Ii mulţumesc lui Dumnezeu că mă învredniceşte să fiu în mijlocul vostru, cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului vostru Mitropolit Andrei. In această săptămână sărbătorim venirea Sfântului Duh în Biserica lui Dumnezeu. Când Duhul Sfânt Se pogoară în lume, toate stavilele care-i separă pe oameni se destramă. Sfântul Duh călăuzeşte spre unitate pe toţi oamenii. Văd această unitate dintre noi, în această clipă. Eu provin dintr-o insulă din Mediterana şi voi sunteţi de aici, în această ţară, şi, omeneşte, n-am avea multe în comun, însă Duhul Sfânt face şi din noi, acolo departe, şi din voi, aici, un singur popor, mădulare de preţ ale trupului lui Hristos. Avem o limbă comună: credinţa noastră, cultul nostru.
Duhul Sfânt S-a dat la început oamenilor în Rai, atunci când Dumnezeu a suflat duh de viaţă asupra oamenilor pe care i-a zidit. Atunci a avut loc prima Cincizecime. Insă atunci când omul a ascultat de sfatul celui viclean, acela de a deveni dumnezeu fără Dumnezeu, atunci omul a pierdut comuniunea pe care a avut-o cu Dumnezeu, cu harul lui Dumnezeu. Şi, cuprins de frică, omul vinovat s-a ascuns de prezenţa lui Dumnezeu. Fără ca Duhul Sfânt să se sălăşluiască în om, prezenţa lui Dumnezeu nu se face simţită. Văzând înstrăinarea omului, Dumnezeu a făcut descoperiri pe care le-a transmis ca moştenire; a făcut totul pentru a-l apropia pe om. Astfel încât iubirea Tatălui, împărtăşirea Duhului Sfânt şi harul lui Hristos să-l apropie pe om şi să-l ridice din căderea sa. Cu nemărginita Sa înţelepciune, Dumnezeu a venit ca om şi a săvârşit lucrarea Sa pentru a deschide căi ale vieţii pentru om, pentru a face din noi, care suntem fii ai mâniei, nişte fii ai lui Dumnezeu. Domnul a venit, a pătimit pentru noi, S-a răstignit, a înviat şi S-a înăltat la ceruri. Tatăl Cel Ceresc a fost mulţumit să vadă în persoana Fiului Său pe om aşa cum l-a vrut înainte de facerea lumii. Şi atunci a revărsat peste pământ harismele Sfântului Duh pentru a mărturisi împăcarea omului cu Creatorul zidirii. Am ascultat din Sfânta Scriptură în aceste zile că printre cele dintâi harisme ale venirii Sfântului Duh se aflau limbile de foc, care luminează şi încălzesc. Luminează mintea cu lumina credinţei şi încălzesc inima cu iubirea lui Dumnezeu.
Când S-a suit la ceruri, Domnul nu ne-a lăsat orfani. L-a trimis pe Duhul Sfânt ca să rămână împreună cu noi până la sfârşitul veacurilor, pentru a da mărturie despre Dumnezeirea Domnului Iisus. Domnul Iisus a venit şi a mărturisit Dumnezeirea lui Dumnezeu Tatăl, şi Duhul Sfânt a venit ca să mărturisească că Hristos este Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al întregii lumi. A venit să ţină trează amintirea cuvântului Domnului Iisus şi să-l statornicească ca lege a vieţii noastre. A venit ca să ne dea puterea de a invoca numele mântuitor al Domnului Iisus Hristos. Căci fără Duhul Sfânt, aşa cum spune Apostolul Pavel, nimeni nu-I poate spune Domn lui Iisus Hristos. A venit Duhul Sfânt pentru a ne călăuzi spre tot adevărul, adică să întărească firea omului pentru a putea purta deplinătatea iubirii dumnezeieşti.
Prin venirea Sfântului Duh pot fi percepute anumite schimbări sensibile în viaţa omului. întâi de toate, această venire risipeşte întunericul neştiinţei şi îndoielii, îl întăreşte pe om în credinţa lui în Hristos. Ii dăruieşte omului să se vadă pe sine în căderea sa, în sărăcia lui duhovnicească. Atunci când Duhul Sfânt lucrează în sufletul omului, acesta îşi vede întreaga viaţă ca pe un lanţ de neîmpliniri şi trădări faţă de Dumnezeu. Şi atunci, cu frică şi cu cutremur, se întoarce spre Dumnezeu cu pocăinţă. Duhul Sfânt îi dăruieşte omului să simtă deşertăciunea acestei vieţi atunci când se află în afara harului Domnului Iisus. Şi atunci duhul omului însetează numai de veşnicia lui Dumnezeu. Cu această dispoziţie, omul se întoarce cu pocăinţă spre Dumnezeu. Este gata să facă totul pentru a se împăca cu Dumnezeu, Care l-a iubit nemăsurat.
Pocăinţa se aseamănă, în viaţa creştinului, cu vuietul puternic care a avut Ioc în ziua Cincizecimii, seamănă cu acel vânt puternic pe care l-a simţit profetul Ilie, cu vântul care despică munţii şi pietrele. în esenţă, acest vuiet violent este o pregătire a venirii Duhului Sfânt. Acest cutremur provocat de Duhul Sfânt are loc pentru a înmuia inima omului şi pentru a fi pictat în ea chipul Iisus. Duhul Sfânt îl renaşte pe om, prin lacrimile pocăinţei vărsate de acesta.
Acest duh al pocăinţei, care este harisma primordială a Sfântului Duh, îl va călăuzi pe om pe calea cea strâmtă a osândirii de sine. Fără osândire de sine nu putem fi ucenici ai lui Hristos. Acest duh al pocăinţei îl învaţă pe om să se bucure chiar în pătimiri, căci atunci sporeşte puterea lui Dumnezeu în el. El ară inima omului şi dezrădăcinează din ea neghina patimilor neînfrânate, făcându-l să se încredinţeze cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Treptat, acest vuiet puternic se preschimbă în adiere de vânt lin a prezenţei lui Dumnezeu, exprimată prin suspinele negrăite ale inimii omului, care-l ajută pe om, în neputinţa lui, să se prezinte dinaintea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt în inima omului strigă neîncetat către Dumnezeu «Awa, Părinte!», îl face pe om să înseteze după o mai deplină unire cu Dumnezeu. Aceasta duce, în chip firesc, la rugăciunea neîncetată deoarece scopul venirii Duhului Sfânt, aşa cum ne învaţă profetul Ioil, este acela de a putea invoca numele Domnului spre mântuire. Şi ne învaţă rugăciunea, cum şi cui trebuie să ne rugăm. De fapt, nimeni nu poate să-I înveţe pe om rugăciunea, în afară de Duhul Sfânt. El este Cel care-l învaţă pe om rugăciunea.
Duhul Sfânt focalizează toate înţelesurile omului spre ascultarea cuvântului lui Hristos, adică înalţă toate dorinţele sale către cer, îl învaţă să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate câte Acesta a făcut pentru el şi pentru întreaga lume. Il învaţă pe om, aşa cum se spune în una din rugăciunile de la Vecernia plecării genunchilor, să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru fiecare suflare de viaţă pe care i-o dăruieşte. Harul Duhului Sfânt cade înlăuntrul inimii omului ca o sămânţă de muştar, care devine în cele din urmă un copac mare. Are loc în inima omului cea mai mare minune pe care o poate cunoaşte lumea: se uneşte inima omului cu Dumnezeu Atotţiitorul. Atunci omul dobândeşte smerenie harismatică dinaintea lui Dumnezeu. Se consideră pe sine întru totul nevrednic să aibă un astfel de Dumnezeu Mântuitor cum este Hristos, Care ne iubeşte până întru sfârşit.
Una dintre cele mai mari lucrări ale Duhului în inima omului este îndepărtarea fricii de moarte. Când se umple inima omului de iubirea lui Dumnezeu, atunci omul nu se mai teme de moarte. Ii iartă pe toţi cei care l-au nedreptăţit şi ajunge să-i iubească şi pe vrăjmaşii săi. Fără Duhul Sfânt în inima omului este cu neputinţă iubirea de vrăjmaşi. Iubirea de vrăjmaşi este criteriul lipsit de greşeală al prezenţei Sfântului Duh, al prezenţei Adevărului lui Dumnezeu. De aceea Sfinţii Părinţi ne spun că cea mai mare lucrare a Duhului Sfânt în inima noastră este iubirea de vrăjmaşi căci aceasta săvârşeşte asemănarea desăvârşită a noastră cu Hristos. Şi atunci Duhul Sfânt dă mărturie în inima omului despre mântuire. Harismele Sfântului Duh sunt foarte multe. Multe sunt ascunse, iar altele arătate. Dar cu cât îi mulţumim mai mult lui Dumnezeu, cu atât Acesta ne dăruieşte mai multe harisme ale Duhului Sfânt. Şi harul lui Dumnezeu mărturiseşte în viaţa credincioşilor acel preaplin al vieţii, pe care l-a adus Hristos în lume. El a venit pentru ca noi să avem viaţă din belşug. Lui i se cuvine toată slava în veci! Iar nouă smerenia şi recunoştinţa. Amin!
Arhim. Zaharia Zaharou
Cuvânt de învăţătură al Arhimandritului Zaharia Zaharou adresat credincioşilor după slujba vecerniei din seara zilei de 6 iunie 2012, în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.
Răscumpărând vremea, Editura Renasterea
Cumpara cartea "Rascumparand vremea"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.