Eu mă spovedesc des, dar păcatele se adună mereu. La spovedanie, descriind păcatul amănunţit, nu se naşte ruşinea, care să mă ajute să lupt cu el. Dar, dacă numesc păcatul doar printr-un cuvânt, mă simt ca şi cum l-aş tăinui şi-mi spun apoi cu îndoială: dacă Dumnezeu nu mi-a iertat aceste păcate?
- Atunci când apare îndoiala, trebuie neapărat să vă amintiţi toate păcatele, să le scrieţi pe hârtie şi să le mărturisiţi în faţa preotului.
In cartea Cuvioşilor Varsanufie şi Ioan despre spovedanie găsim următoarele: adeseori, noi greşim în timpul zilei cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta. In momentul în care greşim trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu şi să-I cerem: „Doamne, iartă-ne, că am greşit! Am judecat, am dormit prea mult, am vorbit lucruri nepotrivite." Şi Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, ne iartă nouă greşelile acestea zilnice.
Pe parcursul unei zile şi al unei nopţi avem milioane de ispite, dar dacă le-am considera pe toate păcate şi am lupta personal cu ele şi nu le-am învinge prin gânduri bune, ci am merge să le enumerăm pe toate părintelui, l-am slei de puteri. Trebuie să învăţăm să îndepărtăm ispitele de la noi, căci acestea ne sunt insuflate de diavol şi nu sunt gândurile noastre rele.
Păcatul se naşte în inima noastră doar în momentul în care acceptăm sugestia celui rău şi alungăm sentimentele pozitive pe care le avem faţă de aproapele nostru prin supărare, mânie şi ură. Atunci în inima noastră pătrunde răul. De ce? Pentru că n-am făcut diferenţa dintre gândurile noastre şi ispite. Iar această înţelepciune vine odată cu experienţa, în momentul în care păcatele ne obosesc pe noi înşine şi suntem foarte atenţi la faptele noastre. Ispite vor fi tot atâtea, dar păcate mult mai puţine.
La spovedanie trebuie să ne mărturisim păcatele fără să ne lungim prea mult, notându-le pe scurt şi adresându-ne preotului în felul următor: „Părinte, în săptămâna aceasta am făcut păcatele acestea: m-am revoltat, m-am contrazis, am minţit, am mâncat prea mult, am dormit mai mult decât era cazul, am fost împrăştiat în timpul rugăciunii, am acceptat ispitele şi prin ele mi-am tulburat liniştea interioară, mi-am spurcat sufletul cu amintiri necurate, am fost neatent în biserică".
Aceasta este suficient pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele. Atunci când trăiţi în faţa ochilor lui Dumnezeu făcând toate ca şi cum aţi fi înaintea Lui şi amintindu-vă de El necontenit înseamnă că ştiţi că Dumnezeu vede pocăinţa voastră, lupta cu păcatul şi tendinţa spre curăţarea de acesta. La spovedanie este destul să mărturisiţi că vă pocăiţi pentru păcatele săvârşite şi atunci Dumnezeu vi le iartă prin Duhul Sfânt.
Insă important este nu doar să mărturisiţi păcatele, ci să vă şi îndreptaţi, să vă izbăviţi de ele.
Unii spovedesc de fiecare dată faptul că se revoltă şi se înfurie, dar n-apucă să se ridice bine de la spovedanie, că din nou o iau de la capăt.
Lupta cu ispitele ţine mai mult de viaţa monahală. Mai demult, stareţul avea câte doi, trei ucenici, care veneau la el şi-i mărturiseau ispitele. Şi nu făceau nimic fără ştirea şi binecuvântarea lui. Chiar dacă gândurile care le veneau în minte li se păreau bune, mai întâi ei le mărturiseau îndrumătorului lor, iar acesta ştia să recunoască încercările diavolului şi păcatul spre care voia să-l atragă pe novice. Astfel, novicii înşişi învăţau să descopere acele ispite şi se izbăveau de o mulţime de păcate.
Iată cum ni se întâmplă şi nouă: la început parcă nici nu acordăm atenţie unui gând oarecare şi uităm de el. Iar diavolul, după ce ni l-a strecurat în minte, se retrage, nu ne oboseşte, se ascunde.
Mai apoi însă, el revine în mintea noastră şi începem să ne gândim la el, îl facem al nostru. După aceea urmează neatenţia noastră din timpul rugăciunii; nu mai chemăm numele lui Dumnezeu şi în inima noastră se nasc sentimentele de ură şi irascibilitatea... Ispita este asemenea unei seminţe care creşte în inima noastră şi dă naştere
păcatului. Mărturisirea ispitelor la spovedanie se poate asemăna cu a speria şarpele care stă ascuns sub o piatră: când piatra este ridicată, acesta dispare.
Sfatul meu este să vă pocăiţi în faţa lui Dumnezeu pentru ispitele care au prins rădăcini în inima voastră, iar la spovedanie să mărturisiţi doar păcatele care au luat naştere din pricina acestora. Insă, dacă aţi reuşit să dezrădăcinaţi aceste ispite, adică dacă nu v-aţi supărat, n-aţi judecat şi aţi găsit un gând bun pentru îndreptăţirea aproapelui, atunci l-aţi învins pe demon.
Lupta cu păcatul nu este un păcat. Pentru ea vă aşteaptă răsplata de la Dumnezeu. Pe pământ aceasta presupune harul lui Dumnezeu, iar pe lumea cealaltă viaţa veşnică, bucuria veşnică. Iar dacă preotul va fi interesat mai în amănunt de un anume păcat, îl puteţi mărturisi după cum v-o cere.
ARHIMANDRITUL AMBROZIE IURASOV
Fragment din cartea "ÎNDRUMAR DE SPOVEDANIE", Editura Sophia
Cumpara cartea "ÎNDRUMAR DE SPOVEDANIE"
-
Duhovnicul, doctorul sufletului
Publicat in : Editoriale -
Duhovnicul sau psihologul
Publicat in : Editoriale -
Duhovnicul mare si duhovnicul mic
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.