Domnul ne este tuturor toate

Domnul ne este tuturor toate Mareste imaginea.

Incredinţeazâ-te din toată inima, omule, că însuşi Domnul Dumnezeu se îngrijeşte de toată făptura Sa, până la cea mai de pe urmă!

Domnul se află pretutindeni şi întru toate, pe toate le ţine şi pe toate le chiverniseşte. Pentru aceasta îl şi numim Atotţiitorul. Drept aceea, n-ar trebui să port grijă de nimic. Atotputernicul Dumnezeu ne-a chemat pe toţi la viaţă din nimicnicie şi întrucât prin noi înşine, fără Dumnezeu, nu putem săvârşi nimic, nici viaţa nu ne-o putem orândui sau întări. Dumnezeu este totul pentru noi: viaţa şi puterea noastră, lumina şi aerul nostru, mâncarea şi băutura cea duhovnicească, îmbrăcămintea - totul. El a zidit totul şi ne chiverniseşte toate cele trebuincioase vieţii noastre celei materiale: lumina, aerul şi căldura, mâncarea şi băutura, îmbrăcămintea şi locuinţa.

Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, care cunosc atât nimicnicia lor, cât şi atotputernicia şi atotdărnicia lui Dumnezeu. Fericiţi sunt cei ce nu se îngrijesc de nimic din cele ale
vieţii acesteia. Fericiţi cei curaţi cu inima. Fericiţi cei ce se încredinţează întru totul lui Dumnezeu. „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu
să o dăm.” Petrece însă pururea cu Dumnezeu, şi toate ţi se vor dărui ţie: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu - întru voi înşivă şi în alţii - şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33) Fie ca în inimile voastre să se afle numai Dumnezeu, aşa încât pururea să fiţi nedespărţiţi de El, şi toate cele ale vieţii se vor adăuga vouă. Dar nu vă
alipiţi inima de nimic pământesc, căci partea voastră este Dumnezeu, Dumnezeul inimii voastre. Dumnezeu este bogăţia cea neîmpuţinată şi izvorul cel nesecat, iar unde
este Dumnezeu, acolo este tot binele. Pe cei ce îl iubesc pe Dumnezeu, binele îi urmează pretutindeni, precum umbra cea dinapoia trupului lor.

Să ştie sufletul meu că de vreme ce toate au purces de la Dumnezeu şi se află întru El, însuşi Domnul Dumnezeu cunoaşte în chip desăvârşit şi în orice clipă viaţa şi însuşirile fiecărei fiinţe, căci în fiece clipă le poartă de grijă prin lucrarea legilor firii statornicite de către El. Dacă noi, când scriem o carte, ştim prea bine felul în care am alcătuit-o, ce cuprinde ea şi ce cugete am sădit în lăuntrul ei, iar atunci când alţii grăiesc despre ea, îndeosebi despre scopul cărţii, mărturisim că aşa este, că acesta ne-a fost ţelul, cum am putea oare să-I tăgăduim Domnului atotcunoaşterea tuturor lucrurilor, a tot ceea ce viază şi a materiei neînsufleţite din lume, cu calităţile şi cu starea acestora?

Căci ce este oare lumea, dacă nu o carte a lui Dumnezeu? Drept aceea, suflete al meu, slăveşte-L pe Ziditorul în fiece clipă a vieţii tale, cunoscând că El ştie întotdeauna ce faci şi te ajută, şi te întăreşte, şi îţi pune la îndemână toate cele de trebuinţă vieţii şi bunăstării tale. „Şi cum ar fi rămas ceva, de n-ai fi voit Tu?” (înţelepciunea lui Solomon 11,25)

In viaţa lumii vegetale aflăm o dovadă limpede a atotprezenţei lui Dumnezeu şi a lucrării Sale celei de grijă purtătoare. Se află oare vreun loc pe pământ în care să nu fie vegetaţie? Ea acoperă câmpiile, se caţără pe povârnişurile cele cu anevoie de străbătut ale munţilor de piatră, îşi croieşte cale prin pustiuri ori îşi sloboade rădăcini în apă şi printre ape, pe ostroave nelocuite. Şi cine este Cel o creşte şi o împodobeşte în cele mai frumoase şi mai felurite forme şi culori? Domnul Dumnezeu! „Dumnezeu aşa o îmbracă.” Iar dacă Domnul îmbracă cu atâta grijă firul ierbii, ne va părăsi oare pe noi, fie şi pentru o singură clipă? II va uita, oare, Dumnezeu pe om? „Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (Matei 6, 30; cf. Luca 12, 28) Dacă Dumnezeu dăruieşte viaţă în fiece clipă firului ierbii şi nu-l lasă să piară, va înceta oare să-mi dăruiască viaţă mie? Nu! Dacă Domnul îmbracă firul ierbii şi-i dăruieşte acestuia viaţă, întru mine El vieţuieşte pururea, ca într-un lăcaş, dacă nu-L voi îndepărta de bunăvoie prin păcatele mele. „Au nu ştiţi că voi sunteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi?” (I Corinteni 3, 16) Iată, apostolul numeşte creştinul casă pentru că Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru el. Drept aceea, Dumnezeu pururea sălăşluieşte în bisericile cele creştineşti. Sfântă este Biserica. Să ne apropiem, dar, de ea cu evlavie. Credincioşii care vin în biserică spre a se ruga lui Dumnezeu simt în inima lor prezenţa lui Dumnezeu în lăcaşul său.

Dacă Dumnezeu poartă de grijă, prin înţeleaptă Sa pronie, firului de iarbă, florii ori frunzei unui copac, ne va părăsi oare pe noi? Incredinţează-te din toată inima, omule, că însuşi Domnul Dumnezeu, prin a Sa iconomie, Se îngrijeşte de toată făptura Sa, până la cea mai de pe urmă. Pricepe că lângă fiecare făptură stă în chip nevăzut Ziditorul. Potrivit cuvintelor Mântuitorului, Dumnezeu îmbracă iarba câmpului (Matei 6, 30) şi hrăneşte păsările cerului. (Matei 6, 26) Cu ce nu ne înveseleşte Domnul pe noi, făpturile Sale?! Chiar şi cu flori. Ca o maică gingaşă, cu puterea Sa cea veşnică şi prin a Sa înţelepciune, face ca în fiecare primăvară să crească pentru noi, din nimic, aceste flori minunate. Să ne desfătăm de ele şi să nu uităm a proslăvi bunătatea Ziditorului, a Părintelui nostru ceresc. Să răspundem şi noi dragostei Sale cu inimile noastre cele iubitoare!

Cerule şi pământule, cele ce sunteţi zidite de către Domnul, prin Care viaţi şi lucraţi şi vă mişcaţi, luminaţi-mă şi pe mine, cel ce sunt un singur duh cu Domnul, a pricepe pentru ce oare mă întristez, de vreme ce sunt şi pururea voi fi de un duh cu Domnul!? Toată grija o voi arunca spre Domnul, (cf. Psalmul 54, 25) Cerul şi pământul există de mii de ani prin Domnul, prin puterea şi legile Sale, cu toate că nu sunt decât materie lipsită de însufleţire, inertă, nelucrătoare şi neputincioasă. Şi iarba, şi florile câmpului, şi copacii, şi păsările, şi peştii şi aşa mai departe. Şi cât de mult ne învaţă acestea să ne punem întru totul nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu!

Când rostim Tatăl nostru, trebuie să fim încredinţaţi şi să ţinem seama că Tatăl cel ceresc nu ne uită şi niciodată nu ne va uita, căci ce părinte - fie el şi pământesc - şi-ar putea uita vreodată fiii, fără a le purta de grijă? „Mă cheamă pe Mine în ziua necazului, şi te voi izbăvi.” (Psalmul 49, 16) Zice Domnul: „Ştie doar Tatăl vostru cel ceresc de ce aveţi nevoie.” (cf. Matei 6, 32) Păstrează aceste cuvinte în inima ta. Nu uita că Tatăl cel ceresc pururea te ocroteşte şi te înconjoară cu dragoste, căci nu în zadar II numim Tatăl nostru. Tată nu este nicidecum un nume lipsit de însemnătate şi putere, ci unul cu o desăvârşită putere şi însemnătate.

Tatăl cel ceresc, în marea grijă pe care o poartă vieţii şi mântuirii mele, nu L-a cruţat nici pe Fiul Său cel Unul-Născut pentru a mă mântui, ci L-a trimis în lume ca să pătimească şi să moară, dându-mi mie spre hrană Trupul şi Sângele Său. Ar putea oare să nu-mi poarte Domnul de grijă în alte privinţe de mai mică însemnătate sau
să mă lipsească pe mine şi pe cei de aproape ai mei de hrana cea de fiece zi? Aceasta nu s-a petrecut niciodată şi nici nu se va petrece vreodată! „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33) „La voi (...) şi perii capului, toţi sunt număraţi. Aşadar, nu vă temeţi.” (Matei 10, 30-31)

Dragostea pe care ne-o poartă Dumnezeu este mai presus decât dragostea de maică. Mama m-a purtat în pântece şi m-a adus la lumina zilei, prin rânduiala lui Dumnezeu, apoi m-a hrănit, m-a mângâiat şi m-a purtat în braţele sale. Atunci când am fost în stare să merg singur, nu m-a mai purtat în braţe, după ce mai înainte încetase să mă mai alăpteze la sânul ei. Aş putea spune însă că Domnul Dumnezeu pururea mă poartă la sânul Său. Grăieşte Domnul: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 56) Ori: „Fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece -,am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3, 16) Pururea mă poartă în braţele Sale. „Iată, te-am însemnat în palmele Mele; zidurile tale sunt întotdeauna înaintea ochilor Mei”(Isaia 49, 16) „Ţine toate cu cuvântul puterii Sale.” (Evrei 1, 3) El este taria, pacea, dulceaţa şi bucuria mea, lumina minţii şi a inimii mele. El mă hrăneşte cu toate roadele pământului, întocmai ca o maică ce-şi alăptează pruncul. El este hrana mea cea tare şi băutura mea cea nesecată (Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, Icosul al 10-lea).

Părinţii ne părăsesc, iar când ajungem la vârsta deplinătăţii, îi părăsim şi noi, căci scris este: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa” (Matei 19, 5) - fie în înţelesul său propriu, fie a se alipi de Hristos, cea mai înaltă şi mai sfântă dragoste, mai puternică decât cea a unei femei iubitoare. Domnul nu ne părăseşte nici o clipă, de la naştere şi până la moarte („întotdeauna înaintea ochilor Mei” - Isaia 49, 16), pururea purtând grijă de noi precum pasărea de puii săi. El este „nădejdea cea de la moartea noastră, liniştea noastră la Judecata Sa, dorirea noastră de a nu ne ruşina atunci” (AcatistulDomnului nostru Iisus Hristos, Icosul al 5-lea) şi de a ne duce în veşnicele locaşuri ale împărăţiei cerurilor.

Crede cu tărie că Domnul îţi iconomiseşte în toată vremea toate cele de trebuinţă. Când te rogi, El îţi dăruieşte putere şi chezăşia împlinirii fiecărui cuvânt, întru Duhul Sfânt. în timpul împreună-grăirii celei pătrunse de evlavie, El îţi dăruieşte apa cea vie şi face din cuvintele tale văpaie de foc. în toată vremea, El este tot binele pentru tine. Atunci când te afli în preajma Domnului tău, nu se află nici o pricină de mâhnire. El te-a îngrădit întru Sine din toate părţile, îţi pătrunde toată fiinţa, îţi cunoaşte toate cugetele, nevoile şi doririle, şi de te vei statornici cu adevărat întru El, cu credinţă şi cu dragoste, nici un rău nu va mai veni asupra ta: „Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă.” (Filipeni 4, 5-6)

Domnul ne este tuturor toate, în vreme ce noi nu putem săvârşi nimic de la noi înşine. El este Cel ce ne dăruieşte puterea, toate bunătăţile şi cele de trebuinţă pentru a ne petrece viaţa în bunăstare. Să ne lăsăm întru totul în a Sa purtare de grijă.

Toţi suntem una şi Domnul este peste toţi: şi peste îngeri, şi peste sfinţi, şi peste toate lumile cele materiale, până la cea mai neînsemnată părticică a lor. „Priviţi la păsările cerului!... Luaţi seama la crinii câmpului, cum cresc... Dacă Dumnezeu astfel le îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (cf. Matei 6, 26, 28, 30) „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui - adică dragostea unuia către altul -, şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33) Se vor adăuga de la Dumnezeu. Iată adevărul care îţi este de cea mai mare trebuinţă! De acesta să ţii seama: întru toate să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu! „Lăsaţi-i Lui toată grija voastră, că El are grijă de voi.” (I Petru 5, 7) Oare cum este cu putinţă să trăim aşa cum trăim? Ca şi cum nici n-ar exista Dumnezeu, Care să ne poarte de grijă. Credem că putem să ne purtăm singuri de grijă, că noi înşine ne putem îngriji de tot ceea ce avem trebuinţă, neţinând seamă câtuşi de puţin că există Dumnezeu, Cel ce tuturor le poartă de grija.

Dacă viaţa mea s-ar îndelunga cu câteva clipe - să zicem zece -, şi cinci dintre ele ar fi clipe de tihnă, iar celelalte cinci clipe de tulburare şi chin, chiar şi atunci s-ar cădea să mărturisesc fără îndoială: Da! Am negreşit un Dătător de viaţă Care îmi poartă de grijă! Trebuie să zic, de asemenea, fără de tăgadă că se află în lume şi o fiinţă care are puterea morţii, întrucât cele cinci clipe neprielnice trebuie să vină de la o făptură potrivnică lui Dumnezeu, căci una şi aceeaşi pricină nu poate săvârşi lucrări potrivnice. Şi întru mine, cel păcătos, din 100 de părţi ale vieţii mele duhovniceşti, cel puţin 70 sunt ale lui Dumnezeu şi doar 30 ale diavolului. Cum, dar, să nu-L văd pururea înaintea mea pe Făcătorul meu de bine şi cum aş putea să mă clatin în credinţa cea vie întru El?!

De nenumărate ori am simţit moartea în inimă, iar fiorul morţii mi-a cutremurat întreg trupul, şi din toate aceste încercări m-a izbăvit Domnul, învrednicindu-mă de negrăita Sa milostivire, şi m-a adus din nou la viaţă. O, cât de mare trebuie să fie mulţumirea mea faţă de Domnul! „Că de nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu.” (Psalmul 93, 17)

Dumnezeu este multmilostiv şi îndurător faţă de toţi - şi faţă de mine, păcătosul. Totul este al lui Dumnezeu şi nimic nu este al meu - mă lepăd de toate cele ale mele. Pentru toate trebuie să-I mulţumesc cu evlavie lui Dumnezeu: pentru boarea de vânt care mă mângâie şi pentru raza de lumină, pentru apă, pentru mâncare şi pentru îmbrăcăminte. Căci cu adevărat cu toţii - chiar şi însăşi trupurile noastre - nu suntem decât apă şi pământ. Amin.

La frângerea pâinii, Iisus Hristos a privit mai întâi către cer, a mulţumit şi a binecuvântat, după care a frânt pâinea şi a împărţit-o. întocmai aşa a făcut şi apostolul Pavel când se afla pe corabie. Asemenea se cade a-I mulţumi şi noi lui Dumnezeu pentru mâncare şi pentru băutură, pentru bunătăţile cele materiale şi mai cu seamă pentru cele duhovniceşti.

Pentru ce trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor celor buni, făcătorilor noştri de bine? Mai mult spre propriul nostru folos facem aceasta, pentru ca sufletul nostru să fie mai blând şi mai simţitor, să aibă intr-o mai mare măsură simţământul desăvârşitei atârnări faţă de Dumnezeu şi de oamenii cei buni, al dragostei celei mulţumitoare faţă de ei, al nimicniciei noastre fără Dumnezeu şi al neputinţei noastre în lipsa ajutorului primit de la oamenii cei buni.

Ce înseamnă a-I mulţumi Domnului în chip făţarnic? Mulţumirea cea făţarnică este atunci când, nevrednici fiind, primim de la Dumnezeu bogate daruri duhovniceşti şi materiale, iar noi Ii mulţumim cu gura, dar le folosim pe acestea doar spre folosul nostru, fără a împărtăşi din ele şi semenilor noştri. După ce le-am primit, le ascundem în tainiţe, în cufere, pe poliţe, lipsindu-i în acest chip pe mulţi fraţi ai noştri de învăţătura cea duhovnicească, de cuvânt de folos, de mângâiere sau de mâncare, băutură, îmbrăcăminte, casă şi îngrijire medicală, ori de putinţa de a merge dintr-un loc în altul pentru a dobândi cele de trebuinţă. O asemenea mulţumire este făţarnică şi potrivnică lui Dumnezeu, căci înseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu doar cu gura, în vreme ce din faptele noastre se vădeşte o grozavă nemulţumire şi răutate. Şi cât de mulţi sunt aceşti „mulţumitori”, sau mai bine zis nemulţumitori!

SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT

Fragment din cartea "Puterea mea este Dumnezeu. Invataturi de credinta ortodoxa", Editura Sophia

Cumpara cartea "PUTEREA MEA ESTE DUMNEZEU"


 

 

Pe aceeaşi temă

22 Noiembrie 2022

Vizualizari: 381

Voteaza:

Domnul ne este tuturor toate 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE