Retragerea in pustiu si semnificatia ispitirilor din el

Retragerea in pustiu si semnificatia ispitirilor din el Mareste imaginea.

S-a spus că retragerea dintre oameni este echivalentă, pentru cine vrea să pornească la o mare operă, cu o meditaţie sau cu o reculegere pentru opera la care voieşte să pornească.

Dar Evanghelia lui Matei, care descrie această retragere a lui Hristos, spune că „Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul" (Matei 4,1). Evanghelia lui Luca spune şi ea că Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, dar adaugă că era plin de Duhul Sfânt şi precizează că a fost aşa tot timpul cât a stat în el (Luca 4, 1-2). Prin aceasta se afirmă că Iisus a simţit ca om trebuinţa să se retragă în pustiu, înainte de începerea activităţii Sale publice, nu numai pentru o reculegere, ci şi pentru a arăta că e mai tare şi ca om decât diavolul ispititor, care credea că-l poate învinge, profitând de slăbiciunile necesităţilor fizice (flămânzire, oboseală, boli) şi de frica morţii. Dar Iisus le-a luat pe acestea cu voia Lui şi cu scopul de-a le învinge El însuşi, nu printr-un act de putere dumnezeiască, ci răbdându-le ca om şi prin aceasta nelăsându-Se învins de ele, prin recurgerea în chip păcătos la satisfacerea lor.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că deoarece le-a luat nu dintr-o lege a firii căzute în păcat, a putut învinge pe diavolul, care a venit cu ispita lui, crezând că în acele slăbiciuni era tendinţa spre păcat ca o lege a firii şi el socotind că în această lege avea un sprijin în ispitirea Lui. Dar în firea Lui omenească, Hristos le-a putut învinge prin voia Lui omenească, întărită de cea dumnezeiască. Acest act de putere se transmite şi celorlalţi oameni care se alipesc Lui prin credinţă. Prin aceasta S-a arătat nu numai biruitor al diavolului, ci şi mai presus de acele pătimiri ireproşabile.

Iată cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul în acest sens: „Puterile rele [diavoleşti] îşi aveau, cum am spus, din pricina păcatului, lucrările lor ascunse în trăsătura pătimitoare primită de la Adam, ca într-o lege necesară a firii. Văzând ele în Mântuitorul trăsătura pătimitoare a firii celei din Adam, datorită trupului pe care-l avea, şi închipuindu-şi că şi Domnul a primit legea firii din necesitate, ca orice om obişnuit, şi nu mişcat de hotărârea voii Lui, şi-au aruncat şi asupra Lui momeala, nădăjduind că-L vor convinge şi pe El, ca prin patima cea după fire [prin afectul natural] să-Şi nălucească patima cea împotriva firii şi să săvârşească ceva plăcut lor. Domnul, îngăduindu-le prima încercare a ispitirilor prin plăcere, le-a făcut să se prindă în ea cu propriile lor viclenii şi prin aceasta le-a dezbrăcat, alungându-le din fire, întrucât a rămas inaccesibil şi neatins de ele. Astfel a câştigat biruinţa, desigur nu pentru El, ci pentru noi, pentru care S-a făcut om, punând în folosul nostru tot câştigul. Căci nu avea pentru Sine lipsă de încercare, Cel ce era Dumnezeu şi Stăpân şi slobod prin fire de toată patima, ci a primit încercarea pentru ca, atrăgând la Sine puterea cea rea prin primirea ispitelor noastre, să o biruiască, momind-o că-L va supune morţii, pe aceea care se aştepta să-L biruie pe El ca pe Adam la început".

Intâi trebuie menţionat că deşi chiar în slăbiciunile şi oboselile lui Hristos nu era ceva ce tindea spre păcat, ele cereau totuşi un efort pentru a fi suportate. Şi respingând ispitirile pe care le-a atras, arată că El le-a suportat până la capăt prin acest efort. Suportarea lor a fost un prilej de exercitare a puterii Lui ca om, pentru că era şi Dumnezeu. Apoi e de crezut că ispitirea Lui ca om de către diavol a fost un prilej de manifestare a tăriei firii Lui omeneşti unită cu cea dumnezeiască faţă de ispitiri. Şi chiar această manifestare este şi un act de tărie ales, manifestarea fiind un act de voinţă. Respingând ispitele, Hristos Şi-a pus în mişcare această putere. Şi de această mişcare a puterii Lui se pot folosi toţi oamenii care voiesc, căci ea e o mişcare de care vrea El să se folosească şi ei. Sau de manifestarea puterii Lui de respingere a ispitelor se pot folosi toţi cei ce cred în El. Accentuăm că actele prin care El respinge ispitele nu erau numai ale voinţei dumnezeieşti, ci şi ale voinţei omeneşti.

Fiindcă ambele voinţe erau ale aceleiaşi Persoane. Şi de manifestarea acestei îndoite voinţe sau puteri a Lui se poate folosi orice credincios. Căci e propriu firii omeneşti să se menţină în curăţie şi să crească în tărie cu ajutorul celei dumnezeieşti. Dar depinde de ea să se folosească de puterea dumnezeiască pentru ca să devină ea însăşi tare. Prin biruinţa Lui asupra diavolului a dat tuturor celor credincioşi pilda şi puterea de-a învinge ispitirea, în unirea cu El, şi prin aceasta Iisus Şi-a început opera de mântuire.

Sfântul Evanghelist Luca spune că tot timpul celor 40 de zile, nemâncând nimic, Hristos a fost ispitit de diavolul, adică Şi-a manifestat tăria răbdării Lui în aşa fel că n-a simţit foamea. Dar la urmă a flămânzit. Sfântul Matei nu vorbeşte de ispitirea în timpul celor 40 de zile, ci spune numai că, postind aceste 40 de zile, la sfârşit a flămânzit şi atunci s-a apropiat de El diavolul, ispitindu-L.

El va fi încercat mereu să-L ispitească pe Iisus cât timp postea şi cugeta la opera ce avea să o înceapă. Şi era mereu respins, nesimţindu-i ispita. Dar cel mai mult a încercat să-L ispitească când L-a văzut flămânzit după 40 de zile de post. Şi El a respins această ispitire, arătând că chiar după atâta timp de flămânzire a putut respinge ispita, neslăbind în puterea de a suporta nemâncarea.

Ispitirea diavolului s-a unit cu viclenia. El ştia că Iisus ar putea învinge foamea uşor, arătându-Şi totodată puterea dumnezeiască în prefacerea pietrelor în pâini, prin ceea ce ar convinge şi pe alţii despre dumnezeirea Lui. De câte ori nu se istoriseşte în Pateric despre ispitiri de felul acesta! S-a aruncat un pustnic într-o fântână încredinţat că puterea rugăciunii lui este atât de mare, încât nu se va îneca. Era o ispită prin care „naivul" diavol, ce făcea pe deşteptul, îşi închipuia că-L câştigă pe Iisus atât prin greutatea de-a suporta flămânzirea, cât şi prin stimularea voinţei de a-Şi dovedi dumnezeirea. A crezut că, folosind greutatea flă- mânzirii, poate trezi atât dorinţa de-a scăpa de ea, cât şi dorinţa de a-Şi arăta puterea dumnezeiască, câştigând pe alţii la credinţa în El.

Diavolul nu-şi putea închipui că dumnezeirea e străină de dorinţa de-a se manifesta din trufie, sau că puterea ei se arată mai degrabă unită cu smerenia decât cu trufia. El
îşi închipuia că-L poate ispiti pe Iisus să-i convingă pe alţii să creadă în dumnezeirea Lui, arătându-Şi puterea de-a preface pietrele în pâini. „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini" (Matei 4, 3). Iisus a putut preface apa în vin dintr-o necesitate de vin la o nuntă. Acesta nu era un act de trufie. Dar când i-l cerea vrăjmaşul, ştia că II ispiteşte la trufie, sau că, răspunzând cererii lui de a-i arăta puterea, o va face din trufie.

Iisus i-a arătat însă dumnezeirea în alt mod: prin puterea de-a trăi ca om nu numai cu pâine, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu. Adică a făcut din răspuns o laudă a lui Dumnezeu şi o afirmare a dependenţei omului în toate trebuinţele lui de Dumnezeu: „Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4; Luca 4, 4; Deuteronomul 8, 3).

I-a arătat că, mai ales, El trăieşte ca Fiul lui Dumnezeu făcut om din cuvântul Tatălui Său. Şi în aceasta poate da dovada că El este nu numai om, ci şi Dumnezeu.

O ispită la un act exclusiv de mândrie, sub pretextul dovedirii dumnezeirii Sale pentru a-i convinge pe alţii să creadă, i-a adresat-o diavolul prin îndemnul de-a Se arunca de pe aripa templului. Căci s-a scris că îngerii îl vor lua pe braţe, ca să nu-Şi rănească piciorul (Luca 4, 11-12). Diavolul credea cu o prostească naivitate că îl poate amăgi prin aparenţa că vrea prin aceasta să slujească credinţei în El.

El se folosea în acest caz chiar de cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură.

Iisus însă îşi afirmă dumnezeirea nu prin acceptarea ispitei diavolului, ci demascându-1 că este ispititor al Său, care e Dumnezeu, şi deci face un lucru necuvenit. „Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău" (Matei 4, 7; Luca 4,12; Deuteronomul 6,16).

Hristos a folosit şi prilejul acestor ispitiri pentru a-Şi afirma şi dovedi dumnezeirea Sa.

O ispită şi mai îndrăzneaţă Ii adresează diavolul ară- tându-I de pe un munte înalt toate împărăţiile lumii şi făgăduindu-I-le împreună cu slava lor lumească, de Se va închina lui. Evanghelia Sfântului Luca dă această ispită ca a doua, şi pe a doua ca a treia.

Acum nu-L mai ispiteşte îndemnându-L să-Şi arate dumnezeirea printr-o faptă minunată, ci îşi declară direct necredinţa în dumnezeirea Lui şi-I promite cele mai mari onoruri lumeşti în schimbul închinării date lui. E tot ce poate da Satana. Dar în această ispită se şi demască diavolul în ceea ce voieşte cu adevărat: să i Se închine chiar Cel prin care Dumnezeu voieşte să elibereze pe oameni de robia lui, deci să se zădărnicească opera de mântuire pe care voieşte Dumnezeu să o realizeze prin El.

Diavolul îşi demască ceea ce-l stăpâneşte cel mai mult: trufia nemăsurată, setea de a i se închina lui toată creaţia, voia lui de a o despărţi de Dumnezeu. Credea că nu S-a putut face om însuşi Dumnezeu, sau că, făcându-Se om, Dumnezeu nu Se poate feri de putinţa de a fi ispitit ca orice om.

De aceea şi Hristos îl numeşte pe faţă: „Satano!". Şi îi cere să plece înapoia Lui. Să-şi recunoască inferioritatea, să nu mai îndrăznească să se arate Lui. Şi-i aminteşte porunca Scripturii, că numai lui Dumnezeu se cade să se închine oricine. El e nimic faţă de Dumnezeu şi ceea ce dă el, chiar de-ar fi lumea toată, e de asemenea nimic, căci e trecător şi nu în stăpânire stă fericirea, ci în iubirea lui Dumnezeu, ce I-o câştigăm prin închinarea adusă Lui. El este infinitatea adevărată; El, ca Persoană supremă, ne dă bucuria nemărginită şi veşnică. „Atunci Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, Satano, căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti" (Matei 4, 10; Luca 4, 8; Deuteronomul 6,13; 10, 20).

La invitaţia diavolului să i Se închine lui, Iisus îi răspunde că El este Cel căruia I se cuvine închinarea, căci El este Dumnezeu. Şi ca dovadă, Evanghelia lui Matei şi cea a lui Marcu spun că îngerii, venind, îi slujeau (Matei 4, 11; Marcu 1, 13), fapt pe care Apostolii nu l-au putut şti decât de la Iisus.

Iisus cunoştea foarte bine Scriptura şi adevăratele ei înţelesuri, le cunoştea încă de la vârsta de 12 ani, când i-a uimit în templu pe învăţaţii evreilor cu „priceperea şi răspunsurile Lui" (Luca 2, 47). în toată învăţătura Lui se vede o legătură a ei cu revelaţia Vechiului Testament, nu cu niscai învăţături panteiste egiptene, pe care unii născocitori, care ar vrea să explice în mod lumesc adâncimea supraomenească a învăţăturii Lui, socotesc că El Şi le-a însuşit, întrucât a rămas, înainte de a-Şi începe activitatea publică, mai multă vreme în Egipt (sau în India).

El aplică textele Vechiului Testament la Sine, văzându-le ca prevestindu-L pe El.

Aceasta nu era o manifestare de mândrie, ci întemeierea, pentru evreii care ştiau că ele prorocesc venirea lui Dumnezeu în trup, că El este cel prorocit de ele
El nu putea să nu-i ajute pe oameni să-şi câştige mântuirea, prin întemeierea credinţei lor în dumnezeirea Lui.

Aplicarea textelor profetice despre Dumnezeu, Ce va veni, la El însuşi o împăca deplin cu smerenia Lui în care aceleaşi texte afirmau că Se va arăta Dumnezeu venit ca om intre oameni. Şi nici afirmarea dumnezeirii Sale nu o făcea Hristos cu mândrie/ nici în smerenia Lui nu era ceva căutat. Iradia din El dumnezeirea în mod „firesc" - fără afirmarea mândră a ei - şi la fel iradia smerenia fără să caute să o arate sau să o exagereze, ci în acelaşi mod „firesc". Şi iradiau amândouă pentru că El era deopotrivă Dumnezeu adevărat şi omul deplin realizat.

Aşa apare Persoana lui Iisus în Evanghelie şi modul acesta al arătării Lui nu poate fi explicat decât din faptul că era cu adevărat şi Dumnezeu, şi om.

Ernest Renan, care vrea să împace în Hristos un chip de om ireproşabil cu autoamăgirea sau cu iluzia că era Dumnezeu, fără să fie de fapt, nu reuşeşte să nu anuleze chipul Lui uman ireproşabil. Convingerea lui Iisus despre dumnezeirea Lui nu are la bază nimic amăgitor, sau voit. El trăia de fapt realitatea dumnezeirii Lui şi pe aceasta o trăiau şi toţi cei ce se apropiau cu sinceritate de El.

Preot Profesor DUMITRU STANILOAE

Fragment din cartea "CHIPUL EVANGHELIC AL LUI IISUS HRISTOS", Editura Basilica

Cumpara cartea "CHIPUL EVANGHELIC AL LUI IISUS HRISTOS"

 

Pe aceeaşi temă

13 Iunie 2019

Vizualizari: 270

Voteaza:

Retragerea in pustiu si semnificatia ispitirilor din el 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE