185. Cunoaşterea adevărului este lumina conducătoare în viaţă. Ea e scumpă, întrucât ajută firea să se împodobească cu toate virtuţile. De aceea, Regulamentul monahismului obştesc din Tabenisi, pe cât hrănea sufletul cu rugăciune, cu cuvântul Domnului, cu cugetări la cele dumnezeieşti, cu învăţăturile celor mai mari, cu convorbiri, pe atât şi cerea de la călugări tot mai aspre nevoinţe, îndreptate spre formarea unui moral monahicesc bun şi spre întărirea vieţii duhovniceşti, aceste nevoinţe fiind:

186. Tăcerea. Nu o dată s-a repetat că monahii trebuie să se poarte în aşa fel, încât mâinile să lucreze, iar mintea să fie îndreptată spre cele dumnezeieşti, după arătarea cuvântului dumnezeiesc. Aceasta e norma vieţii lor. Discuţiile între ei erau îngăduite numai pentru a-şi reaminti cele auzite în cuvântările mai-marilor lor. Despre cele lumeşti era cu desăvârşire oprit să se vorbească, şi Regulamentul hotărăşte categoric: când fraţii stau acasă, nu le este îngăduit să grăiască despre nimic lumesc, ci să cerceteze împreună dacă supraveghetorul a vorbit ceva din Scriptură şi să-şi comunice unul altuia ceea ce au auzit şi au ţinut în minte.

187. In afară de această convorbire îngăduită, tot timpul se păstra tăcere; şi, cum pentru asemenea discuţie se acorda foarte puţină vreme, se poate spune că, după rânduială, călugării totdeauna trebuiau să tacă.

188. Nu numai în biserică şi în trapeză erau datori să tacă, ci şi ducându-se şi înapoindu-se de acolo; nu numai la lucru, în casă, ci şi în afara mănăstirii; şi pe drum, la dus şi la întors; de asemenea, şi la spălarea rufelor, la frământatul aluatului şi la coptul pâinilor - oricând şi oriunde - trebuiau să tacă şi, dacă aveau nevoie de ceva,
să facă semn.

189. Ca să nu se nască vorbă, călugărul era oprit să le spună fraţilor veşti şi noutăţi. Astfel, cei care plecau la rude ori în altă parte, sau să călătorească pe apă, sau să lucreze undeva, nu aveau voie, înăuntrul mănăstirii, să povestească nimic nici despre cele văzute, nici despre ce făcuseră ei înşişi.

190. Tot aşa, se păzeau mult să nu poarte vorba din casă în casă ori dintr-o mănăstire în alta, din mănăstire la câmp şi de la câmp la mănăstire.

191. Această tăcere ţinea atenţia încordată necontenit şi o îndrepta numai către ceea ce e spre folos, dându-le fraţilor libertate să se gândească netulburaţi la cele sfinte şi să scoată din locurile citite din Scriptură toată învăţătura cu putinţă. Tăcerea făcea ca fiecare, în mijlocul a oricât de mulţi fraţi, să pară că-i singur.

192. Ascultarea sau lipsa voinţei personale. Regulamentul unea pe toţi prin ascultare, căci el arăta toate, prin rânduielile care aveau putere de lege neschimbătoare; de aceea, într-un loc, pravilele se numesc lanţuri ferecate în cer. Astfel că fiecare era dator să păzească pravilele ca şi cum s-ar fi aflat înaintea lui Dumnezeu şi să nu facă nimic ce nu se potrivea cu sfatul părinţilor. Dacă se ivea ceva neclar, îndată se hotăra de cei mai bătrâni, iar nu de fiecare în parte.

Cine ura legile celor mai mari şi rânduielile mănăstireşti, stabilite prin porunca Domnului, era mustrat şi se poruncea să fie supus la măsuri de îndreptare, oricât de mică ar fi fost greşeala făcută.

193. Un alt mijloc de a uni voinţele tuturor era supunerea deplină. Nimeni nu rămânea o clipă măcar fără ascultare. Fiecare era sub ochii supraveghetorului şi nimeni nu putea face ceva fără voia şi ştiinţa lui. Nu numai să nu se despartă de mănăstire, ori să umble prin mănăstire, ori prin chiliile altora, ci chiar şi lucrurile obişnuite trebuia să le înceapă şi să le sfârşească cu învoirea lui. Când lipsea supraveghetorul, locul lui îl lua, fără o deosebită poruncă, ajutorul său, iar dacă nici el nu era, oricare altul. Dacă lipsea vreun frate, plecat acasă să-şi vadă rudele ori părinţii, şi întârzia să-şi spele rufele împreună cu ceilalţi, cu el se trimitea la spălat un altul, ca supraveghetor. La fel, dacă se trimiteau undeva câţiva fraţi, peste ei se punea unul mai mare, cu aceleaşi drepturi ca şi supraveghetorul. Supraveghetorul însuşi nu era decât împlinitorul rânduielilor şi depindea în toate de avvă; iar avva mănăstirii, la rândul său, depindea în toate de marele avvă. în acest chip, toţi erau legaţi cu lanţurile ascultării şi nimeni nu putea să aibă voia lui, nici să facă ceva după ea.

194. Nici în mersul obişnuit al vieţii, nimeni şi nimic nu putea face de la sine, chiar în privinţa lucrurilor a căror împlinire cădea în sarcina sa. De pildă, cel de săptămână la masă avea nevoie de legume, însă nu le lua singur din grădină, ci le primea de la grădinar; cel de săptămână la lucru avea nevoie de crengi de curmale, ca să le ude pentru fraţi, însă nu le lua singur, ci le primea de la cel care le avea în grija sa; şi nici crengi înmuiate, de avea cineva nevoie, nu le putea lua singur, deşi îi erau sub ochi, ci le dădea împărţitorul de săptămână. Nici chiar conducătorii nu-şi luau nimic singuri pentru ei. Cel de săptămână împărţea după masă dulciuri (la fel primeau din ele şi avva, şi supraveghetorii), iar împărţitorii îşi primeau partea din mâna supraveghetorului de săptămână; supraveghetorul, după strângerea curmalelor, împărţea câte o cantitate fiecărui culegător, iar el primea din mâinile altuia. Astfel, toţi erau în ascultare, şi voia fiecăruia nu folosea la nimic. Orice neascultare şi oricine făptuia vreo împotrivire era pedepsit.

195. Sărăcia - lipsa de toate. Cel ce intra în mănăstire îşi lăsa toate bunurile sale la poartă şi intra înăuntru în îmbrăcăminte mănăstirească de împrumut. Iar după aceasta, nici nu era cu putinţă a mai avea ceva deosebit, al său şi numai pentru sine.

196. Toate cele ce-i trebuiau - îmbrăcăminte şi lucruri - i se dădeau numai după hotărârea avvei, nu ca să le stăpânească definitiv, ci doar spre folosinţă; afară de cele împărţite, nimeni nu putea avea ceva, nu numai bani, ci nici lucruri.

197. Lucrurile date erau în mâinile fratelui, dar se folosea de ele ca de lucruri străine, având datoria a le păzi, iar pentru nebăgare de seamă, pentru stricăciune ori pierdere era răspunzător.

198. Cele ce li se dădeau corespundeau nevoilor, dar erau cu totul simple (îmbrăcămintea era din pânză). Altele mai bune şi de prisos nu puteau avea nici supraveghetorii şi nici însuşi avva; dacă se găsea la careva mai mult decât i se dăduse, acela era îndatorat să le ducă fără întârziere şi fără împotrivire la locul cuvenit.

199. Fiecăruia i se dădeau două levitoane bune şi unul mai prost, două potcapuri, un cojoc, un paraman, o mantie, o pereche de sandale, o cârjă, unelte pentru lucru şi un scaun cu spătarul aplecat pentru dormit, o rogojină pentru aşternut pe el. Iată toată averea; şi nici acestea nu erau toate în mâna fratelui; unele se păstrau în magazie, sub îngrijirea ajutorului de supraveghetor.

200. S-ar părea că, din cele ce aduceau rudele, fratele se putea folosi ca de ale lui, însă el nu se putea atinge de ele, ci îl chema pe portar, iar acesta le lua şi le ducea la spital, dând o parte din ele fratelui, dacă se putea. Chiar şi un lucru găsit, nimeni nu şi-l putea însuşi, ci-l atârna lângă biserică şi de acolo îl lua cel care îl pierduse sau cui i se poruncea.

201. Prin această lepădare de toate cele materiale şi prin vieţuirea în simplitate, fraţii învăţau smerenia, fiecare socotindu-se ca un cerşetor. De ziua următoare, fraţii nu se interesau; pentru toate aveau grijă avva şi ajutorii lui. Ei aveau datoria să îngrijească de toate nevoile, iar toţi fraţii, sprijinindu-se pe ei, erau fără grijă. De ceea ce era grabnică nevoie răspundeau ei. Toţi aveau de toate, la fel şi egal. Nimeni n-avea nimic mai mult şi nu primea nimic de prisos.

202. Postul şi înfrânarea. Masa era cu totul simplă: li se puneau doar pâine şi sare, ceva legume şi o singură fiertură. Chiar de-ar fi mâncat tot ce li se dădea, tot nu s-ar fi putut sătura; totuşi, fraţilor şi atât de puţin le era îndestulător. Unii veneau la masă numai ca să-şi ascundă înfrânarea şi, gustând puţin din ceva ori din toate câte puţin, se mulţumeau cu atât. Mulţi aveau canon să mănânce numai pâine cu sare şi rămâneau pentru aceasta acasă, iubind şi tăcerea. Alţii mâncau după o zi ori două.

203. La masă nu se prea aruncau la mâncare, deşi nu puteau să nu fie flămânzi, dar aşteptau până începea să guste supraveghetorul. La fel şi după masă, primind fructele şi dulciurile, nu le mâncau îndată, ci gustau din ele câte puţin, mergând spre chilie, şi aceasta, nu toţi. Afară de acestea, nimeni nu putea avea nimic altceva de
mâncare în chilie.

204. Infrânarea o păstrau în toate împrejurările, nu numai în mănăstire, ci şi în afară, pe drum, în corăbii şi la rude. Păzitorii din vie, de la curmali şi din livadă nu puteau începe să guste din fructe înaintea celorlalţi fraţi şi totdeauna fiecare îşi primea partea sa la rând cu ceilalţi fraţi; la fel, cine intra în grădină, dacă găsea sub pomi vreun fruct căzut, nu-l putea mânca, ci trebuia să-l aşeze la rădăcina pomului; de asemenea, nici cei care pregăteau mâncarea nu-şi puteau permite vreo favoare pentru ei înşişi.

205. Iar posturile obişnuite, miercurea şi vinerea, le ţineau cu atâta asprime, încât, chiar dacă se trezea cineva în noaptea spre aceste zile şi-i era sete, era dator să şi-o înfrâneze.

206. Trupului nu i se dădea nici o uşurare, ci, numai când erau prea slabi, li se dădea o oarecare îngrijire; era oprit nu numai a-l unge cu untdelemn, ci chiar a-l spăla cu apă, şi aceasta se îngăduia doar la prea mare suferinţă. Nici foc nu se putea face deosebit de cel obştesc, oricâtă nevoie ar fi simţit cineva.

207. Modestia smerită şi seriozitatea. Acoperindu-şi ochii cu potcapul şi plecându-şi capul, fiecare frate, ori de se ducea undeva, ori de stătea în biserică, ori la masă, ori la lucru, privea numai la lucrul său, neîndrăznind a privi la alţii cum se roagă, mănâncă ori lucrează.

208. Nu numai în biserică ori la masă, ci nici la lucru nu aveau voie să vorbească, să facă zgomot sau să glumească. Tot atât de necuviincios se socotea a spune ceva de râs, a face glume şi a vorbi degeaba ori a se juca cu băieţii: toate acestea se socoteau ca potrivnice cinstei unui călugăr. Un comediant care se convertise la creştinism şi se călugărise, dar nu se lepădase de obişnuinţele dinainte, a fost alungat din mănăstire; şi au procedat astfel cu toate că-şi luase Cuviosul Teodor însărcinarea de a-l îndrepta.

209. Tot pentru aceeaşi pricină, adică pentru cinstea rangului călugăresc, nu aveau voie să călărească pe măgar, nici să se plimbe degeaba prin mănăstire, înainte de a bate toaca la rugăciune ori la trapeză, nici să iasă din rând, când mergeau în ordine la lucru, nici să ridice prea mult levitonul când îşi spălau hainele.

210. Iubirea dintre fraţi. Deşi din unele locuri ale rânduielii se vede că fiecare trebuia să se poarte în aşa chip ca şi cum ar fi trăit singur, în duh, totuşi, toţi erau datori să fie între ei în iubire mare, în pace şi în înţelegere. Punctul 150 chiar spune: „împlinirea legii este de dorit. Noaptea trece, iar ziua se apropie. Să lăsăm dar faptele întunecoase, ura, cearta şi mânia." Acelaşi lucru îl spune şi punctul 179: „Pacea şi înţelegerea să fie între toţi şi de bunăvoie să se supună toţi celor mai mari, umblând, stând ori fiind după rânduiala lor şi în smerenie căutând a se întrece unul pe altul."

211. Nici o purtare care ar fi stricat legea dragostei între fraţi nu rămânea fără mustrare şi fără îndreptarea cuvenită. Cel grabnic a cleveti, cel mânios şi sfădalnic, cel nărăvit să ocărască pe alţii prin cuvinte şi cine era înclinat să-i tulbure pe fraţi şi să semene gâlceavă, îndată ce era simţit, i se făcea mustrare, iar după mustrare urma
epitimia, uneori foarte aspră. Cel ce nu se îndrepta era izgonit din mănăstire.

212. După duhul acestei iubiri, era oprit a mai împovăra pe fraţi cu ceva; şi, de pildă, dacă cineva, venind de la lucru, se simţea obosit, nu-l sileau să vină la rugăciune, dacă tot atunci era şi vremea ei.

213. De asemenea, supraveghetorului i se făcea o aspră mustrare dacă el, văzând un frate întristat, nu-i arăta cuvenita atenţie şi nu se grăbea să-l mângâie pe acel frate şi să-l liniştească, mai ales dacă chiar el era pricina întristării.

214. Ferirea de ispitele împotriva fecioriei. Dar în această iubire nu era nimic trupesc, necuviincios. Toţi trebuiau să se iubească în mod egal, şi a cinsti mai mult pe cineva era socotit ca necuviincios.

215. In scopul de a nu se furişa în prietenia fraţilor ceva trupesc, nici unuia nu i se îngăduia să vorbească cu altul la întuneric, să ţină pe cineva de mână, ci era regulă să fie unul de altul la depărtare de un cot19, ori de stăteau, ori de umblau.

216. In acelaşi scop, adică pentru a se păzi de ispite împotriva fecioriei, deşi se primeau femei în arhondaric, ele n-aveau voie să privească înăuntrul mănăstirii, „pentru ca turma frăţească să nu se tulbure în lucrarea sa şi ca nimănui să nu-i fie piatră de poticnire". Şi astfel, unii fraţi, care nu ieşeau din mănăstire, niciodată n-au văzut o femeie. Cuviosul Teodor a refuzat să o vadă chiar şi pe mama sa.

217. Pentru aceeaşi pricină, chiar dacă unii fraţi erau învoiţi să plece din mănăstire, totuşi, nimeni nu putea umbla prin sate sau comune; iar când plecau fraţii undeva, cu corabia lor, nu aveau voie să primească femei înăuntru. In acelaşi scop, în mănăstire era strict oprit a lega vreo prietenie cu băieţi.

Fragment din cartea "Randuielile vietii monahale", Editura Sophia

Cumpara cartea "Randuielile vietii monahale"

Nota:
19 Un cot era, în vechime, o unitate de măsură pentru lungime care reprezenta distanţa de la cot până la încheietura palmei; era variabilă de la o regiune la alta, la noi în ţară fiind echivalentă cu 66,4 cm, în Muntenia, sau cu 63,7 cm, în Moldova (n. red).
 

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: