Deci, aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta,facă-se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea spre fiinţă dâ-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouăgreşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi întru ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin! - ne învaţă Hristos (Matei 6, 9-13).
§326. Rugăciunea, altfel spus chemarea numelui lui Dumnezeu, este de trei ori îndatorire a creştinului: îndatorire faţă de Dumnezeu, îndatorire faţă de sine însuşi şi îndatorire faţă de aproapele.
1) De îndatorirea noastră faţă de Dumnezeu ţine să arătăm prin rugăciune şi prin chemarea Lui credinţa noastră în El, faptul că credem cu adevărat în El, că alt Dumnezeu afară de El nu ştim, că pe El îl mărturisim ca izvor al tuturor bunătăţilor, că în Dânsul nădăjduim ca în adevăratul nostru Tată, Care iubeşte pe fiii Săi şi le dă cele cerute de la Dânsul - precum fiii cei după trup nu vin cu cerere la tată străin, ci la tatăl lor, precum spune apostolul: „cum vor chema pe Cel în Care n-au crezut?” (Romani 10, 14). Şi însuşi Domnul Dumnezeu grăieşte: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” (Ieşirea 20, 2), adică „numai pe Mine să Mă ştii, să Mă mărturiseşti, numai în Mine să nădăjduieşti
şi tot binele de la Mine să îl cauţi. «Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, şi te voi scoate»” (Psalmii 49, 15)”.
2) De îndatorirea faţă de sine însuşi, fiindcă atât în cele trupeşti cât şi în cele duhovniceşti suntem săraci, sărmani şi nevoiaşi - şi ca atare trebuie să căutăm prin credinţă tot binele de la Dătătorul tuturor bunătăţilor, Tatăl Ceresc.
3) De îndatorirea faţă de aproapele, fiindcă dragostea creştinească cere să ne rugăm şi pentru aproapele nostru, şi să cerem cele bune atât pentru noi cât şi pentru el de la
Dumnezeul nostru, precum spune apostolul: „rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi” (lacob 5, 16).
§327. Ştie Dumnezeu de ce avem nevoie şi mai înainte de a cere noi, precum spune Hristos: „ştie Tatăl vostru Cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate” (Matei 6, 32) -
adică de mâncare, de băutură şi de toate cele trebuincioase pentru viaţă - şi dă bunătăţile Sale drepţilor şi păcătoşilor, ca un Milostiv şi Indurat, „că soarele Său îl răsare peste cei răi şi peste cei buni, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Aşijderea ştie că şi bunătăţile duhovniceşti - cum ar fi credinţa, harul, pacea conştiinţei şi celelalte - ne sunt de trebuinţă pentru mântuire. Noi însă trebuie să ştim că toate bunătăţile vin de la Dumnezeu, „că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” (lacob 1, 17) - şi drept aceea trebuie să le cerem de la Dumnezeu cu credinţă, ca să cunoaştem şi să recunoaştem că de la Dumnezeu primim toate, iar primindu-le să-I mulţumim Lui, ca Binefăcătorului care ne miluieşte pe noi în dar.
§328. Pe fiecare credincios îl îndeamnă la rugăciune următoarele pricini:
1) Dumnezeu însuşi porunceşte să ne rugăm Lui şi să îl chemăm: „cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău” (Psalmii 49, 15). „Cereţi, căutaţi, bateţi”, spune Hristos (Matei 7, 7). Şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi se poate afla aceeaşi poruncă.
2) Nevoia noastră, cea trupească şi cea duhovnicească deopotrivă, ne îndeamnă la rugăciune: nevoia trupească - de cele vremelnice şi ale vieţii celei vremelnice, nevoia duhovnicească - de cele ce privesc mântuirea sufletelor noastre.
3) Ne împresoară multe necazuri, nevoi, strâmtorări, suferinţe şi ispite, pe care singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu, pentru care ne rugăm ca să ni se dea, nu le putem învinge.
4) Negrăitul folos care vine din rugăciune, fiindcă rugăciunea smerită dobândeşte orice de la Domnul Cel Bun şi Milostiv, precum vedem în multe locuri ale Sfintei Scripturi.
5) Mare lucrare a bunătăţii dumnezeieşti este aceasta, ca omul să se învrednicească a împreună-vorbi cu Neurmatul Dumnezeu - cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh -, a-I înfăţişa nevoile sale şi a se ruga pentru ele, a-L lăuda, a-L cânta şi a-I mulţumi, lucru care se face prin rugăciune adevărată, credincioasă şi smerită, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când te rogi, oare nu cu Dumnezeu stai de vorbă, spune-mi ? Când citeşti, pe El îl asculţi cum îţi vorbeşte”. Omul se socoate fericit atunci când stă de vorbă cu un monarh pământesc; deci, cum să nu fie datori creştinii a socoti drept mare fericire faptul că li se îngăduie să stea de vorbă cu împăratul Ceresc, Preabunul şi Milostivul Dumnezeu - şi nu numai că li se îngăduie, ci ne şi îmbie la aceasta; şi nu numai că ne îmbie, ci ne şi învaţă cum să ne apropiem de El şi să ne rugăm, precum arată Rugăciunea Domnească. „Aşa să vă rugaţi”, spune Hristos (Matei 6,9). Cum aşa?. - Tatăl nostru! - Cine suntem noi? - Oameni, care L-am mâniat, robi netrebnici, păcătoşi, pământ şi cenuşă. O, Preamilostivul nostru Dumnezeu! Pretutindeni ne întâmpină bunătatea Ta, oriîncotro ne-am întoarce; şi spre orice am căuta, pretutindeni aflăm prilej a ne minuna de preamarea bogăţie a milei Tale.
6) Ne dă imbold la rugăciune auzirea fără de îndoială a făgăduinţei: „Amin, amin grăiesc vouă: orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, va da vouă”, spune Hristos- Adevărul (loan 16, 23).
§329. Ce trebuie să cerem de la Milostivul Tată Ceresc?
1) Tot ce priveşte slava numelui Lui şi folosul nostru, atât pe cel trupesc şi vremelnic cât şi pe cel duhovnicesc şi veşnic; ceea ce este poruncit şi făgăduit în sfântul Lui Cuvânt şi ceea ce voieşte sfânta Lui voie, descoperită nouă într-aceeaşi Sfântă Scriptură. De folosul duhovnicesc ţin acele bunătăţi ce sunt de trebuinţă spre mântuirea sufletului şi spre primirea vieţii veşnice: credinţa, iertarea păcatelor, statornicia în credinţă, răbdarea în necazuri, nevoi şi strâmtorări ş.cl. De folosul trupesc ţine tot ce este de trebuinţă trupului nostru pentru a-l ţine în viaţă, cum ar fi: sănătatea înfloritoare, înţelegerea, îndestularea cu cele de trebuinţă, mâncarea, hainele, odihna etc.
2) Trebuie să cerem bunătăţile duhovniceşti în chipul cuviincios, şi să le aşteptăm fără de nici o îndoială, ca pe unele ce sunt neapărat trebuincioase pentru adevărata noastră fericire, fiindcă însuşi Dumnezeu a făgăduit să ni le dea pe acestea, fără nici o împuţinare, atunci când II vom ruga în chipul cuviincios. „Oricare va chema numele Domnului, se va mântui” (Romani 10, 13). Şi a întărit prin jurământ că „nu voieşte moartea păcătosului” (Iezechiel 33, 11). „Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai vârtos Tatăl Cel din cer va da Duh Sfânt celor ce cer de la El?” - spune Hristos(Luca 11,13), „Care vrea ca toţi să se mântuiască şi întru cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Deci, este lucru rău să vorbeşti aşa: „Doamne, dacă voieşti şi îmi este de folos, iartă-mi greşalele, dă-mi harul ş.a.m.d.”, fiindcă este dincolo de orice îndoială că şi Dumnezeu, şi de folos îmi este - sau, mai bine zis, am neapărată nevoie pentru mântuire - să mi se ierte păcatele ş.a.m.d.
3) Bunătăţile cele vremelnice - cum ar fi sănătatea, prelungirea vieţii, bunăstarea şi celelalte - nu se cuvine să le cerem oricum, ci cu acest adaos: dacă este plăcut sfintei Lui voi şi pentru noi, cei care cerem, folositor - „că pentru ce să ne rugăm precum se cade, nu ştim”, cum spune apostolul (Romani 8, 26) - fiindcă adeseori rugăm pe Dumnezeu pentru ceea ce ne este vătămător şi se împotriveşte sfintei Lui voi. Copiii mici, când nu vor să facă baie, roagă pe mamele lor să nu îi spele, în vreme ce spălatul e spre folosul lor; aşa fac şi cei care cer de la Dumnezeu izbăvire de sub cruce, necaz, boală şi alte suferinţe, neştiind că le este cu mult mai de folos să fie în restrişte decât în bunăstare. Doctorul ştie ce e vătămător şi ce e de folos pentru bolnav - iar bolnavul cere deseori de la doctor otravă în loc de leac, însă doctorul înţelept nu-i dă. Cu toţii suntem înaintea lui Dumnezeu ca nişte bolnavi şi ca nişte prunci care nu ştiu ce le e de folos - şi deseori ne rugăm pentru ceea ce ne poate aduce moartea sufletească, şi Dumnezeu, ca un Părinte milostiv şi bine-purtător de grijă, nu voieşte şi ca atare nu face pe placul fiilor Săi care înloc de pâine cer piatra, în loc de peşte şarpe şi în loc de ou scorpie (Luca 11, 11). Drept aceea, întotdeauna se cuvine să cerem binele vremelnic precum urmează: Doamne, dacă este plăcut sfintei Tale voi şi mie de folos, dă-mi ceea ce doresc; iar dacă nu, fie voia Ta. Aşa ne-a dat pildă Fiul lui Dumnezeu atunci când înaintea pătimirii Sale celei de voie S-a rugat Tatălui Său Ceresc astfel: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta; însă nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26, 39).
§330. Suntem datori să ne rugăm, altfel spus să îl chemăm pe Dumnezeu:
1) în numele lui Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, precum însuşi grăieşte: „Amin, amin zic vouă: oricâte veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, va da vouă” (Ioan 16, 23) - adică să ne rugăm şi să înălţăm cereri către Dumnezeu nădăjduind nu în dreptatea şi în faptele noastre, ci în dreptatea şi în meritele lui Hristos, şi cerând iertare pentru vinovăţia sa în numele patimilor şi morţii Lui fără vină, după asemănarea vameşului, care se roagă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18, 13). „Că printr-Insul avem amândoi apropierea într-un Duh către Tatăl” (Efeseni 2,18). Şi: „nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine”, spune însuşi Hristos (Ioan 14, 6). Asta fiindcă orice binecuvântare a făgăduit Dumnezeu să ne dea, întru numele Lui ne-a făgăduit, că „întru El se vor binecuvânta toate neamurile pământului”, spune Scriptura (Psalmii 71, 17; Galateni 3, 8). Şi aşa, cu această nădejde, să ne apropiem de Tatăl Ceresc, cerând şi aşteptând milostivire de la Tatăl, fără nici o îndoială, în numele Fiului.
2) Cu credinţă adevărată. „Toate, oricâte veţi cere întru rugăciune crezând, veţi primi”, spune Hristos (Matei 21, 22). Credinţa este întărită de nemincinoasa făgăduinţă, atotputernicia, adevărul, milostivirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, Celui ce a făgăduit, şi de meritele lui Hristos - iar întrucât credinţa este dar al Sfântului Duh, Care nu sălăşluieşte în sufletul spurcat de păcate, „să se depărteze de la nedreptate tot cel ce numeşte numele Domnului” (II Timotei 2, 19). Cine voieşte să se apropie de Dumnezeu şi să primească ce doreşte, acela trebuie să se depărteze de păcate şi să se împace cu Dumnezeu prin credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Curvia şi toată necurăţia, răpirea, hoţia, vrajba, răutatea, iubirea de avuţii, lăcomia, clevetirea, vorbele de ruşine, obiceiul de a blestema, beţia, minciuna, amăgirea, viclenia şi celelalte de aceeaşi teapă închid uşa spre rugăciune atâta vreme cât omul rămâne întru ele. Deci, să se depărteze de acestea cel ce voieşte a chema numele Domnului. „Sţ cade să se roage omul”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „însă neîntinat fiind de păcat. „Şi dacă voi cădea în vreo greşeală?” - zici tu. Curăţeşte-te. „Cum?” Plângi, suspină, dă milostenie, împacă-te cu cel pe care l-ai necăjit; curăţeşte-ţi limba ca să nu mânii mai mult pe Dumnezeu şi fă toate celelalte de cuviinţă, ca să nu-ţi spună şi ţie Domnul: «de veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu vă voi asculta pe voi» (Isaia 1, 15)”.
3) Trebuie să ne rugăm nu doar cu limba, ci şi cu inima, adică rugăciunea trebuie să vină din inimă. „Din adânc”, grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, „cheamă-L pe Dumnezeu, după cuvântul: dintru adânc strigat-am către Tine, Doamne; dintru cele lăuntrice înalţă glasul tău”. Şi altundeva: „Fiindcă nu unui om te rogi, ci lui Dumnezeu, Celui Pretutindenea-Fiitor, Care dinainte aude glasul tău şi ştie cele ascunse ale inimii”. Asta fiindcă în rugăciune îi arătăm lui Dumnezeu doririle inimii noastre, şi ca atare trebuie să şi cu mintea să gândim, şi în inimă să avem şi să dorim ceea ce rostim cu limba şi prin cuvinte. Altminteri, nici un folos nu ne va fi numai din vorbele deşarte. Drept aceea, se cade nouă să ne deprindem cu rugăciunea şi să-L rugăm în acest scop pe Domnul însuşi, ca prin Duhul Său Cel Sfânt să ne înveţe a ne ruga, aşa cum L-au rugat în acest scop apostolii: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” {Luca 11, 1). De aici urmează că adevărată rugăciune fără lucrarea Sfântului Duh nu poate fi: că atunci când Acest Bun Mângâietor se va atinge de inima noastră, din inimă va lua naştere suspin, dorire sfântă şi adevărată rugăciune,
şi inima se va apropia de tronul harului.
§331. Suntem datori să ne rugăm:
1) In toată vremea (Efeseni 6, 18), pururea (Luca 18, 1) , neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17) - iar a ne ruga pururea şi neîncetat nu înseamnă a citi întotdeauna psalmii sau rugăciunile scrise şi a face metanii, fiindcă aceasta e cu neputinţă, cuvenindu-se fiecărui creştin a împlini lucrarea sa după datoria sa; aşijderea şi trupul ostenit are nevoie de odihnă, de somn precum şi de altele. A ne ruga pururea şi neîncetat înseamnă a ne înălţa deseori, în tot ce făptuim şi plănuim, mintea, inima şi suspinarea către Dumnezeu şi a cere prin aceasta de la Dânsul milostivire, ajutor şi ocrotire. Pricina acestui fapt este următoarea: dat fiind că în toată vremea satana face război cu noi împreună cu relele sale slugi, aşijderea şi trupul pofteşte pururea împotriva duhului - vrăjmaşi cărora nu ne putem împotrivi - drept aceea trebuie să ne întrarmăm asupra lor, să ne împotrivim şi să ne întărim cu rugăciunea, şi prin aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu, precum cântă psalmistul: „către Tine ridicat-am ochii mei, Cel ce locuieşti în cer. Iată, precum sunt ochii slugilor la mâinile stăpânilor săi, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi” (Psalmii 122, 1-2).
2) Suntem datori să ne rugăm în tot locul. Aşa spune apostolul: „voiesc, dar, să se roage bărbaţii în tot locul, ridicându-şi mâinile curate, fără mânie şi fără îndoire” (I Timotei 2, 8).
3) Ne putem ruga stând, şezând, umblând, odihnindu-ne, lucrând ceva cu mâinile, în singurătate şi în adunare, fiindcă întotdeauna, în tot locul şi în toate lucrările noastre, şi când mâncăm şi bem, şi în împreună-vorbirile cele plăcute lui Dumnezeu ne putem înălţa mintea şi inima către Dumnezeu, Ii putem înfăţişa cu smerenie şi credinţă nevoile noastre şi putem cere milă de la El, grăind: Doamne, miluieşte! Astfel, Moise, văzând în strâmtorare poporul numeros pe care îl scosese din Egipt, a strigat cu mintea şi cu inima către Dumnezeu, măcar că rugăciunea lui cea cuvântătoare nu e înfăţişată în Scriptură - că Dumnezeu i-a spus: „ce strigi către Mine?” (Ieşirea 14,15).
Binecinstitorul împărat Iezechia zăcând pe pat s-a rugat, şi l-a auzit pe el Dumnezeu (Isaia 38, 2, 4 şi urm.). Iona în pântecele chitului s-a rugat, şi a fost auzit de Dumnezeu (Iona 2, 2-11). Cei trei tineri în cuptorul cel aprins s-au rugat, şi au fost mântuiţi (Daniil 3, 24; 25-49, 50-94 ş.cl.). Asta fiindcă Dumnezeu nu caută la înfăţişare şi la felul cum arată trupul, ci la inimă, la smerenie şi credinţă şi la dorirea inimii. De aceea este scris: „pofta săracilor o ai auzit, Doamne, la gătirea inimii lor luat-a aminte urechea Ta” (Psalmii 9, 38).
§332. In Sfânta Scriptură sunt arătate următoarele semne dinafară ale rugăciunii:
1) plecarea genunchilor (III împăraţi 8, 54; Faptele Apostolilor 7, 60; Efeseni 3, 14);
2) ridicarea mâinilor (Ieşirea 9, 22-23 şi 29; / Timotei 2, 8; Psalmii 142, 6);
3) înălţarea ochilor către cer (Ioan 11, 41; 17, 1; Psalmii 120,1; 122,1-2 şi urm.).
Totuşi, aceste semne nu folosesc la nimic în lipsa adevăratei lucrări bune şi osârdii lăuntrice, fiindcă Dumnezeu Se uită la inimă, nu la cele dinafară, şi ascultă glasul cel lăuntric al inimii, nu glasul dinafară. Drept aceea, de ar şi citi omul rugăciuni multe sau numeroşi psalmi, sau ar face multe metanii, niciodată nu se roagă cu adevărat dacă
nu are înţelegere, luare-aminte şi smerenie a inimii, fiindcă atunci când venim cu o cerere Ia vreun om ne adunăm acolo mintea, inima şi toată osârdia noatră - şi cu cât mai mult se cuvine să facem asta atunci când stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, „Care cearcă inimile şi rărunchii” (Psalmii 7,10), şi tindem către Dânsul cererea noastră! La rugăciune este neapărată nevoie să ne adunăm toată mintea şi inima, pe cât e cu putinţă omului, care e îmbrăcat cu trup neputincios.
§333. Creştinii sunt îndatoraţi a se ruga nu numai pentru ei înşişi, ci şi pentru toţi oamenii:
1) „Pentru împărat şi pentru toţi care sunt întru dregătorii, ca să petrecem viaţă lină şi cu odihnă întru toată buna credinţă şi curăţia” (I Timotei 2, 1-2).
2) Pentru propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu, păstori şi dascăli, „ca cuvântul Domnului să curgă şi să se slăvească” (II Tesaloniceni 3, 1); ca în viaţa şi în chemarea
lor să fie îndreptaţi şi fără de prihană; ca să înveţe drept şi să arate în sine pildă a învăţăturii lor.
3) Unii pentru alţii, precum apostolul îndeamnă: „rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi” (Iacob 5,16).
De aceea a şi poruncit Hristos ca toţi creştinii să se roage obşteşte, ca într-un singur glas, Tatălui Ceresc, şi să grăiască: „Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri” {Luca 11,2).
4) Creştinii trebuie să se roage nu numai pentru fraţi şi pentru prieteni, ci şi pentru vrăjmaşi. „Rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi”, spune Hristos (Matei 5, 44), „ca să fiţi - adaugă în continuare - fii ai Tatălui vostru Celui din ceruri, că pe soarele Său îl răsare peste cei răi şi peste cei buni, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5,45). Astfel S-a rugat Hristos pentru vrăjmaşii Săi: „Părinte, iartă-le lor” (Luca 23, 34); iar Sfântul Ştefan: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 60).
SFÂNTUL TIHON DE ZADONSK
Fragment din cartea "ÎNDATORIRILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE DUMNEZEU, Editura Sophia
Cumpara cartea "ÎNDATORIRILE CREŞTINULUI FAŢĂ DE DUMNEZEU"
-
Sa ne rugam in duh si in adevar
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.