„Doamne, auzi strigarea mea!” (Ps 26, 7)
Suntem obişnuiţi ca rugăciunile comunitare rostite de un preot sau de un alt „rugător” în numele comunităţii să fie făcute cu voce tare. Pentru noi înşine, dimpotrivă, ne rugăm mai ales în tăcere.
Spre deosebire de asta, omul biblic nu numai că rostea cu voce scăzută textele pe care le citea, sau mai bine zis şi le recita lui însuşi, dar şi medita şi se ruga de regulă cu voce tare. De aceea, în psalmi pot fi găsite iarăşi şi iarăşi expresii cum sunt: „Ascultă glasul rugăciunii mele.”1 Mai mult încă, rugătorul „strigă cu glasul său către Domnul”2; e vorba deci de un „strigăt” şi de un „ţipăt” cu glas mare3.
Evident, nu asta e regula, dar nu e nici excepţia. Atunci când, mută de durere, Ana se ruga în templul din Silo şi îşi mişca doar buzele fără să i se audă vocea, preotul Eli a tras concluzia că ea trebuie să fi fost beată4...
Rugăciunile care ne sunt transmise în Noul Testament şi, încă şi mai numeroase, în scrierile sfinţilor Părinţi, şi care trebuie să fi fost rostite cu un prilej sau altul, nu trebuie de aceea coborâte pur şi simplu la rangul de simple invenţii poetice. Pentru omul Antichităţii era ceva de la sine înţeles ca atare rugăciuni liber formulate să fie rostite pentru toţi cu voce tare şi, de aceea, ele au putut fi transmise şi ca nişte „sentinţe”. Sentinţele sau apoftegmele Părinţilor pustiei sunt de aceea, pline de astfel de rugăciuni în parte foarte simple şi scurte, pe alocuri însă şi destul de cuprinzătoare, în orice caz liber formulate.
Se povestea despre awa Macarie cel Mare că odată a cercetat zi de zi timp de patru luni un frate aflat în Sketis şi niciodată nu l-a găsit nelucrător. Când a mai venit o dată la el şi a rămas în afara uşii l-a auzit pe el zicând cu lacrimi: „Doamne, oare nu ascultă urechile Tale strigătul meu către Tine? Miluieşte-mă pe mine pentru păcatele mele, căci nu voi osteni să Te chem într-ajutor.”5
*
Pentru cititorul modern, o astfel de exteriorizare nemijlocită a sentimentelor poate părea străină, ba chiar nu corespunde deloc reprezentărilor sale despre „rugăciune” şi „meditaţie”. Şi totuşi în Răsăritul creştin până în ziua de astăzi Părinţii duhovniceşti învaţă că până şi rugăciunea inimii, în orice caz la început şi pentru un anumit timp, trebuie să fie făcută cu voce scăzută, înainte de a fi unită efectiv cu bătăile inimii. Ei ştiau deci faptul că aceasta - ca şi lectura, respectiv „meditaţia”, făcută cu voce scăzută - este un excelent mijloc pentru a domina împrăştierea minţii atât de dificil de stăpânit.
Când mintea vagabondează, atunci citirea, privegherea şi rugăciunea o fac să se oprească.6
Ascultarea vocii proprii uşurează concentrarea pe cuvintele Scripturii, ale psalmodiei sau ale rugăciunii, tot aşa cum, într-un alt mod, urmărirea cu degetele a nodurilor mătăniilor ţin trează atenţia. Cine vrea să înveţe un text pe de rost o va face şi astăzi recitându-l pentru sine cu voce tare sau cu voce scăzută. Fiindcă, dacă rugăciunea în sine este un eveniment pur spiritual, totuşi şi trupul trebuie să-şi poată aduce contribuţia. Despre asta va fi vorba mai pe larg în capitolul despre gesturile rugăciunii.
*
Desigur că atunci când omul biblic „striga cu glasul său către Domnul”, el nu avea în minte acest folos practic al rugăciunii rostite cu voce tare sau cu voce scăzută.
„Strigătul său” e mai degrabă expresia unei nemijlociri a relaţiei, care pentru omul modern a dispărut în mare parte. Acel Dumnezeu pe care omul biblic îl strigă nu este un principiu abstract ca „Dumnezeul filozofilor”, nici „Dumnezeul îndepărtat” al gnosticilor, ci „Dumnezeul Cel Viu” care se revelează pe Sine în mod liber omului şi îi cere ca la rândul lui acesta să se întoarcă la El.
Cheamă-Mă pe mine în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preamări.7
Căci aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr.8
Spre deosebire de idoli care au gură dar nu pot vorbi, ochi dar nu pot vedea, urechi dar nu pot auzi9..., Dumnezeul apropiat al Bibliei „ascultă glasul rugăciunii mele”10. El singur are în sensul adevărat al cuvântului o „faţă”, care nu este o mască de argint sau de aur, ca „lucrurile făcute de mâini omeneşti”. De aceea, rugătorul „caută” această „faţă” a lui Dumnezeu11 şi-L roagă să „lumineze peste el această faţă”12, fiindcă în aceasta stă „mântuirea” lui13.
Aceste moduri foarte concrete de a vorbi despre Dumnezeu sunt mult mai mult decât simple metafore poetice. Cu cât mai spiritualizată devine imaginea lui Dumnezeu în Vechiul Testament, cu atât mai „antropomorfă” - îmbrăcată în chip omenesc - poate şi trebuie să devină vorbirea despre Dumnezeu - dacă e ca relaţia cu Dumnezeu să nu se evapore în abstract şi impersonal. Profeţii Vechiului Testament sunt cel mai vechi exemplu pentru aceste mişcări aparent contrare. Dumnezeul lor este, aşa cum va spune Ioan, cu totul „duh”14, în acută opoziţie faţă de orice materializare păgână a divinului. însă tocmai de aceea, ei pot îndrăzni să vorbească despre El într-un mod masiv antropomorf, niciodată existent înainte.
In întruparea Cuvântului, acest mod de existenţă personal al lui Dumnezeu, prezenţa Lui şi pentru noi, a dinamitat orice măsură reprezentabilă. Apropierea sa în Fiul este o lumină a cărui strălucire îi orbeşte pe cei necredincioşi. Numai celui credincios îi asigură Fiul un acces la „Tatăl cel ascuns” aşezându-l chiar în poziţia de a-L numi cu deplină familiaritate „Awa - Tătic”, aşa cum numai un copil îndrăzneşte să se adreseze tatălui său trupesc în nemijlocita sa prezenţă.
Cum să nu vorbească credinciosul cu voce tare cu acest Dumnezeu absolut prezent, când este singur în „cămara” sa împreună cu El sau îşi închipuie că este singur?
Fiindcă mai cu seamă aici trebuie să ne păzim de orice deşertăciune. La „rugăciunea” care urma după fiecare din cei doisprezece psalmi ai rugăciunii de dimineaţă sau de seară, monahii stăruiau în „desăvârşită tăcere” aşa cum relatează di'n experienţă proprie Ioan Cassian15. Despre ce lucru este vorba în fond, ne învaţă următoarea zicere a episcopului Epifanie al Salaminei Ciprului.
Acelaşi zicea: „Canaaneanca strigă şi este ascultată16, şi femeia căreia îi curgea sângele tace şi este fericită17. Iar fariseul strigă şi se osândeşte, în vreme ce vameşul nici nu-şi deschide gura şi este ascultat.”18
Aşadar, nu este vorba de faptul dacă ne rugăm cu voce tare sau în tăcere, ci dacă - fie împreună cu alţii, fie numai pentru noi - ne rugăm doar „din obişnuinţă” sau mai degrabă „cu simţire” aşa cum spune Evagrie19.
Simţirea [aisthesis] rugăciunii este adunarea cugetului împreunat cu evlavie, cu străpungerea inimii, cu durerea sufletului, cu mărturisirea greşelilor „cu suspine negrăite”.20
*
In fine, trebuie menţionat încă un motiv pentru a psalmodia şi a ne ruga în anumite condiţii cu voce tare, motiv care la început poate părea straniu omului modern, până când nu a experiat personal adevărul acestuia. Nu numai Dumnezeu ascultă glasul rugătorului, ci şi demonii!
Intrebare: Când mă rog sau psalmodiez, şi nu simt puterea celor spuse pentru învârtoşarea inimii mele, cu ce mă folosesc?
Răspuns: Dacă nu o simţi tu, o simt demonii şi auzindu-te tremură. Deci nu înceta să psalmodiezi şi să te rogi. Şi încetul cu încetul se va înmuia, cu ajutorul lui Dumnezeu, învârtoşarea.21
Spre „cutremurarea” demonilor se aduc mai cu seamă acele versete în care este vorba despre „vrăjmaşi” şi despre nimicirea lor de către Domnul; de exemplu, toţi acei „psalmi de blestem” care creează atât de mari dificultăţi sensibilităţii moderne pentru că par ireconciliabili cu spiritul Evangheliei. Părinţii, care erau foarte conştienţi de faptul că dreptul nu blesteamă, ci se roagă22, spiritualizau desigur aceste texte şi le raportau la „vrăjmaşii” neamului omenesc prin excelenţă, care sunt demonii. Ceea ce aceştia înţelegeau de altfel foarte bine şi se temeau, drept pentru care încercau uneori să le răstoarne monahilor mâncarea, aşa cum ne asigură Evagrie:
Am cunoscut şi demoni care ne silesc să spunem „psalmi şi cântări duhovniceşti”23, în care se găsesc tocmai acele porunci pe care, amăgiţi [de ei] le-am călcat, pentru ca, atunci când o aud să îşi bată joc de noi ca de unii „care spun şi nu fac”24 De aceea spune şi David25: să nu râdă de mine cei mândri.26
Aceleaşi motive care i-au făcut pe Părinţi să se roage şi mai cu seamă să psalmodieze în această luptă înţeleasă nu numai împotriva răului, ci mai concret împotriva celui rău, i-au determinat de asemenea ca în anumite condiţii să se roage în tăcere, aşa cum vom vedea mai departe.
Fragment din cartea "Practica rugaciunii personale dupa traditia sfintilor Parinti sau „Comoara in vase de lut”, Editura Deisis
Note:
1 Ps 27, 2 şi passim.
2 Ps 3,5 şi passim.
3 Ps 5, 2; 17, 7 etc.
4 lRg 1,12 sq.
5 Apophthegmata, Nau 16.
6 Evagrie, Praktikos 15.
7 Ps 49,15.
8 Ps 144,18.
9 Ps 113,13 scj.
10 Ps 27, 2.
11 Ps 26, 8.
12 Ps 30,17.
13 Ps 79, 4. 8. 20.
14 In 4, 24.
15 Ioan Cassian, De Institutiis II, 8 (Petschenig) [PSB 57, p. 125].
16 Mt 15,21 sq.
17 Mt 9, 20 sq.
18 Apophthegmata, Epifanie 6 [Patericul, p. 66]; trimitere la Lc 18,9 sq.
19 Evagrie, De oratione 42 [FRI, p. 79].
20 Ibid. 43 [p. 79]; citat: Rm 8, 26.
21 Varsanufie şi Ioan, Epistula 711, Cf şi 429 (Nikodemos) [FR XI, pp. 630,425].
22 Evagrie, In Ps. 108,9 cu trimitere la Rm 12,14.
23 Col 3,16.
24 Mt 23,3.
25 Citat compus din Ps 118,122 şi Ps 24,2.
26 Evagrie, In Ps. 136,3 (3.
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie -
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
Publicat in : Religie -
Rugaciunea
Publicat in : Credinta -
Rugaciunea sotilor
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.