceptia filocalica a parintelui Dumitru Staniloae
  Publicat in : Lumea vazuta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: