Aţi auzit acum în Apostolul care s-a citit uimitorul cuvânt al Sfântului Apostol Pavel despre dragoste. Nimeni nu putea vorbi ca el despre dragoste: el ne-a arătat adevărata esenţă a dragostei, nemăsurata ei însemnătate - iar dragostea este centrul întregii învăţături creştine, a întregii Evanghelii. Adânciţi-vă, deci, cu mintea în acest dumnezeiesc cuvânt al Sfântului Apostol Pavel: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător" (I Cor. 13, 1). Iar sunetul aramei, sunetul chimvalului este ceva deşert. Deşert e omul ce ştie să vorbească chiar toate limbile, până şi cea a îngerilor, dar dragoste nu are.
Dacă „aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt" (2). Vedeţi ce uimitoare ridicare în slăvi a dragostei: sfântul apostol o pune nemăsurat mai presus chiar şi decât credinţa ce poate muta munţii, chiar şi decât cunoaşterea căreia îi sunt descoperite toate tainele.
„Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte" (3). Fără folos e jertfa acelor oameni care îşi dau trupul la moarte - chiar şi la ardere -, dar dragoste nu au, fiindcă cineva poate să facă si asemenea lucruri - să-si dea si viata, şi averea - neavând dragoste, în alte scopuri, în scopuri necurate, nesfinte. Cineva îşi poate împărţi averea din slavă deşartă, dorind să pară mare filantrop. Cineva îşi poate da viaţa nu pentru toţi cei care au nevoie de această jertfă, ci numai pentru unii, numai pentru oamenii din clasa lui socială, din poporul lui. O asemenea jertfire a propriei vieţi poate fi lipsită de dragostea faţă de toţi, fiindcă poate fi îmbinată cu ura faţă de oamenii din altă clasă socială, din alt popor. O nemăsurată însemnătate în ochii Domnului are numai acea jertfire a propriei vieţi care se face în numele dragostei pentru toţi, fără excepţie, fiindcă Domnul ne porunceşte să îi iubim nu doar pe oamenii din clasa noastră socială, din poporul nostru, nu doar pe apropiaţii noştri, ci pe toţi oamenii, fără excepţie.
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este milostivă, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte; dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr" (4-6).
Dragostea îndelung rabdă. Cel în care se află adevărata dragoste sfântă, acela ştie să rabde toate neajunsurile, toate slăbiciunile aproapelui, acela rabdă tot, fiindcă îi iubeşte pe aceşti oameni slabi, lipsiţi de virtuţile cu adevărat creştine.
Dragostea este milostivă. Inima omului plin de dragoste nu poate privi cu nepăsare la cei goi, flămânzi, rămaşi fără acoperiş deasupra capului.
Dragostea care umple o asemenea inimă curată e plină de milostivire.
Dragostea nu pizmuieşte. Nu invidiază pe nimeni - şi ţineţi minte: dacă invidiaţi pe cineva, înseamnă că în voi nu este dragoste, căci dacă inima voastră ar fi plină de simţământul dragostei creştineşti nu aţi invidia pe nimeni şi nimic. Dragostea nu se laudă, nu se trufeşte. Cel care este plin de dragoste e străin de trufie, fiindcă dragostea şi trufia sunt opuse. Unde este dragoste, acolo nu poate fi trufie. Unde este trufie, nu este dragoste. Adevărata dragoste nu doar că nu invidiază - ea nu se laudă, nu se trufeşte cu nimic, este smerită. Ţineţi minte, ţineţi minte că dacă vă mândriţi vreodată cu ceva în inima voastră înseamnă că n-aveţi dragoste.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă. Puţină necuviinţă vedem, oare, în jurul nostru? Ea este nesfârşită şi grea; ne e de neîndurat nesfârşirea ei, iar asta înseamnă că în oameni nu este dragoste - căci dacă ar fi dragoste nu ar fi necuviinţă!
Dragostea nu caută ale sale. Pe când noi căutăm întotdeauna bunătăţile şi bucuriile vieţii: averi, onoruri, poziţii înalte - toate acestea le căutăm pentru noi înşine. Dragostea însă nu caută ale sale. Dragostea e încrezătoare, aşa cum sunt încrezători copiii, fiindcă cei în ale căror inimi trăieşte sfânta dragoste seamănă cu copiii, despre care Domnul Iisus Hristos a zis: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt. 18, 3). Dragostea crede toate, ea nu îi bănuieşte pe oameni de minciună, de trădare. In lume sunt deseori jigniţi cei ce nu mint, nu clevetesc, nu trădează, cei curaţi în cuvintele şi în faptele lor.
Dragostea nu se aprinde de mânie. Dar mulţi sunt, oare, printre noi cei care nu se aprind de mânie? Sunt mulţi, foarte mulţi, cei care când simt enervaţi ţipă de parcă sunt ieşiţi din minţi, se bat şi înjură - pe când dacă ar fi dragoste creştinească în inima noastră nu ne-am enerva, n-am bate din picior, n-am înjura, nu ne-am bate.
Dragostea nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Asta înseamnă că cei în a căror inimă este sfânta dragoste nu se pricep şi nu vor să caute în cei din jur răul. Ei vor, ei se pricep, ei năzuiesc să vadă şi să caute în inima aproapelui lor doar ceea ce este bun şi curat. In dragoste nu este bucurie răutăcioasă, care în noi e atât de multă, fiindcă noi ne bucurăm şi săltăm întotdeauna atunci când vedem căderea aproapelui, când îi vedem neajunsurile. Atunci ne bucurăm, ne bucurăm cu bucurie drăcească, fiindcă dracii se bucură de tot răul pe care îl văd în oameni. Când dragostea vede adevărul în lucrurile omeneşti, în cuvintele omeneşti, în toate faptele şi năzuinţele omeneşti, ea se bucură de adevăr cu bucurie curată, îngerească.
Dragostea „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (7). Când vedem cum păcătuieşte fratele nostru, închidem ochii în faţa acelui păcat, ne înfrânăm limba de la a trâmbiţa înaintea oamenilor păcatul pe care îl vedem în fratele nostru? Dimpotrivă, ne bucurăm cu răutate, ne bucurăm drăceşte, ne grăbim să trâmbiţăm peste tot cât de păcătos este fratele nostru. Nu acoperim păcatul fratelui nostru, aşa cum făceau toţi sfinţii, ci, dimpotrivă, îl descoperim, strigăm şi trâmbiţăm despre păcatul străin, iar pe ale noastre le trecem sub tăcere.
Nădejdea - neabătuta nădejde în Dumnezeu, nădejdea răsplăţii din viaţa veşnică - nu-i părăseşte niciodată pe cei în inima cărora trăieşte dragostea.
Dragostea toate le suferă: suferă toate batjocurile, toate zeflemelele, toate chinurile pentru Hristos, aşa cum sufereau fericiţii nebuni pentru Hristos zeflemelele, batjocurile, foamea şi frigul.
Dragostea caută numai ceea ce trebuie, ceea ce e de folos aproapelui, nu caută nimic al său.
„Dragostea nu cade niciodată. Cât despre prorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi" (8). Prorocia nu este veşnică, prorocii au murit de mult; se va desfiinţa şi trufaşa cunoaştere omenească, fiindcă în ea este foarte puţin adevăr.
„Pentru că în parte cunoaştem şi în parte prorocim" (9). Puţine ştim, nimicnice sunt cunoştinţele omeneşti, dar ne trufim - drăceşte ne trufim - cu aceste cunoştinţe nimicnice.
„Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa" (10). Toată cunoaşterea noastră, pe care am dobândit-o, alcătuieşte numai o mică parte a cunoaşterii depline şi adevărate: toate acestea îşi vor pierde toată însemnătatea şi toată puterea.
„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului" (11). Oare acum ne amuzăm cu jucării şi distracţii copilăreşti? Am lăsat toate lucrurile acestea.
Acum a venit vremea când s-a descoperit înaintea noastră ceea ce e adevărat şi desăvârşit, şi atunci cele cu care ne mândream în viaţa dinainte - toate cunoştinţele noastre, toată înţelepciunea noastră - ni se par jocuri de copii, distracţii copilăreşti.
„Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu" (12). Toate cunoştinţele noastre, ce ni se par atât de limpezi, atât de luminoase, nu-s altceva decât ceea ce se vede printr-un geam tulbure, murdar; iar când totul se va descoperi în chip desăvârşit, vom vedea faţă către faţă tot adevărul şi toată dreptatea, şi atunci vom cunoaşte tot aşa cum am fost cunoscut eu, aşa cum m-a cunoscut Dumnezeu pe mine; după cum pentru Dumnezeu nu e nimic ascuns în lume, nici pentru mine nu va fi nimic ascuns: voi cunoaşte tot. Dragostea va descoperi tot.
„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea" (13). Trebuie să trăim prin credinţă, nădejde şi dragoste: acestea sunt reazimul nostru, prin acestea trebuie să respirăm, dar trebuie să ţinem minte că oricât de mare ar fi credinţa, oricât de binecuvântată ar fi nădejdea, dragostea e mai presus de toate. Dobândiţi, deci, cu toţii dragostea lui Hristos, curăţiţi inimile voastre şi faceţi loc în ele sfintei dragoste!
SFÂNTUL LUCA AL CRIMEII
Fragment din cartea "NE PUTEM MÂNTUI ÎN ORICE VREMURI", Editura Sophia
Cumpara cartea "NE PUTEM MÂNTUI ÎN ORICE VREMURI"
.jpg)
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.