Duhovnicia este una dintre comorile mântuirii. Ea a fost dăruită şi binecuvântată de Hristos prin Sfânta Sa Biserică. Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. [.

] şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un Păstor (In 10,14,16).

Până în ziua de azi, oamenii se mântuiesc transpunând în propria viaţă poruncile lui Dumnezeu. Biserica şi lumea cerească s-au zidit prin lucrarea propovăduirii, prin învăţarea şi înduhovnicirea oamenilor. Şi Biserica lui Dumnezeu a vieţuit în unitatea Duhului şi unirea păcii.

Biserica a crescut şi a înflorit de-a lungul veacurilor prin marii dascăli ai Bisericii, prin Sfinţii Părinţi, prin stareţi îmbunătăţiţi, prin mucenici, prin poporul lui Dumnezeu. Prin ascultarea faţă de Biserică şi Părinţi s-a realizat lucrarea cea mare a mântuirii omenirii. Vocea adevărului, auzită şi înţeleasă de om în inimă, a dat naştere adevărului vieţii sale, fapt pentru care el a primit, ca dar de la Dumnezeu, buna credinţă, care s-a arătat în toată puterea ei. Astfel, chipul sfintei Rusii pravoslavnice s-a făcut cunoscut tuturor popoarelor, atrăgând şi propovăduind binecuvântarea păcii şi a adevărului.

Oare ce anume hrănea adevărul vieţii? Oare ce anume întreţinea şi făcea să crească în oameni duhul, puterea şi bărbăţia?

In primul rând, credinţa în Dumnezeu Creatorul şi Proniatorul. în al doilea rând, iubirea faţă de Dumnezeu şi conştientizarea măreţiei şi bunătăţii Lui nemăsurate, alături de conştiinţa smerită a extremei neputinţe şi insuficienţe proprii.

Idealurile cele mari ale curăţiei şi sfinţeniei dădeau naştere dorinţei de a vieţui, de a se osteni şi trudi pentru a le atinge, iar pentru smerenia lor, Dumnezeu îi răsplătea pe ostenitori cu puterea de a se desăvârşi.

Credinţa, dragostea şi smerenia le-au fost oamenilor călăuze infailibile pe marea învolburată a vieţii de zi cu zi, aducând în viaţa lor adevărul, sinceritatea şi simplitatea.

Duhovnicii şi poporul lui Dumnezeu vieţuiau în acelaşi duh, având aceleaşi năzuinţe şi aceeaşi înţelegere despre mântuire. Iar puterea de a lega şi dezlega păcatele, dată de Mântuitorul duhovnicilor, îi obliga pe aceştia la o mare responsabilitate faţă de sufletele celor păstoriţi, înlesnind zidirea, şi nu distrugerea lor.

Cumplitele cuvinte ale Apostolului: Aceasta să ştii că, în zilele cele de apoi, vor veni vremuri grele (II Tim. 3,l) reprezentau o profeţie care nu se împlinise încă în toată puterea şi urgia sa, dar iată că în toate sferele vieţii şi în primul rând în sufletul omului au apărut şi s-au dezvoltat cu o rapiditate de necrezut necredinţa, ura şi mândria demonică, aducându-i după sine pe urmaşii lor: minciuna, viclenia şi falsitatea care au distorsionat viaţa. Şi, ca urmare a acestor noi norme imorale, au apărut în viaţa omului panica, tulburarea şi dezorientarea. Acestea au pătruns şi în Biserică, sub chipul ereziilor şi al schismelor, s-au amestecat în relaţiile duhovnicilor cu cei păstoriţi, scoţând la iveală boli duhovniceşti necunoscute până acum.

Privind la tot ce se petrece în lume, în ţara noastră, în Biserică şi în noi înşine, am avea acum de ce să deznădăjduim, dacă făgăduinţele şi adevărurile lui Dumnezeu cele veşnice, neschimbate şi dătătoare de viaţă nu ne-ar arăta scopul vieţii - căutarea lui Dumnezeu Cel veşnic viu. Neschimbat este scopul, neschimbată este şi slujirea lui Dumnezeu şi a sfintei lui Biserici, neschimbată este şi duhovnicia. Nu există nimic întâmplător în viaţă şi nici nu poate exista, căci Dumnezeu Proniatorul conduce lumea şi fiecare împrejurare are un sens duhovnicesc înalt şi este dăruită de Dumnezeu pentru împlinirea scopului vieţii noastre de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Fidelitatea faţă de acest scop înalt, credinţa şi devotamentul faţă de Sfânta Ortodoxie trebuie şi este posibil să fie păstrate, în pofida conjuncturilor potrivnice externe. Fiecare om intră în şcoala vieţii la naştere şi merge prin viaţă condus de părinţi, profesori, educatori. Şcoala vieţii duhovniceşti este însă cu atât mai presus, mai importantă şi mai complexă, cu cât este de nemăsurat măreţia scopului final al educaţiei duhovniceşti, căci prin ea se dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, unirea cu Dumnezeu şi statornicirea în Dumnezeu. La şcoala vieţii duhovniceşti vine fiecare la vremea lui, în funcţie de timpul întoarcerii sale către adevăr, dar există pericolul să nu se ajungă deloc la această şcoală.

Scopul duhovnicilor este să crească şi să cultive acea sămânţă a vieţii care este dăruită sufletului omenesc de către Dumnezeu, să îl păzească pe om pe căile necunoscute ale vieţii duhovniceşti, să-i fie călăuză, să îl împace cu Dumnezeu prin puterile pline de har ale Sfintelor Taine. Calitatea de părinte duhovnicesc este adeverită atunci când, în durerile naşterii, el eliberează de legăturile păcatului şi de neştiinţă chipul lui Dumnezeu din om şi îi arată acestuia calea către asemănarea cu Făcătorul său.

Sarcina duhovnicului este măreaţă şi complexă. Măreaţă este şi răspunderea acestei ascultări, de a-şi însuşi moştenirea cea mare, chipul credinţei de neclintit, al nădejdii tari şi al iubirii evanghelice, ca prin acestea să doboare toate obstacolele care se ivesc în calea îndrumării fiului duhovnicesc după voia lui Dumnezeu. Primind la hirotonie crucea preoţească şi, odată cu aceasta, dreptul de a fi duhovnic, preotul primeşte şi poruncă de la Dumnezeu care-i arată în ce chip să fie slujirea sa: Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia (I Tim. 4, l2). Nu este însă uşoară nici îndatorirea fiilor duhovniceşti, căci lor li se pun înainte multe sarcini, dintre care cea mai importantă este libertatea mântuirii proprii. Calea spre mântuire începe din momentul întoarcerii la Dumnezeu cu sentimentul şi conştiinţa propriei pieiri. Această conştiinţă ne obligă să căutăm un Mântuitor şi-i aduce pe mulţi în Biserică. Iar aici, pe pragul Bisericii, la izvorul mântuirii, stă prima piatră de poticnire pentru omul abia trezit la viaţa duhovnicească şi pentru duhovnicul care primeşte pruncul duhovnicesc spre educaţie. Omul intră în Biserică însufleţit de noi sentimente şi se îndreaptă cu mintea direct spre împărăţia cerurilor, la înălţimea tainelor ascunse de perdeaua de neînlăturat a Descoperirii dumnezeieşti.

Din acest moment, duhovnicul şi fiul duhovnicesc intră în luptă deschisă cu puterile întunericului care sunt gata să îl întoarcă, prin linguşire, pe noul convertit de la calea cea mântuitoare, înşelarea vrăjmaşului îl va urmări pe om şi după aceea, ispitindu-l cu dulceaţa sa pe parcursul întregii vieţi. Ea este însă foarte periculoasă mai ales în această perioadă de statornicire a învăţăturilor, când este deosebit de consonantă şi înrudită cu omul cel trupesc şi când găseşte în adâncurile sufletului lui compătimire şi ecou. în această luptă, puterea duhovnicului constă în rugăciune şi în iubire pentru sufletul fiului duhovnicesc ce doreşte mântuirea. Iar acoperământul fiului duhovnicesc constă în încrederea fată de duhovnic, în conştiinţa păcătoşeniei proprii şi în neîncrederea în sine.

Fiii de azi ai Bisericii sunt cu totul atipici, căci sunt produsul apostaziei generale. Ei vin la viaţa duhovnicească îngreuiaţi de mulţi ani de viaţă în păcat, având noţiuni denaturate despre bine şi rău. Adevărul lumesc asimilat de ei se ridică împotriva concepţiei despre Adevărul Ceresc care începe să prindă viaţă în sufletul lor. Iar aceste două adevăruri sunt, în esenţa lor, absolut diferite şi ireconciliabile. Pe pământ, Adevărul Ceresc este bătut în cuie pe cruce.

De asemenea, aşa-numita pseudoraţiune pământească, devenită călăuza omului contemporan, se împotriveşte în mod direct şi constant vieţii duhovniceşti. Auzind cuvintele de învăţătură ale duhovnicilor, care sunt simple şi, se pare, foarte accesibile, auzind Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu pot admite că aceste adevăruri se asimilează şi se înţeleg numai atunci când se pun în practică în viaţă, căci altfel cuvântul va fi deformat şi batjocorit.

Şi iarăşi apare o piatră de poticnire, căci nu se ajunge la împlinirea în viaţă a cuvântului auzit. Această împlinire necesită multe osteneli şi eforturi asupra propriei persoane.

Cuvântul lui Dumnezeu, pătruns în inimă şi implantat acolo, dăruieşte sufletului devotat bărbăţie, tărie şi putere pentru îndurarea ispitelor. Iar cuvântul duhovnicului reprezintă o sabie duhovnicească ce se sileşte să taie necurăţia, dând naştere chinului şi durerii inimii fiului duhovnicesc şi cerând o renunţare smerită la voia proprie şi multă răbdare.

Toate aceste dificultăţi: necesitatea ostenelii, a răbdării, a smeririi sinelui devin pentru mulţi, care s-au obişnuit să caute în viaţă numai bucurii şi plăceri, un obstacol pentru creşterea în viaţa duhovnicească, iar crucea mântuitoare, pe care fiecare om trebuie să o ia şi să o ducă în mod conştient şi cu dragoste, singura cu care ne putem rupe de ataşamentele şi slăbiciunile lumeşti, este respinsă ca o greutate cu neputinţă de dus.

Astfel, închinându-se şi aducând cântări Crucii celei măreţe a lui Hristos şi Patimilor Lui, prin care am fost mântuiţi, în mod formal omul va ocoli cu îndemânare şi inventivitate crucea sa personală, aducătoare de mântuire.

Din această cauză se întâmplă atât de des ca viaţa duhovnicească să fie substituită în mod înfricoşător cu joaca de-a viaţa duhovnicească.

Acest joc, dând naştere unor noţiuni false despre duhovnicie, începe să inunde lumea cu o pseudoduhovnicie. Iar Bisericii îi este din ce în ce mai greu să stea împotriva acestei calamităţi contemporane care, răspunzând năzuinţelor lăuntrice ale oamenilor, îi abate de la calea mântuitoare a crucii, a urmării lui Dumnezeu, la căutarea propriului eu, care s-a dezvoltat deja în suflet şi devine un paravan între om şi Dumnezeu.

Nu pot fi enumerate toate ostenelile şi piedicile ce se ivesc în calea vieţii duhovniceşti. Aceasta este ştiinţa ştiinţelor despre care ne învaţă Sfânta Evanghelie şi împrejurările vieţii trimise de Domnul.

Cât de multă răbdare trebuie să aibă fiul duhovnicesc, cât timp de îndelungă aşteptare trebuie să treacă pentru a înţelege şi a se împăca cu ideea propriei neputinţe duhovniceşti şi cu conştiinţa că binele din sufletul lui este făcut să crească de însuşi Dumnezeu, şi nu de cel ce se osteneşte, nu de către duhovnic, ci de către Dumnezeu! Iată unde este ascunsă viaţa duhovnicească cea adevărată: în adâncul smereniei.

Dar calea către smerenie este lungă şi extrem de dureroasă, îndeosebi în vremurile de astăzi, contaminate de mândrie. Şi cât tact duhovnicesc şi iubire, şi câtă răbdare trebuie să aibă duhovnicul pentru a nu grăbi evenimentele după propria sa voinţă şi a nu-l considera pe fiul său duhovnicesc rodul ostenelilor sale, dar şi pentru a nu-l face pe acesta să îşi piardă puterile în aşteptare şi nădejde! Şi ce să aştepţi? împărăţia lui Dum-nezeu nu vine în suflet în chip văzut.

Lucrarea duhovnicească creşte şi se coace şi reprezintă lucrarea întregii vieţi, neavând nici sfârşit, nici limite, căci şi năzuinţa şi iubirea noastră sunt către Dumnezeul Cel nesfârşit, desăvârşit şi veşnic.

Da, lucrarea cea mare a duhovnicilor există şi va continua să existe până la sfârşitul lumii. Dar experienţa părinţilor duhovnici din vechime şi chiar din perioada modernă nu poate fi adusă în contemporaneitate. Insă credem fără îndoială în bunătatea lui Dumnezeu, căci de vreme ce aduce astăzi oile duhovniceşti, fie ele bolnave şi rănite, la păşunile Sale, va da şi dă deja şi păstori prin care harul duhovnicesc va tămădui bolile acestora, le va înţelepţi şi va umple cu Duh Sfânt vasele sufletelor sărăcite. Lucrarea de călăuzire se vrea a fi privită ca un toiag de nădejde pe care poţi să te sprijini în orice moment, dar au venit deja vremuri care alungă orice nădejde în ceea ce este omenesc şi arată lumii că singurul sprijin şi singura nădejde sunt la Dumnezeu.

Părinţii din vechime au ajuns la cunoaşterea acestui adevăr prin marile lor nevoinţe. Ei luau în mod conştient asupra lor greutăţile şi amărăciunile nevoinţelor, ale bolilor şi ale lepădării de sine. în timpurile noastre, acest adevăr este dăruit de Dumnezeu fără participarea noastră, ni se dă în mod evident, vizibil.

Duhovnicilor şi fiilor lui Dumnezeu le rămâne numai să înţeleagă că puterea lor nu stă în nevoinţe şi în erudiţie, ci în neputinţă, pe care trebuie să o primească drept mântuitoare, să se împace cu ea, să o îndrăgească şi să o aducă în mod conştient la picioarele lui Dumnezeu, ca astfel să înceapă a lucra harul şi puterea lui Dumnezeu. în felul acesta, Hristos va lua din nou chip în noi.

Arhimandritul Ioan (Krestiankin),
Vieţuitorul Sfintei Mănăstiri a Peşterilor din Pskov cu hramul Adormirea Maicii Domnului

POVĂŢUIRI PE DRUMUL CRUCII, Editura Sophia

Cumpara cartea "Povatuiri pe drumul crucii"

.

• Duhovnicia
  Publicat in : Credinta
• Duhovnicia ca slujire a reimpacarii omului cu Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Duhovnicul si duhovnicia
  Publicat in : Religie
• Despre duhovnicie
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti