- Părinte Antonie, cred că eu, ca şi elefantul, ca si floarea, voi ajunge la distrugerea completă după moarte. Chiar credeţi că vei trăi veşnic undeva?
- Da, aşa cred şi, în unele privinţe, ştiu deja acest lucru: sunt muritor şi voi muri, dar nu în întregime; ceva din mine va continua să trăiască. Şi, în plus, sunt convins că eu, ca întreg, voi reveni la viaţă la timpul potrivit. După cuvintele mărturisirii de credinţă ortodoxe, „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului viitor", căci un trup fără suflet este un cadavru, iar un suflet fără trup nu este un om în sensul deplin al cuvântului.
- Deci credeţi în rai şi iad. Ce este iadul? Unde este?
- Iadul nu este un loc, ci starea unui suflet despărţit de Dumnezeu. Orice loc în care se află un astfel de suflet este iadul. Şi, dimpotrivă, orice loc în care se află cu Dumnezeu este raiul.
- Care este sensul iadului? Care este scopul său?
- Iadul nu este „necesar" pentru nimic şi nu are niciun scop, în sensul că nu este inventat sau aranjat de Dumnezeu cu scopul de a-i chinui pe păcătoşi, ci este generat de voinţa rea şi liberă a omului. Nu este un „penitenciar", ci o stare duhovnicească pe care o putem anticipa încă de pe pământ, deşi până acum doar în mică parte.
- Este iadul veşnic?
- Ce înţelegeţi prin cuvântul „veşnic"?
- Ceva care nu are sfârşit: diviziune infinită, deci şi pieirea oricărei speranţe, şi suferinţă fără sfârşit. Cred că Dumnezeu, Care face ca un astfel de loc să existe, este mult mai rău şi mai criminal decât oricine ar fi izolat acolo.
- Veşnicia nu reprezintă o curgere de timp infinită. Veşnicia este în mod esenţial diferită de timp, cele două sunt incomensurabile. Eternitatea coincide cu însăşi existenţa lui Dumnezeu, iar timpul reprezintă o categorie existenţială a fiinţelor şi apare odată cu prima fiinţă care nu a existat vreodată. Iadul nu face parte din veşnicia lui Dumnezeu. In plus, precum am mai menţionat, iadul nu este opera lui Dumnezeu, ci a omului: este născută din libertatea şi răutatea omului. Nu se poate să nu trăim
nicio suferinţă după descoperirea faptului că Dumnezeu este Viaţa însăşi, că El este Iubire şi că nu am nimic în comun cu El care să-mi permită să trăiesc o singură viaţă cu El şi cu alte creaturi, că nu există nimic în mine în afară de moarte.
- Eu nu accept ideea dumneavoastră de Dumnezeu! Un Dumnezeu Care poate tolera iadul pe care îl vedem uneori pe pământ nu poate conta pe sprijinul meu, nici
mental, nici moral!
- Confundaţi două concepte: faptul că iadul este suferinţă nu înseamnă că toată suferinţa este iad în sensul exact al cuvântului. Mulţi oameni care suferă cu curaj realizează tocmai în suferinţă ceea ce nu ar fi putut împlini fără ea. Cunosc un om care moare de cancer şi care refuză să ia medicamente atâta timp cât agonia este suportabilă, pentru că numai acceptând-o şi trăind-o îşi vede sensul.
- In ce constau, deci, chinurile iadului?
- In suferinţa morală. Poate vă amintiţi discuţia despre iad din Fraţii Karamazov de Dostoievski? Iadul este suferinţa cauzată de faptul că nu mai poţi iubi, că este prea târziu.
- Dar cum îmi imaginez iadul din punct de vedere vizual? Voi rămâne în el o fiinţă personală sau mă voi dizolva în ceva care îmi va consuma individualitatea - şi acesta este chinul iadului?
- Noi, creştinii, suntem convinşi că existenţa noastră personală nu va înceta. Credem într-un Dumnezeu personal, pentru Care fiecare dintre noi reprezintă o fiinţă personală unică.
- Este aceasta opinia dumneavoastră sau este părerea Bisericii?
- Cred că orice creştin va accepta, cu unele nuanţe, ceea ce am spus până acum.
- După o scurtă răsfoire a Bibliei, nu am găsit o definiţie a raiului, dar sunt atât de multe referiri la flăcările iadului, la arderea lui... Ce înseamnă toate acestea?
- Sfânta Scriptură, la fel ca şi noi, foloseşte imagini şi comparaţii atunci când vrea să exprime ceva greu de tâlcuit. Ştiţi ce înseamnă „durere arzătoare" sau ce înseamnă „ars de ruşine". Atunci nu presupuneţi că e vorba de focul fizic! Deci, este la fel şi în cazul acesta. Nu avem de a face cu o descriere, ci cu o analogie destul de transparentă.
- Dar ce rost au chinurile iadului? La ce sunt bune, dacă sunt veşnice, fără sfârşit, când nu există nădejde?
- Sunteţi copleşit din anumite motive de pasajele din Scriptură care vorbesc despre veşnicia iadului, dar se pare că aţi pierdut din vedere fragmentele în care Hristos spune că datornicul nu va ieşi din el până când nu-şi va plăti datoria până la ultimul „ban". întotdeauna există nădejde. După ce s-a osândit pe sine însuşi prin Judecata finală, omul trebuie, împotriva oricărei evidenţe şi posibilităţi, să spere atât pentru el însuşi, cât şi pentru ceilalţi.
- Ce vreţi să spuneţi? Iadul ar putea să se apropie de sfârşit?
- Nu pot să vă răspund cu certitudine absolută.
Cu toate acestea, din cuvintele lui Hristos şi din învăţătura Bisericii reiese clar că soarta omului după moarte nu este stabilită imediat şi pentru totdeauna. Judecata de Apoi, pe care o aşteptăm la sfârşitul vremurilor, nu poate fi doar o repetare a judecăţii postume private a lui Dumnezeu asupra sufletului.
Prin urmare, trebuie să se întâmple ceva în acest răstimp.
- Timpul! De fapt, cât de nedrept este chinul iadului. Unul va suferi doar un an, în timp ce celălalt va suferi zece mii de ani!
- Credeţi cu adevărat că suferinţa morală se măsoară prin trecerea timpului astronomic? Viaţa mentală se desfăşoară în timpul subiectiv, în care o întreagă lume de evenimente poate fi trăită într-o clipă, în timp ce ore întregi de timp obiectiv pot rămâne goale. Un singur moment de iad sau rai este la fel de intens ca secolele ciclului solar.
- Nu este iadul o invenţie? Oare nu este necesar doar pentru ca omul să se comporte decent?
- Nu! Un act moral constrâns de frică nu are nicio valoare. Virtutea prin constrângere este pur şi simplu imorală!
- Dar, timp de secole, Biserica s-a bazat şi a beneficiat de frica pe care o inspiră iadul.
- Nu Biserica, ci reprezentanţii ei nechibzuiţi. Biserica, ca şi Hristos, nu cunoaşte decât un singur motiv legitim de bunătate: iubirea.
- Să ne întoarcem la întrebarea despre viaţă: Ce este viaţa? Este doar un experiment al lui Dumnezeu? Şi ce este moartea?
- Viaţa nu este un experiment, ci o cale şi o experienţă; o experienţă crescândă a existenţei. Viaţa şi moartea sunt inseparabile. In zadar credeţi că murim o singură dată. Nu murim o dată, ci de mai multe ori în timpul vieţii noastre pământeşti.
Din fiecare astfel de moarte se naşte viaţa cu o supraabundenţă impresionantă. Un prunc trebuie să „moară" pentru a deveni copil; un adolescent trebuie să „moară" pentru a se maturiza şi a deveni bărbat; un adult trebuie să „moară" şi el pentru a înflori o bătrâneţe rodnică.
Omul creşte şi se înnoieşte nu printr-o simplă transformare, ci prin moarte reală, iar viaţa nouă se naşte întotdeauna din moarte. Dacă am fi mai atenţi şi mai curajoşi, moartea ne-ar fi nativă, apropiată şi familiară. O vom cunoaşte şi o vom iubi ca pe o condiţie a unei vieţi noi dezirabile. Ceea ce noi numim moarte nu este altceva decât următoarea, deşi radicală şi deosebită, moarte. Dar, la fel ca şi alte morţi, ea nu ne distruge integralitatea personalităţii noastre, identitatea noastră cu noi înşine.
- Puteţi dovedi sau arăta toate acestea în termeni de raţiune pură?
- Nu! Şi nu pentru că totul este nerezonabil, ci pentru că raţiunea nu prevalează aici. Există, pe lângă adevărurile de credinţă, şi alte fenomene pe care raţiunea le poate descrie, dar care rămân în afara sferei sale. De exemplu, dragostea sau frumuseţea. Se poate vorbi despre ele doar cu cineva care are cunoştinţe din trăirea lor, dar mintea nu poate pătrunde în această experienţă. Mintea observă, identifică, descrie, dar rămâne un servitor al experienţei, care este mai largă decât ea însăşi.
- Dacă toate acestea sunt atât de importante, de ce nu se strigă despre ele, de ce nu sunt aruncate la vedere? De ce nu este evidentă destinaţia noastră, ceea ce ne aşteaptă? De ce nu suntem avertizaţi, căci am trăi în consecinţă!
- Despre ce vorbiţi? Cine nu ştie că băutura este dăunătoare pentru sănătate? Şi câţi beţivi nu sunt în lume! De altfel, cât de mult ne spune viaţa însăşi că omul şi lumea sunt urâte? Chiar dumneavoastră aţi spus că iadul se dezlănţuie pe acest pământ. De ce nu vedeţi realităţile acestea? Oroarea ne bate la uşă din toate părţile: experienţa vieţii desfigurate, ziarele, emisiunile radio, cărţile. Cine dintre ascultătorii noştri de astăzi ar îndrăzni să spună că nu a fost preîntâmpinat în vreun fel? In zilele noastre, nimeni nu poate scăpa de responsabilitate, iar dumneavoastră mai puţin decât oricine, după conversaţia pe care am avut-o.
- Toate acestea sunt atât de ireale, atât de invizibile. De exemplu, satana ar putea fi vizibil...
- Nu vă este de ajuns? Vedem puterea de distrugere şi puterea de unire a omului cu omul, precum şi urmările acestora?
- Răspunsul dumneavoastră nu mă mulţumeşte.
- O astfel de discuţie nu poate fi convingătoare şi nu poate oferi răspunsuri la toate întrebările şi nedumeririle...
Mitropolitul Antonie de Suroj
Nota: Anul 1967. Cel mai probabil, este vorba despre înregistrarea unei emisiuni radiofonice.
Fragment din cartea "Viata si vesnicia", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Viata si vesnicia"
-
Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern
Publicat in : Dogma -
Sfintii Parinti despre starea din rai si iad, dupa judecata universala
Publicat in : Viata vesnica -
Parintele Cleopa - Despre Iad
Publicat in : Credinta -
Coborarea la iad a lui Iisus Hristos
Publicat in : Sfintele Pasti -
Coborarea la iad a Mantuitorului
Publicat in : Saptamana Patimilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.