Despre păcatele săvârşite din pricina vreunor întâmplări şi despre [păcatele] de voie şi cele fără de voie
Este păcat săvârşit din slăbiciune, la care omul e atras fără de voie, şi este păcat săvârşit cu voia, precum şi din neştiinţă. Dar se întâmplă ca cineva să săvârşească păcatul şi din cauza vreunei întâmplări neaşteptate, şi, dimpotrivă, din cauza unei stări care durează, precum şi a obiceiului rău.
Toate aceste moduri de [păcătuire] şi feluri de păcate, deşi sunt toate vrednice de ocară, totuşi, când comparăm pedeapsa cuvenită fiecăruia, unul este mai mare decât celălalt. Pentru unul certarea este foarte mare şi pocăinţa lui este primită prin osteneala sa, în timp ce păcatul altuia e mai aproape de milă.
Şi precum Adam, Eva şi şarpele au primit cu toţii de la Dum- nezeu plata păcatului, dar blestemul l-au moştenit în chip foarte diferit, tot aşa este şi cu fiii lor. Pentru fiecare om, tăria osândei sporeşte pe măsura hărniciei şi a prieteniei sale faţă de păcat.
Dacă cineva nu vrea să urmeze păcatului, dar totuşi e atras către acesta din cauza neîngrijirii pentru virtute - adică pentru că nu stăruie în ea -, chiar dacă îi este împovărător să trăiască în păcat, totuşi osânda lui este grea.
Dacă însă cineva care se îngrijeşte de virtute se întâmplă să fie ispitit printr-o oarecare greşeală, totuşi mila îi este, neîndoielnic, aproape ca să-l cureţe.
Altul este păcatul săvârşit atunci când omul se îngrijeşte de virtute, stăruie în lucrare şi nu doarme noaptea de teamă ca nu cumva să aibă vreo lipsă într-una din îndatoririle sale, iar ziua şi-o petrece purtând povara şi toată grija lui se află în virtute. Iar în timp ce le împlineşte pe acestea şi pe cele asemenea, acul cântarului său se înclină puţin către cele de-a stânga fie din pricina vreunei neştiinţe, fie din pricina lucrurilor potrivnice de pe calea virtuţii şi a valurilor stârnite în toată vremea în mădularele lui, fie din pricina aplecării [spre păcat] petrecute in el spre a-i fi încercată libertatea de alegere, fiind târât de slăbiciunea trupului către unul din felurile de păcat în care se intristează şi se mâhneşte şi suspină cu durere pentru sine din cauza necazului ce i s-a întâmplat de la cei potrivnici.
Dar altul [este păcatul] când omul este moleşit şi nu se îngrijeşte de lucrarea virtuţii şi părăseşte deplin calea şi aleargă ca un rob la ascultarea faţă de toată plăcerea păcatelor şi dovedeşte râvnă pentru găsirea de meşteşugiri spre împlinirea ei, fiind gata, ca un rob, să facă cu grijă voia vrăjmaşului său şi să-şi pregătească mădularele sale arme ale diavolului întru toată ascultarea de el, şi nu vrea în niciun fel să ia aminte la pocăinţă, nici să se apropie de virtute, nici să pună capăt căii sale pierzătoare.
De asemenea, altele sunt alunecările şi căderile care se pot întâmpla sufletului pe calea virtuţii şi în drumul către dreptate, potrivit cu cuvintele Părinţilor care spun că „pe calea virtuţii se află căderi şi împotriviri şi constrângeri" şi cele asemănătoare cade, nu trebuie să uite de iubirea Părintelui său. Iar când i se întâmplă să cadă în felurite greşeli, să nu fie nepăsător faţă de făptuirea lui cea bună şi să nu se oprească din alergarea lui, ci, chiar şi biruit, iarăşi să se ridice la luptă împotriva potrivnicilor săi şi să pună în fiecare zi început la temelia zidirii sale năruite, având în gură, până la ieşirea sa din această lume, cuvântul prorocesc: „Să nu te bucuri de mine că am căzut, vrăjmaşul meu, pentru că iarăşi mă voi ridica, iar dacă şed întru întuneric, Domnul mă va lumina!“
Şi să nu contenească războiul până la moarte şi să nu-şi trădeze sufletul lăsându-l să fie biruit câtă vreme mai este întru el suflare. Dar chiar dacă i s-ar sfărâma în fiecare zi corabia şi încărcătura i s-ar scufunda, să nu înceteze să-şi facă provizii şi chiar să se împrumute şi să se urce în alte corăbii şi să plutească pe apele nădejdii, până când Domnul, văzându-i lupta şi milostivindu-Se de zdrobirea lui, îi va trimite mila Sa şi îi va da imbolduri puternice ca să rabde şi să se împotrivească săgeţilor arzătoare ale vrăjmaşului.
Aceasta este înţelepciunea dată de Dumnezeu şi acesta este bolnavul înţelept; deznădejdea nu aduce folos. Mai bine este să fim osândiţi pentru unele lucruri, şi nu pentru părăsirea tuturor.
De aceea şi fericitul Tâlcuitor îndeamnă să nu ne lenevim din cauza mulţimii luptelor şi a felurimii războiului necontenit de pe calea dreptăţii, şi să nu ne întoarcem spre cele dinapoi, şi să nu-i dăm duşmanului biruinţa împotriva noastră în vreunul din felurile cele de ruşine. Acest Părinte, arătând acestea în bună ordine şi pe rând, spune: „De sunteţi cu adevărat luptători care iau aminte la virtute şi de se află în voi grija limpezimii cugetului pentru Dumnezeu şi dacă lucraţi făptuirea care-I este bineplăcută, trebuie să primiţi pururea pentru aceasta tot războiul stârnit de patimile firii, de împotrivirea acestei lumi şi de stăruinţa şi necontenirea răutăţilor demonilor cu care ei obişnuiesc să vă întâmpine. Şi să nu vă temeţi de necurmarea şi stăruinţa înverşunării războiului, şi să nu vă îndoiţi din pricina duratei luptei, şi să nu vă temeţi, nici să vă îngroziţi de ostile duşmanilor, şi să nu cădeţi în prăpastia deznădejdii dacă vi se întâmplă să alunecaţi în vreun loc oarecare şi să păcătuiţi. Ci, dacă suferiţi în acest preamare război şi sunteţi loviţi peste faţă şi sunteţi răniţi, să nu vă împiedice cu nimic aceasta de la scopul vostru cel bun. Dar să rămâneţi mai ales în lucrarea aleasă de voi şi să câştigaţi lucrul dorit si lăudat - vorbesc de a vă arăta în război tari si neclintiţi şi încununaţi cu sângele rănilor voastre - şi să nu încetaţi nicidecum lupta cu potrivnicii voştri.“ Acestea sunt sfaturile fericitului Tâlcuitor. Asa că nu trebuie să ne moleşim, nici să ne lenevim în felurile despre care am spus.
Vai monahului aceluia care a minţit când şi-a făcut făgăduinţă şi şi-a călcat peste conştiinţă, întinzând diavolului mâna ca să-l ridice împotriva sa, într-unul din felurile păcatului, mic sau mare: el nu mai poate să stea împotriva duşmanilor în gura spărturii făcute în sufletul său. Cu ce faţă urmează să-L întâlnească pe Judecătorul atunci când prietenii săi care s-au curăţit se vor întâlni unii cu alţii, prieteni de care şi-a despărţit calea sa ca să umble în calea pierzaniei şi a căzut din îndrăzneala pe care o au cuvioşii Dumnezeu şi din rugăciunea ce se ridică din inima feciorelnică şi care, în timp ce se înalţă, întrece puterile îngereşti şi nu se împiedică până nu primeşte plinirea cererii şi apoi se întoarce cu bucurie la gura care a trimis-o? Iar ceea ce este mai înfricoşător dintre toate este că, aşa cum el şi-a despărţit aici calea sa de ei, tot aşa îl va despărţi Hristos de ei în acea zi când norul cel luminos va purta trupurile lor scânteind de curăţie şi le va trece prin porţile cereşti. De aceea „nu se vor scula cei necinstitori la judecată“, pentru că faptele lor au fost judecate încă de aici, „nici păcătoşii în sfatul drepţilor“.
Sfantul Isaac Sirul
Fragment din cartea "Cuvinte ascetice. Vol 1 - Cuvintele I-XXX", Editura Sfantul Nectarie
Cumpara cartea "Cuvinte ascetice. Vol 1 - Cuvintele I-XXX"
-
Patimile - boli ale sufletului
Publicat in : Credinta -
Cum se nasc patimile ?
Publicat in : Editoriale -
Patimile si Invierea in psalmi
Publicat in : Saptamana Patimilor -
Patimile Celui fara de patimi
Publicat in : Saptamana Patimilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.