Ne vom apleca în capitolul de faţă asupra temei iertării păcatelor, întrucât, influenţaţi şi noi de părerile apusenilor, avem o concepţie legalistă cu privire la iertarea păcatelor. Socotim păcatele abateri morale care stârnesc mânia lui Dumnezeu şi, prin urmare, iertarea lor nu o vedem decât ca satisfacere a dreptăţii şi a mâniei lui Dumnezeu. Toată această concepţie, ce ţine de realitatea tribunalelor, nu este ortodoxă.

In Biserica Ortodoxă vorbim despre tămăduirea omului, nu despre satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu pedepseşte, ci noi singuri ne pedepsim pe noi înşine, ca unii ce nu primim darul şi dragostea Lui. Astfel trebuie înţelese expresiile folosite în Sfânta Scriptură cu privire la mânia lui Dumnezeu.

In Tradiţia ortodoxă, păcatul nu este o simplă lepădare a legii. Prin urmare, înţelesul acestuia nu este numai unul moral, ci mai cu seamă teologic. In fapt, păcatul este căderea, omorârea, întunecarea şi robirea minţii. Acesta este, în esenţă, şi păcatul strămoşesc. Iar întunecarea minţii înseamnă pierderea Harului Dumnezeiesc, amestecarea minţii cu raţiunea şi înrobirea sa patimilor şi condiţiilor mediului înconjurător. Astfel, şi iertarea păcatelor constă în primul rând în luminarea minţii, în slobozirea ei de stăpânirea raţiunii şi a patimilor. Desigur, nu uităm faptul că, odată ce mintea omului se întunecă, devin lucrătoare toate patimile şi omul cade în felurite păcate. Iertarea păcatelor este, pe de o parte, luminarea minţii, adică slobozirea ei de stăpânirea raţiunii, a patimilor şi luminarea ei de Harul Dumnezeiesc, iar pe de alta, transfigurarea patimilor. Pe cele două le aflăm împreună. Iar când lucrează astfel, deopotrivă cu Taina Mărturisirii, atunci putem vorbi de iertarea păcatelor.

Prin urmare, Părintele duhovnicesc trebuie să ştie să-l tămăduiască pe om, să-l ajute, adică, să-şi lumineze şi să-şi elibereze mintea de stăpânirea raţiunii şi, încă, să-şi transfigureze toate patimile, aşa încât, în vreme ce mai înainte puterile sufletului lucrau împotriva firii, să lucreze acum după fire. Este trebuinţă de împărtăşirea de Harul Dumnezeiesc, care se săvârşeşte prin Taina Mărturisirii, dar şi printr-o îndrumare ortodoxă corectă, astfel încât mintea omului să se slobozească şi să se lumineze. Sunt mulţi creştini care se apropie în mod regulat de Taina Mărturisirii, dar, pentru că nu sunt călăuziţi corect, nu se pot izbăvi de patimi, de vreme ce energia- lucrarea patimilor nu este despărţită de starea minţii. Când mintea este luminată şi slobozită, atunci patimile lucrează după fire. Când mintea este înrobită raţiunii şi omul trăieşte întunecareaminţii, atunci şi patimile lucrează împotriva firii.

Pentru a-l tămădui pe om, Părintele duhovnicesc trebuie ca, pe de o parte, să săvârşească Taina Sfintei Spovedanii, iar pe de alta, să cunoască metoda evlaviei-terapiei ortodoxe şi, astfel, să-şi călăuzească fiii duhovniceşti către luminarea minţii întunecate. Un doctor al trupului, pentru a fi socotit un cunoscător al ştiinţei medicinei, trebuie să cunoască trei lucruri. Primul, să poată pune un diagnostic corect al bolii, al doilea, să ştie în ce anume constă sănătatea, pentru a vedea spre ce trebuie să-l călăuzească pe om, şi al treilea, să aibă cunoştinţă de metodele terapeutice corecte care îl vor conduce de la boală la sănătate.

Acestea sunt valabile şi pentru doctorul cel duhovnicesc. Trebuie să pună un diagnostic corect, să cunoască, adică, lucrarea fiecărei patimi şi să aibă puterea de a recunoaşte întunericul minţii. Trebuie, apoi, să cunoască din experienţă spre ce îl va călăuzi pe om. După cum ştim, de altfel, sănătatea duhovnicească este luminarea minţii, de la care, dacă binevoieşte Dumnezeu, omul poate ajunge la theoria (vederea-lui-Dumnezeu). Trebuie, totodată, să cunoască şi metoda potrivită pe care o va întrebuinţa pentru a-l conduce pe omul întunecat de păcat la vederea-lui-Dumnezeu, când va dobândi asemănarea. Pentru a avea această cunoaştere, Părintele duhovnicesc trebuie să deţină o experienţă personală sau, cel puţin, să folosească şi să urmeze metoda Tradiţiei ortodoxe.

Astfel, există trei categorii de doctori (terapeuţi).

In prima intră acei duhovnici care spovedesc, cunoscând, totodată, metoda ortodoxă de terapie, de tămăduire a omului, astfel încât acesta să se poată înnoi, lumina şi îndumnezei.

A doua categorie îi cuprinde pe duhovnicii care săvârşesc Taina Sfintei Spovedanii într-o atmosferă justiţiară, simţindu-L, adică, pe Dumnezeu mâniat de omul păcătos. Ei urmăresc, aşadar, satisfacerea dreptăţii dumnezeieşti sau, cel puţin, îşi împlinesc această slujire în chip moral. Când creştinul mărturiseşte că a furat, ei se mărginesc la a-i arăta de ce nu trebuie să fure şi la a-l îndemna să ţină aceste precepte. Procedează la fel cu toate păcatele. Astfel de duhovnici nu au, însă, stiintă de întunecarea mintii care îl conduce pe om la furt şi la săvârşirea oricărui păcat şi, încă, nu au nici cea mai mică idee despre felul în care îi pot ajuta pe creştini să-şi lumineze mintea şi să ajungă la îndumnezeire. De aceea, creştinii rămân netămăduiţi, săvârşesc aceleaşi fapte păcătoase şi fie izbândesc să se slobozească de unele patimi trupeşti, ajungând apoi la suficienţa de sine, ca unii ce nu cunosc faptul că trebuie să dobândească luminarea minţii, fie sunt dezamăgiţi şi, văzând că nu se tămăduiesc, ajung la deznădejde.

In al treilea rând, există monahi care nu au Preoţie şi, prin urmare, nu pot săvârşi Taina Mărturisirii, nici citi rugăciunea de iertare, dar care cunosc metoda de tămăduire şi, ca unii ce au dreaptă-socotinţă şi pot vedea care este problema de căpătâi care-l preocupă pe credincios, îl pot călăuzi pentru a ajunge la îndumnezeire. Fireşte, aceşti monahi îi trimit pe credincioşi la Preoţi pentru a se mărturisi. Altceva este povăţuirea duhovnicească şi altceva Taina Sfintei Spovedanii. Această legătură dintre povăţuirea unui Stareţ (Gheronda) şi Taina Mărturisirii săvârşite de duhovnic o vedem în multe chinovii ale Sfântului Munte, chiar şi în mănăstirile de maici. Sunt chinovii unde Stareţul nu are Preoţia sacramentală, dar poartă întreaga răspundere a povăţuirii monahilor, aşa cum se întâmplă, de altfel, şi în obştile monahale de maici. Acesta primeşte mărturisirea gândurilor fiilor săi duhovniceşti şi îi călăuzeşte spre vindecare. Prin ascultarea pe care monahii o fac faţă de Stareţ sau Stareţă îşi smeresc raţiunea şi, astfel, îşi slobozesc mintea care fusese mai înainte înrobită acesteia. Iar prin rugăciunea neîncetată, precum şi prin întreaga metodă terapeutică folosită, mintea, mai înainte întunecată, se luminează. Când există, însă, şi căderi concrete, Stareţul îl trimite la Preotul duhovnic, ca să-i citească rugăciunea de dezlegare şi, astfel, va primi Harul lui Dumnezeu. Nu este trecută cu vederea nici Taina Sfintei Spovedanii, nici nu este supraestimată călăuzirea din partea Stareţului ce are numai Preoţia duhovnicească, nu şi pe cea sacramentală.

In orice caz, iertarea păcatelor are un înţeles îndoit. Primul vizează corecta îndrumare terapeutică în vederea slobozirii minţii-nous de stăpânirea raţiunii şi a patimilor, pentru a fi luminată mai apoi de Harul Dumnezeiesc. Această lucrare este săvârşită de un om în care sălăşluieşte Harul şi care a avut parte de propriile sale experienţe duhovniceşti. Aceasta este lucrarea de temelie. Al doilea înţeles ţine de rugăciunea de iertare citită celui care se mărturiseşte, îndeosebi de Episcop, iar mai apoi de Preoţii cărora le-a încredinţat prin hirotesie putinţa de a săvârşi Taina Sfintei Spovedanii, ce reprezintă confirmarea oficială a vindecării şi reintegrarea creştinului în viaţa Bisericii. Cel dintâi înţeles îl precede pe cel de-al doilea, lucrarea de tămăduire continuând, de altfel, şi în urma Mărturisirii.

Vedem aceasta în Tradiţia Bisericii. Cel care săvârşea un păcat urma ani întregi această metodă terapeutică şi apoi Episcopul îi citea rugăciunea de iertare. Astfel, creştinul venea să primească Dumnezeiasca Euharistie şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Rugăciunea de iertare era urmarea unei mai înainte vindecări a omului şi încredinţarea că este tămăduit, iar tămăduit fiind, se putea apropia să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Astfel, la tămăduirea patimilor şi aducerea la viaţă a minţii-nous moarte, poate contribui cel dăruit cu Preoţie duhovnicească şi care ştie să tămăduiască.

Incheind, socotesc că am putea trage următoarele concluzii:

Episcopii, ca urmaşi ai Apostolilor, şi Preoţii, la porunca arhiereilor, săvârşesc Taina Sfintei Spovedanii şi, în genere, toate Tainele Bisericii. Chiar nevrednici de ar fi, prin ei lucrează Harul lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte: „Dumnezeu nu-i hirotoneşte pe toţi, dar lucrează prin toţi."

In afară de Preoţia sacramentală, există şi Preoţia duhovnicească, căreia se fac părtaşi mai cu seamă monahii ce au ajuns la luminarea minţii-nous şi se roagă pentru toată lumea. Aceştia aduc un mare ajutor poporului lui Dumnezeu.

Iertarea păcatelor are multe măsuri şi trepte. Spovedania este strâns legată de tămăduirea omului, este cuprinsă în procesul vindecării noastre. Cel mai mare păcat este întunecarea minţii-nous şi robirea acesteia raţiunii şi patimilor. Ca urmare a acestei întunecări şi înrobiri, omul ajunge să încalce poruncile lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „în Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului" (Galateni 5:16). Astfel, iertarea păcatelor reprezintă tămăduirea omului, care constă în slobozirea şi învierea minţii-nous şi în părtăşia cu Dumnezeu.

Aceasta se lucrează prin călăuzirea ortodoxă şi prin Taina Mărturisirii. Călăuzitor pe cale poate fi şi un monah dăruit cu Har, cu dreaptă-socotinţă, ce are Preoţia duhovnicească, în vreme ce Taina Sfintei Spovedanii este săvârşită de Preotul dăruit cu Harul Preoţiei sacramentale. Cel mai bine este ca cele două să se întâlnească în una
şi aceeaşi persoană. In împrejurări istorice de criză, lucrurile pot sta însă şi altfel. Tradiţia monahicească îngăduie această separare. Cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog este limpede: „E îngăduit unui monah care nu are preoţie să ne mărturisească."

Desigur, aceasta nu îi îndreptăţeşte pe protestanţi, cu toate denominaţiunile lor, deoarece ei resping cu desăvârşire Preoţia, precum şi celelalte adevăruri pe care le-a descoperit Hristos şi le deţine Biserica. In orice caz, monahii plini de Har îi cinstesc pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii. Trebuie să spunem, însă, că Preoţia sacramentală a fost dată spre ajutorarea poporului, în vreme ce Preoţia duhovnicească, în fapt temelia celei sacramentale, va trece în veacul viitor.

+IPS Hierotheos Vlachos

Fragment din cartea "ŞTIINŢA MEDICINEI DUHOVNICEŞTI", Editura SOPHIA

Cumpara cartea "ŞTIINŢA MEDICINEI DUHOVNICEŞTI"

• Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
  Publicat in : Acatiste
• Spovedania si iertarea pacatelor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: